Cristi Puiu : "Omului nu-i este frică de ceilalți, omului îi este frică de propria sa conștiință"

Cristi Puiu

Despre fotografie și facebook

Ce spune o fotografie?

Căutam apartament pentru filmările la Sieranevada și am intrat pe siteurile de imobiliare. Nu știu dacă ați făcut experimentul ăsta… Ce e acolo… E ca o întâlnire… Pentru că fiecare cetățean care vrea să-și vândă apartamentul sau casa o să încerce să facă tot posibilul pentru a obține banii ăia… Toți cer mai mult decât face, normal. Și dacă cer mult, trebuie să se justifice cumva și atunci fotografiază ei ce cred că e mai frumos: gresia, faianța… Dar 99% din cei care își vând casele nu fotografiază și… ce se vede pe geam. În România nu contează vederea, nu contează ce se vede pe fereastră! Eu, când mi-am căutat casă sau atelier, sau orice, și am ajuns în vreun loc care se vindea nu am cumpărat din cauza a ceea ce se vedea pe fereastră! Am intrat în tot felul de clashuri cu agenții imobiliari cărora le spuneam că trebuie să le ceară celor care vând să facă și astfel de poze și îmi spuneau că nimeni nu cere asta… pe nimeni nu interesează asta… Dar eu cred că nu-i interesează pe oameni și pentru că nu sunt antrenați să vadă… Am fost cu Anca de curând la Sibiu și am ales un hotel boutique, renovat… Dar am avut senzația că dorm într-un cavou! Nu avea ferestre…

Am vorbit chiar la un moment dat cu Sorin Neamțu de la :Baril, de la Cluj și l-am întrebat, oare crezi că ar fi posibil să facem o expoziție, să tapetăm tot, toată galeria, de jos până sus cu fotografii selectate de pe siteurile astea care vând apartamente

Mă tem însă că e greu, trebuie să obții acordurile lor, sau nu știu…. Dar ar fi ca o vizită la Muzeul Satului actual, satul de azi de la bloc. Sigur, nu sunt toate așa, unele sunt banale, dar unele sunt… mamă, faraoane…

Veți expune la Paris Photo, la Grand Palais, în 8-11 noiembrie… Ce fotografii și cum ați ajuns acolo?

Exact cele pe care le-am expus anul trecut la Cluj, în timpul Tiff. Fotografiile pe care le-am făcut pentru afișul filmului Sieraneveda. Lucram la sunet, a început să ningă și am zis să profit de ocazia asta și 10 zile am fost și am fotografiat prin București. Căutam afișul filmului. Și l-am găsit, dar cei de la Cannes, când au văzut afișul, n-au vrut să-l folosească… Și m-am supărat foarte tare pe ei, mi-au explicat că ei nu folosesc afișe, e în politica lor, dar eu le-am sugerat să-l pună măcar la stand și n-au vrut. „E deprimant” mi-au zis, „și n-o să mai cumpere lumea filmul”… Și după ce am avut câteva discuții cu ei, am decis să facem noi afișul și să mergem cu el la stand. Iar pe spatele lui am pus un citat din „Jurnalul fericirii” în engleză, franceză și română. Și am avut suficiente bucăți pentru cei care, după proiecția filmului, la party, le-au primit cu autografele pe care le-au cerut. Am fost mulți atunci, la Cannes, a fost mișto acolo…

Și la Paris cum ați ajuns cu pozele astea?

După ce am făcut afișul, am vrut să arhivez toate fotografiile pe care le-am făcut. Și am mai trecut o dată prin ele și la 100 de fotografii o dată, mi se părea ca una e de văzut, că e bună… Și din 10 000 am extras vreo 200 să mă uit la ele pe îndelete. Și am vorbit la un moment dat nu știu în ce context despre ele, iar Sorin Neamțu de la galeria :Baril a citit interviul, îl știa pe Boogie (Bogdan Dumitrache, n.m) care m-a sunat și mi-a zis că sunt niște tipi la Cluj care vor să facă expoziția, au văzut fotografiile și așa… Am expus la „Centrul de Interes” la Cluj și noroc că ne-au ajutat Țucă Zbârcea și Asociații și Raiffeisen, pentru că expoziția și lansarea atunci a Blueray-ului ne-a costat 50 000 de euro! Și nu aveam banii ăștia. Dacă i-aș fi avut, i-aș fi băgat direct, fără ezitare.

Și la Paris?

