Exercițiul tăcerii este exercițiul discreției

Exercițiul tăcerii este exercițiul discreției

Am testat ieșirea din social media pentru vreo două săptămâni. Nu am tăcut definitiv, am mai postat ici și colo, dar nu în ritmul în care o făceam până de curând. (Mi-am adus aminte, cu această ocazie de tăcerea ca mod de viață, atunci când, din cauza fumatului, am făcut noduli pe corzile vocale și a trebuit să stau în spitalul ORL Panduri vreo două săptămâni, în silentio stampa.)

Când taci, se întâmplă ceva pe cât de natural, pe atât de miraculos: te întorci spre tine, vrei nu vrei, tu ești singura persoana cu care poți sta de vorbă, chiar dacă în gând și brusc devii conștient de materia din care ești făcut, te vezi și te simți fără ajutorul cuvintelor. Cazi în lumea ta din ce în ce mai adânc, te percepi mai bine, te cunoști mai profund și nu ai unde să fugi, lumea cuvintelor spuse fiindu-ți închisă.

Acum am evitat doar să împărtășesc gânduri sau comentarii, păstrându-le pentru mine și ai mei

Nu acesta a fost neapărat și procesul acum, de când nu am mai intrat pe social media. Nu s-a comparat, firește cu cel pe care l-am trăit atunci în spital, când am tăcut absolut, comunicând cu ceilalți doar prin intermediul unui caiet. Acum am evitat doar să împărtășesc gânduri sau comentarii, păstrându-le pentru mine și ai mei. Și a fost bine. A fost mai liniște în capul meu.

Părerea mea este că ne alienăm din ce în ce mai mult pe aceste conturi de social media și că, din cauza zgomotului lumii, „am ajuns să ne smintim”– cum spunea bunicul meu.

Au mai fost momente când tăcerea s-a dovedit utilă în viața mea. Îmi aduc aminte că am ajuns acum câțiva ani la Stockholm și eram așa de obosită că mi se făcuse rău. Trebuia să particip la o cină importantă și eram epuizată, pur și simplu. Am întrebat medicul ce să fac și mi-a spus… să tac sau să vorbesc cât mai puțin.

Tăcerea îmi economisea energia, ca atunci când bateria telefonul mai are 2% și scoți netul, reduci luminozitatea, închizi aplicațiile și lași totul la minim. Telefonul va rezista mai mult. Așa am rezistat și eu. La finalul cinei, pe care am onorat-o cu succes, deși am tăcut în marea ei parte, am reușit să mă târăsc până în camera de hotel unde am căzut într-un somn adânc.

Image by Kireyonok_Yuliya on Freepik

Exercițiul tăcerii este exercițiul discreției, citesc undeva. Ori discreția nu mai este demult un apanaj al vieții moderne. Toți suntem indiscreți, viața noastră e mai mult sau mai puțin la vedere. Spuneam cândva, fără să știu ce spun, că eu aș putea să trăiesc într-un cort transparent așezat în Piața Universității, cu pereții opaci doar în zona băii și a dormitorului. Azi îmi dau seama de grozăvia acestor cuvinte, chiar dacă prin ele voiam să afirm despre mine că nu am nimic de ascuns.

Azi simt că mulțimile mă distrag, că oamenii mă obosesc și că mi-aș căuta liniștea mai degrabă în izolare

„Când dai de un necaz, să taci”– îmi mai spunea bunicul și eu nu înțelegeam de ce nu zice să țip, să mă vaiet, să găsesc vinovații, să acuz. Mult mai târziu am priceput: un „necaz”, cum zicea el, nu venea chiar din senin și avea în el o lecție, un mesaj, o pârghie de schimbare…

Nu se întâmpla nimic nici dacă țipam, nici dacă mă aoleam, nici dacă aflam cine sau de ce s-a făcut vinovat. Problema rămânea și doar prin tăcere aflam răspunsul.

E greu să înveți să taci atunci când în gura ta se adună mii de cuvinte cărora nu vrei să le dai drumul, pentru că nici nu știi în ce fel de gloanțe sau pietre se vor transforma și pe cine vor lovi.

Și, firește, atunci când te preocupă ceva, nu știu cum se întâmplă că tot ce-ți cade sub ochi are legătură cu acel ceva. Așa se face că, citind acum câteva zile cartea „Eu și Borges. O întâlnire” scrisă de Jay Parini, îmi cade sub priviri răspunsul lui Borges la întrebarea ”ce este un poem?” : „Al doilea lucru preferabil după tăcere!”

Ei, poftim. E timpul să tac.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *