Am intrat în mica autorulotă a celor doi, Cosmin Bumbuț și Elena Stancu, într-o seară în care turna cu găleata, pe la mijlocul lunii ianuarie. Spațiul în care trăiesc cei doi ziariști de 4 ani de zile încoace sfidează orice concepție potrivit căreia dacă un el și o ea nu au spațiu personal, totul se destramă.

Ah, am uitat de Tina, cățelușa, cea de-a treia ocupantă a celor maximum 10 metri pătrați (cu tot cu cabina de condus). Cosmin și Elena au plecat acum 4 ani să facă un proiect multimedia despre violența asupra copiilor în România, cu o bursă Carter. După un an, un alt proiect i-a ținut în continuare pe drumuri. Apoi încă unul și uite așa au trecut 4 ani. Și nu se opresc aici. Acum sunt în Grecia pentru că pot sta pe o margine de mare unde e ceva mai cald ca aici și unde pot ieși din rulotă să scrie sau să facă fotografii sau să-și întindă, pur și simplu, oasele. Pentru că mașina e cam veche, ar avea nevoie de una mai mare și mai nouă. Banchetele sunt din lemn, spatele lor s-a cam șubrezit de atâta stat prost pe ele. Până aici nu v-am zis mai nimic.
Ce spun acum are importanță și anume că ceaiul, vinul și interviul, că Tina lătrând și ploaia care cădea pe capota mașinii, că atmosfera frumoasă și caldă, că toate acestea m-au umplut de pace. Cele spuse de cei doi m-au revoltat însă… Citisem cartea lor – pe care v-o recomand cu căldură- ”Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, o carte despre România profundă și mare, cea pe care nu o vedem nici la Ateneu și nici la evenimentele mondene și care, prin faptul că e mare și multă și needucată, din păcate, determină prin alegerile sale viața tuturor românilor.

Voi faceți ceva la care tragem cu ochiul cu toții. Pe de o parte, la ceea ce scrieți și surpindeți în imagini, pe de alta, la felul în care trăiți, cu imaginile astea de mare și pădure surprinse pe geamul autorulotei lângă care e mereu un pahar de vin… Și totuși, cum e posibil ca în 2018 să trăiești așa, într-o rulotă de 2 m pe 2,20 m ?
Cosmin Bumbuț: Stai puțin, nu o lua așa, că noi nu vedem în fiecare zi marea și pădurea pe geamul ăsta… Noi stăm puțin în locurile alea. Mai mult stăm în locuri ca ăsta în care suntem acum, adică într-o curte sau într-un oraș care nu e fotogenic deloc.
Elena Stancu: Sau lângă penitenciare, iar pe geam vedem doar zidurile lor…
CB:… Dar vin bem oricum (râde)

Trăiți de 4 ani așa. Elena, ești femeie, ai și lucrat la reviste glossy… Ce-ți lipsește, ca femeie?
ES: Inițial mi-a lipsit oglinda, pentru că aici nu avem una mare în care să te vezi întreag. Eu mă văd doar până aici (arată limita pieptului). Uite, ieri am fost să mă întâlnesc cu o prietenă și m-am văzut în oglinda ei mare și mi-am zis, ”wow, cum arăt!”  Nu mă mai văzusem de mult… Nu văd niciodată cum arată ce îmbrac cu ce încalț, dacă se potrivesc sau nu…
Apoi mi-a lipsit felul în care mă îmbrăcam înainte, că înainte eram destul de cochetă. Dar după ce ne-am mutat într-o rulotă, lucrurile s-au schimbat. Și nu pentru că într-o autorulotă nu poți să te îmbraci în rochițe sau fustițe, ci pentru că, așa cum spunea și Cosmin, noi, mai tot timpul mergem prin comunități de romi, sau în comunități foarte sărace, sau în penitenciare. Și atunci eu am cu mine hainele de reporting. Că nu mă pot duce într-o comunitate de romi, între căldărari, de exemplu, îmbrăcată în pantaloni scurți vara. Nu pentru că ar fi o problemă, ci din respect față de ei. Au niște cutume sociale, femeile își acoperă picioarele, de aia poartă fuste lungi, își acoperă brațele, nu poartă maieuri, și atunci e ciudat să apar eu în pantaloni scurți, plus că tot timpul încerc să nu atrag atenția, să fiu cât mai discretă. Simt că mi-am pierdut feminitatea, nu mă mai simt ca înainte- asta am scris și în carte. Mi-am tăiat părul, acum mi l-am lăsat din nou să crească, deși îmi este greu să îl spăl în lighean, am zis că mă simt totuși mai confortabil cu păr decât fără (râde)… Am însă cu mine scrub-ul, lip-balmuri…
Dar ce am pierdut ca femeie, am câștigat ca profesionist. Iar la nivel personal, am câștigat libertatea de a mă duce oricunde vreau. Am cîștigat de asemenea timp cu Cosmin! Pentru că înainte eram foarte frustrată de chestia asta. Ne vedeam dimineața, mâncam rapid ceva împreună, dar nu prea eram acolo cu mintea cămă grăbeam să plec la serviciu… Mă întorceam seara, dar cât timp mai rămânea să petrecem împreună? Că în realitate făceam un duș, mâncam ceva și ne culcam. Și atunci erau doar weekendurile și asta însemna foarte puțin. Acum mi se pare un privilegiu că avem atâta timp să petrecem împreună. De multe ori am avut senzația că prietenii noștri, genul de cupluri care lucrează în corporații sau care se văd mai rar, se cunosc de fapt foarte puțin în realitate. Cunoști un om foarte bine atunci când stai zi de zi cu el, la propriu.

Și viața asta va continua așa?
CB: Da. Suntem mereu întrebați cât mai durează proiectul. Vrem să mărim spațiul ca să ne fie un pic mai comod. Vrem o mașină mai mare.
E.S: Stând mereu pe banchetele astea care sunt foarte vechi, ni s-a stricat postura, avem probleme cu spatele. Bancheta pe care stă Cosmin acum are o gaură în mijloc, asta pe care stai tu are o salteluță care o mai înmoaie puțin.
CB: Trebuie să te miști. Gândește-te că atunci când ești într-o casă, te miști din baie în bucătărie, în dormitor. Chiar și într-o garsonieră faci 10 pași… Aici nu ai unde. Până la baie faci 2 pași, până la bucătărie faci juma de pas. De aia iarna este foarte greu și d-aia vrem să plecăm, ca să putem… ieși din mașină. Aici unde ieși? Așa măcar în Grecia unde nu e zăpadă și nici frig, ieșim, alergăm…

Nu era proiectul complet dacă stăteați într-o casă?
CB: Care casă? De unde bani? Ce făceam? Închiriam în fiecare an? Era și asta o soluție, dar cu 300 de euro pe lună cât ar fi costat chiria, acuma stăm în mașină și mergem unde avem treabă.

Proiectul acesta, Teleleu.eu, mersul acesta prin România profundă și scrierea acestor reportaje, v-a acaparat el pe voi sau voi l-ați gândit să fie așa de la început?
CB: Cred că el ne-a acaparat pe noi, că noi nu l-am gândit de la început așa.
ES: Totul a pornit de la o bursă care ținea un an. Și noi am plecat cu bursa Carter un an de zile să facem un proiect multimedia despre relația dintre părinții și copiii din România și cum se ajunge la violență. Era vorba despre un an. Nu știam ce o să facem pe urmă.
CB: După proiectul ăsta ne-am dat seama că ne place și s-au ramificat planurile, au venit mai multe și am zis să le facem. S-a întâmplat filmul („Ultimul căldărar”- n.m), am intrat într-o altă sferă, am început să primim feedback, dar nu în primul an! Am început să primim feedback abia după al doilea sau al treilea an de când ne tot ducem prin țară cu rulota…

Cum e România profundă? O știți mai bine decât oricine…
ES: România profundă este profund needucată. Asta e ceea ce ne-a speriat pe noi, pentru că știam că sunt niște probleme cu sistemul de învățământ din România, dar abia când am intrat în aceste comunități sărace- și nu vorbesc de niște sătuce izolate, ci unele sunt situate la doar 80 de km de București- am întâlnit adulți sau chiar copii care terminau patru clase și care nu știau să scrie și să citească.

Și din ce trăiesc acești oameni?
ES: Din nimicuri… Din lucru cu ziua, dacă e de lucru, alții din ce găsesc prin gunoi, fier, plastic pe care le vând, sau din furtișaguri mărunte……
CB: Alții au părinți sau rude afară care îi ajută cât de cât…
E.S: Lipsa de educație e crâncenă, pentru că pe acei copii pe care i-am întâlnit și care la terminarea clasei a patra nu știau să scrie și să citească, îi vom reîntâlni mai apoi în penitenciare. Că dacă nu vor să mai mănânce cartofi și mălai, așa cum mănâncă de obicei, se apucă de furat.

Suntem un popor uitat de stat?
E.S: Și de noi înșine, nu numai de stat.
CB: Am întrebat la un moment dat un director de penitenciar despre cei care sunt închiși acolo și am aflat că un procent mare dintre ei ajunge în penitenciar din cauza sărăciei! Pentru că au furat. Și nu bani sau… Ci o rață, sau ceva de mâncare…

V-a întrebat cineva vreodată, din zona politică, despre ceea ce ați văzut?
CB: Nu și chiar ne întrebam și noi de ce… Am primit atâta feedback anul acesta și ni s-a spus că suntem o sursă de informații, că am putea colabora cu Ministerul Muncii, sau că am putea spune ce se întâmplă în peniteciare, sau am putea povesti despre problemele românilor din Corcova sau din Mironeasa, că doar le-am văzut. Sau ce probleme au ONG-urile în țara asta… Dar nu interesează pe nimeni…
ES: Dimpotrivă, am mers noi la autorități să discutăm problema. Fie că e vorba că în Târgu Neamț nu există rampe pentru cei cu dizabilități. Sau că în Satu Mare oamenii străzii sunt abuzați de jandarmi și de polițiști și bătuți doar din distracție… Sau sunt duși în dube la marginea orașului, ca să facă curățenie în centru. Și de fiecare dată vorbim cu autoritățile, dar ne izbim de acest limbaj de lemn în care, dacă ni se răspunde la sclicitarea de presă, ni se răspunde după nu știu cât timp…

Dar ce am pierdut ca femeie, am câștigat ca profesionist. Iar la nivel personal, am câștigat libertatea de a mă duce oricunde vreau. Am cîștigat de asemenea timp cu Cosmin! Pentru că înainte eram foarte frustrată de chestia asta.

 

Care este explicația pe care voi ați găsit-o pentru ruptura asta dintre stat și oameni?
CB: Cei care lucrează la stat mi se par cvasi-incompetenți (sigur, sunt și excepții). S-au angajat acolo, au un post, nu mai pot fi dați afară și asteaptă să iasă la pensie. Și atunci vor doar să dea bine în fața șefului și atât. Nu-i mai intersează nimic altceva. Îi intersează să treacă timpul, vorbesc cu familiile la telefon foarte mult în timpul programului, apoi pleacă acasă.
ES: Problema e foarte complex, pentru că instituția nu le cere performanță celor care lucrează pentru ea. Și atunci sunt două feluri de indivizi, pentru că am fi nedrepți dacă nu am spune că am întâlnit și oameni excepționali… În Mironeasa lucrează niște oameni foarte mișto, care se străduiesc să-și facă meseria, dar ceea ce ne-a întristat pe noi este că acești oameni își fac meseria și se chinuie să schimbe în bine viața comunității lor în ciuda statului, nu cu ajutorul lui. Pentru că au tot felul de bariere. .. Aceste două asistente sociale din Mironeasa pe care ți le dau ca exemplu, se implicau foarte tare în cazurile de violență domestică. Chiar aveau o problemă mare în comunitatea de acolo. Majoritatea femeilor din Mironeasa erau abuzate. Și ele nu aveau foarte multe resurse la îndemână, fuseseră și niște copii abuzațipentru care au vrut să deschidă niște procese, dar fotografiile pe care asistentele sociale le făcuseră vânătăilor copiilor bătuți nu erau considerate probe, deci aveau tot felul de impedimente…

Ne-am dus în satul Vulturești din județul Olt unde fusese un caz nasol al unei fete agresate de tatăl ei. La ora 12 nu mai era aproape nimeni la Primărie. Am găsit totuși pe cineva și l-am întrebat unde este asistenta socială. Și ne-a mințit spunându-ne că nu este, că stă cu copii ei mici… Dar până la urmă ne-am întâlnit cu ea și am aflat că de fapt nu prea mergea la serviciu în satul care era la câțiva km de casa ei unde se întâmplase și nenorocirea asta…

Cartea voastră mi s-a părut extraordinară pentru că fotografiile tale, Cosmin, sunt pline de cuvintele Elenei, iar scriitura ta, Elena, se completează perfect cu imaginile lui Cosmin… A fost o suprapunere de informație care a detonat ca o bombă în capul meu. Ce sperați să faceți cu aceste cărți și poze?
ES: Pe noi ne-a bucurat foarte tare feedback-ul legat de carte. Am primit un mesaj de la o fată care ne-a spus că lucrează într-o corporație și că vrea foarte tare să iasă din lumea ei și să ajute lumea din jurul ei. Ne-a și cerut sfatul unde să se ducă. Au fost și de la alți oameni care au văzut filmul, „Ultimul căldărar”, și care ne-au spus că „ ce țigan simpatic, mi-a schimbat total părerea despre țigani.” Pentru noi e o satisfacție foarte mare faptul că reușim să dărâmăm niște prejudecăți sau că îi ajutăm pe oameni să privească și din altă perspectivă. Noi nu am plecat la drum cu gândul ăsta, ci am plecat cu gândul să ne facem meseria, dar pe măsură ce ne-am dat seama că noi putem influența în bine oamenii, ne-a și flatat și a dat un sens muncii noastre.

Ca să ieșim puțin din aceste povești, voi stați aici , în acest spațiu de…?
CB: 2 metri pe 2,20…

E ca o celulă a dragostei aici.
CB: Da (râde)

Și voi sunteți un „caz”. Acela care demonstrează că nu ai nevoie de 4000 de metri pătrați ca să iubești și să te simți liber.
CB: Cred că am avut și noroc.

De când nu ați mai văzut Bucureștiul?
CB: De astă toamnă. Venim în București cam de două ori pe an… Pentru Matei (fiul lui Cosmin-n.m) și pentru alte treburi… De data asta am venit și pentru o reparație la mașină… La Iași am mers de exemplu la Festivalul de Film și am stat 5 zile. Și ne-au dat camera într-un hotel cu piscină, cu totul plătit… Și ne-au zis să vizităm orașul să mergem în diverse locuri, dar noi nu am ieșit 5 zile din hotel! (Râde). Îți dai seama că pentru noi o vacanță ideală este să stăm în hotel și să nu ieșim din cameră! Nu mă interesează să vizitez Iașiul, sau Berlinul… Nu-mi pasă! Am văzut atâtea locuri și am vorbit cu atâția oameni că nu mai simt nicio plăcere să ies…

Ce s-a schimbat în felul în care faci fotografie în ultimii 4 ani? S-a schimbat ceva?
CB: Da, s-a schimbat. Nu mai am un client pe care trebui să-l mulțumesc cu ceva care „să fie frumos”. E cum vreau eu, cum vrem noi. Dacă îmi place să fac fotografie fac, dacă nu, nu. Relația mea cu fotografia s-a schimbat, în principiu. Sunt mai relaxat, nu mai am nicio constrângere pentru format, sau…

În pozele tale găsesc frumosul și în situațiile urâte…
CB: Asta poate pentru că îmi plac oamenii și când ajung la situația în care fotografiez un om, îl fac să arate nu frumos, ci cum este el…

Cum comentați ce se întâmplă azi în politica din România?
C.B: E nasol. Noi ne mai punem încă problema dacă mai plecăm sau nu din țară…
E.S: Noi traducem, ce se întâmplă azi în România prin viețile celor pe care i-am întâlnit. În România s-a creat o distanță mare între cei care sunt asistați social și care nu sunt milioane, cum se vehiculează, ci câteva sute de mii în realitate (sunt milioane dacă pui și alocațiile pentru copii) și cei din statul paralel care sunt ațâțați să îi urască pe aceștia. Și nu numai pe ei, ci și pe cei mai săraci și vulnerabili care au votat actualul guvern, da, dar au făcut lucrul acesta pentru că sunt, cum spuneam, incredibil de vulnerabili și ușor de manipulat. Ceea ce a fost foarte ușor, din cauza lipsei de educație despre care vorbeam mai devreme.

Te întorci la asta.
ES: Da, categoric. Lipsa de educație este și cea care duce la sărăcie. Când nu ai educație, tu nu știi cum să ieși din starea asta, nu știi cum să-ți rezolvi problemele, nu ai cum să te angajezi, nu ai cum să înțelegi cât de mare e lumea asta. Pentru oameni e foarte greu să înțeleagă ce înseamnă analfabetismul, dar noi am cunoscut copii care nu doar că nu știau cum să scrie, dar care nu înțeleg lucruri despre lumea asta care ne înconjoară, nu înțeleg cum funcționează Europa. Sunt foarte limitați în lumea sărăciei în care trăiesc. Și atunci, eu cred că nu vom putea avea bunăstare până când toți oamenii din țara asta nu vor trăi decent, sau nici măcar decent, ci nu vor mai trăi în sărăcia aia extremă în care trăiesc acum. Nu vor mai ajunge în pușcărie din cauză că sunt săraci, iar cei de la Departamentul de Reintegrare din Penitenciarele din România, nu vor mai face munca asistenților sociali în loc să-și facă munca lor. Acum penitenciarele din România arată de fapt ca niște adăposturi pentru oamenii străzii.

Și atunci preocuparea actualilor guvernanți pentru peniteciare este…
ES: Este falsă! Noi ne plimbăm prin penitenciare și vorbim cu oamenii de acolo. Ei primesc 6 zile reducere a pedepsei pentru 30 de zile petrecute în condiții improprii, conform Legii Recursului Compensatoriu. Și au fost eliberați așa foarte mulți. Ceea ce mici măcar nu e atât de grav, fiindcă cei mai mulți dintre ei sunt închiși pentru găinării, dar în România pentru aceia care ies din pușcării nu există un program post detenție. Prima oară când am fost cu Cosmin într-un penitenciar în 2008 se discuta despre lipsa programelor postdetenție. Ca și acum, ușile penitenciarelor se deschideau și oamenii aceia se întorceau exact în același mediu care i-a făcut să ajungă acolo. Deci nu s-a rezolvat nimic.