Sunt lucruri care pe mine mă depășesc, pentru că eu sunt un om care cheltuiește foarte mulți bani, dar sunt un afacerist zero. Și pentru că sunt zero, nici nu mă bag în treaba altora. Și Sorin mi-a zis că ar vrea să ducă expoziția (care mie mi-a plăcut foarte mult) la Paris din mai multe motive. În primul rând pentru că e capitala planetară a artei, apoi pentru că fotografia este foarte apreciată în Franța și pentru că eu am o relație specială cu Franța, via Cannes… Și a făcut dosarul, a aplicat, eu nu știu cum se face, dar a primit răspunsul că a fost acceptată… E cel mai mare târg de fotografie, mai e unul la Tokyo de anvergura asta…

Și nu au considerat că e deprimantă, nu?:)

Nu, nu au avut nicio problemă cu asta…. Bine, acum suntem în alt sistem de coordonate, acolo era marketingul…

Marketingului nu-i place deprimantul..

Nu știu ce să zic… Cred că și oamenii s-au obișnuit cu asta și nimeni nu mai cumpără tipul ăsta de imagine azi. Ei știu că cel care a imaginat campania vrea să le vândă produsul și nu o să spună adevărul…

Ce ați căutat în aceste imagini?

Am căutat lumea din care e extrasă povestea filmului. E complicat de spus, nu știu cum fac alții, eu mă bizui pe propria intuiție… Nu pot să spun exact în ce fel am ales imaginea afișului și ce legătură are ea cu filmul, nu știu dacă poate fi spus ceva cu sens atunci când intuiția și inspirația sunt angajate. Trebuie să-ți dai voie tu ție cel care privești să vezi, nu să proiectezi la tot pasul ceea ce crezi tu despre lumea asta sau despre cei din jur, ceea ce, din păcate, oamenii fac. Noi toți facem, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Și atunci, cel din fața noastră nu este cel din fața noastră, este cel din capul nostru. Este o hologramă… Ajung oamenii să vorbească singuri, pentru că ajung să joace un soi de ping pong cu hologramele astea pe care le proiectează în jur. Întâlnirea cu celălalt, lucrul pe care îl consider cel mai important în viața asta, devine dificilă, improbabilă, o utopie, în final.

Fotografie din expoziție

Și ea nu se mai întâmplă, iar când se întâmplă, ajungi să te sperii, pentru că nu vrei să te întâlnești, de fapt, cu celălalt… Tu vrei să te întâlnești cu imaginea pe care ți-ai făcut-o tu despre celălalt. Adică vrei să primești la tot pasul confirmări: de cât de deștept/deșteaptă ești, de cât în control ești, inspirat, talentat, sau alte minuni… E o masturbare permanentă facilitată azi și de Facebook, de telefonul mobil și de Instagram și de toate chestiile astea. Se vede cu ochiul liber că trăsnește totul a minciună… Pute minciuna pe Facebook. Oamenii mint pe fb, fabrică o realitate, care nu are legătură cu realitatea în care cei vii se mișcă. Fac această confuzie. Fotografiile de profil sunt cele mai frumoase, dar oamenii sunt rupți în două și chinuiți și torturați de probleme… Dar de ce să pari altcineva decât ești? Nici nu există interesul ăsta, s-a pierdut, mi se pare. Oamenii și-au pierdut interesul autentic de a se descoperi pe ei însiși, de a înțelege ce e cu ei pe lumea asta… Pare că Facebookul este o infinită terapie, dar fără rezultate concrete. Oamenii se bucură să se înjure unii cu alții, să reconfigureze harta asta a simpatiilor. Pleacă așa, dintr-o „bisericuță”, ajunge apoi în alta. Acuma îl înjură pe ăla, apoi îl înjură pe ăla… E o mare agitație. Până vine moartea. Și ai sentimentul că ai trăit. Că ai trăit intens.

Și atunci, cel din fața noastră nu este cel din fața noastră, este cel din capul nostru. Este o hologramă… Ajung oamenii să vorbească singuri, pentru că ajung să joace un soi de ping pong cu hologramele astea pe care le proiectează în jur. Întâlnirea cu celălalt, lucrul pe care îl consider cel mai important în viața asta, devine dificilă, improbabilă, o utopie, în final.

Oamenii nu sunt atenți cu ceea ce se întâmplă, își țin mintea ocupată și nu fac pasul spre lucrurile importante.