De ce anume este nevoie pentru acești oameni vulneabili de care vorbești?
ES: De servicii sociale. De servicii sociale reale, de programe de after school pentru copii aceia săraci care se întorc acasă unde nici măcar nu au o masa și un scaun ca să-și facă temele, sau programe sociale pentru cei cu dizabilități pe care să-i poți ajuta să se simtă și chiar să fie cât se poate de independenți! Pentru că cu cât sunt ei mai idependenți cu atât statul nu mai scoate bani din buzunare pentru serviciile de îngrijire destinate lor. Adică să le dai șansa să meargă singuri cu metroul sau cu autobuzul, să se deplaseze, sau chiar să lucreze undeva.
CB: Am scris despre prostituata din Baia Mare care avea 4 copii. Și i-au fost luați copiii și dați în asistență maternală. Am făcut un calcul: pentru un copil, statul plătește salariul unui asistent maternal, pentru 18 ani cât îl are în grijă, 100 000 de euro! Pentru un copil. Păi mai bine cu 100 000 de euro îi cumperi mamei un apartament social și o și ajuți să-și crească toți cei 4 copii, îi dai și ceva de muncă și cheltuiești și mai puțin, altfel statul va cheltui 400 000 de euro cu toți cei 4 copii până la 18 ani. Gândește-te ce economie ar face statul român dacă ar vrea!
ES: Dacă te-ai gândi ca un manager, ar fi mult mai ieftin, ai cheltui mult mai puțin tu, ca stat, dacă ai proceda cu cap…

V-ați imunizat la durere?
ES: Nu. Suferim mai mereu. Uite, am scris despre o femeie de la Mironeasa care era torturată de bărbatul ei în fața celor 9 copii ai lor. Atunci când am scris, în 2014, despre acest caz, noi eram șocați de ce înseamnă sărăcia. Nu știam că asta înseamnă să nu ai un scaun sau o masă. Ei bine, acum am aflat că femeia a fost în final omorâtă de bărbatul ei care s-a spânzurat și cei doi morți au fost găsiți de copiii lor minori. Îți dai seama că ne-am pus pe plâns amîndoi și că ne-am gândit de ce am plecat, știind că femeia aia era torturată? Oare nu puteam face mai mult? Pe de altă parte, știi foarte bine că femeia aia a fost dusă la un adăpost și cele două asistente sociale despre care ți-am zis, chiar au încercat să o ajute, numai că adăpostul din Iași avea 15 sau 20 de locuri. Nu o putea primi pe femeie nu cu 9, dar nici măcar cu 6, sau 7 copii care erau mai mici dintre ei. Sau o primeau, dar femeia trebuia să se întoarcă la ceilalți, că nu avea cine să stea cu ei… Poliția nu avea ce să facă, sau putea să-i dea amendă tatălui, dar nici asta nu făcea că își dădea seama că va fi plătită din alocațiile copiilor, că de unde altundeva?

Mai există șanse pentru această țară?
E:S: Sigur, sigur că există! Mie mi se pare că toată criza asta politică prin care trecem acum ne-a activat foarte tare simțul civic. Eu cunosc mulți oameni care nu erau înainte așa de atenți civic. Oamenii au devenit mai conștienți de drepturile lor civice. Pe de altă parte, în toți anii aceștia noi nu am cunoscut numai această sărăcie extremă și aceste probleme, ci și niște oameni care se luptau ca niște haiduci să rezolve aceste probleme și să facă viața comunității în care trăiau mai bună! Și reușeau! Adică fie că era vorba de un ONG din Satu Mare care lucra cu oamenii străzii cărora le îmbunătățea viața, fie că era vorba despre o femeia angajată la o Fundație din Târgu Neamț care a avut ideea unei afaceri sociale cu adulți cu dizabilități. În Târgu Neamț nimeni angajează astfel de oameni nicăieri. Sunt foarte mulți oameni foarte mișto, sunt foarte mulți oameni pasionați și frumoși în țară. Sau în Zalău, la NoRo unde niște tinere foarte mișto care terminaseră Psihologia la Cluj făceau niște terapii cu copii cu boli rare, cu autism sau cu dizabilități… Ce făceau ele acolo! Noi intram la terapii, eu să scriu, Cosmin să facă poze și ne întâlneam la mașină plângând. Și pe urmă nouă ni s-a făcut rușine! Pentru că fetele acelea erau vesele, se bucurau de copiii aceia, erau pline de optimism!

Deci rămâi optimistă?
Da, categoric. Sunt optimistă. Suntem optimiști!