Omului nu-i este frică neapărat de ceilalți, omului îi este frică de propria sa conștiință

E și greu când pare că mergem numai printr-un labirint de oglinzi…

Da, ai putea spune asta, că este un labirint de oglinzi. Problema este că imaginea pe care aceste oglinzi ți-o întorc, nu te reprezintă, spun cu adevărat puține lucruri despre tine, dar asta a fost mereu așa. Trebuie să negociezi în permanență lucrurile astea, pentru că imaginile nu sunt exacte, dar asta nu înseamnă că ele nu ating dimensiuni care îți apartin. Trebuie să faci un soi de echilibristică: ce spune asta despre tine, sau ce spune cealaltă despre tine… Dacă îl superi pe cel de lângă tine și cel de lângă tine îți spune lucrul ăsta, trebuie să te întrebi, nu să spui „îmi pare rău eu sunt un om bun, iar ceea ce spui tu acum despre mine este fals, este numai în imaginația ta”… Păi nu, că dacă îi dai o palmă și ăla suferă, nu o să-i spui că palma aia a fost o ficțiune! Că doare dacă îl rănești, dacă îl trădezi, dacă minți.

Pare că Facebookul este o infinită terapie, dar fără rezultate concrete. Oamenii se bucură să se înjure unii cu alții, să reconfigureze harta asta a simpatiilor. Pleacă așa, dintr-o „bisericuță”, ajunge apoi în alta. Acuma îl înjură pe ăla, apoi îl înjură pe ăla… E o mare agitație. Până vine moartea. Și ai sentimentul că ai trăit. Că ai trăit intens.

Și azi, dintr-un soi de mimetism, oamenii falsifică informația, machiind realitatea, coafând-o, prezentând-o în haine de dumincă, pentru a se pune la adăpost. Eu vorbesc frumos despre ăla, despre ăla, despre aia, așteptându-mă ca, la rândul lor, toți acești oameni cu care eu intru în relație să vorbească frumos despre mine! Și astfel e un soi de schimb de imagini „made în China” făcut cu un scop nemărturisit, și anume acela de a te pune la adăpost de propia conștiință, de propriul spirit critic! Omului nu-i este frică neapărat de ceilalți, omului îi este frică de propria sa conștiință, nu de faptul că ăla scrie ceva sau vorbește… Nu despre ceilalți. Desigur, și ceilalți sunt pe acolo pe udneva, că vorbește unul despre tine și spune nu știu ce grozăvie, cum mi s-a întâmplat mie după Sieranevada cu misoginismul… M-a durut? Nu m-a durut, m-ar fi durut ceea ce mi-ar fi putut spune propria mea conștiință, ori ea spunea cu totul altceva decât povestea celorlalți. Că trăim într-o lume sumbră, că e incredibil cât de ușor poate fi dezechilibrat individul în mersul acesta pe sârma societății. Mi-aduc aminte că după ce a ieșit „Lăzărescu” pe piață, s-au scris foarte multe articole, iar la finalul lor erau comentarii. Unele dintre ele erau foarte urâte, iar altele veneau de la oameni din vecinătatea mea imediată și nu știam cine sunt ăia! Oameni care scriau lucruri despre familia mea, din cartier. Care au scris și de mine, și de frate-meu și de soră-mea… Mi s-a făcut puțin rău, mă simțeam ca în filmele alea americane, mă întrebam „mamă, de când m-o urmări ăsta, cum se spune? stalker, hater, sau cum…

 La 50 de ani vezi lucruri pe care le-ai tot văzut și pe acelea nu le mai înregistrezi

Cum trece timpul peste dvs? Cum vă simțiti acum?

Mă simt rău. Mă simt obosit. Dar mă gândesc că Dumenzeu a fost generos cu mine.

Aveți senzația că timpul trece mai repede?

Timpul trece mai repede, da, dar nu pentru că am ajuns la 50 de ani, trecea mai repede și acum 10 ani, și acum 20 de ani. Dar la 50 de ani vezi lucruri pe care le-ai tot văzut și pe acelea nu le mai înregistrezi, treci peste și devine din ce mai greu să fii uimit, să te miri, să te bucuri din pricina asta. Se întâmplă în fiecare zi pentru mine, dar numai sunt alea de acum 10 ani, sunt bucurii simple, mult mai simple…

Care?

Copiii. Cățeii. Oamenii care fac lucruri de-adevăratelea, care sunt atenți la ceea ce fac, care sunt în relație cu evenimentul pe care îl trăiesc. Un om care traversează strada. Nu un om care se gândește în timp ce traversează strada. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam: Sunt norocos! Când mă gândesc că mulți oameni valoroși au murit înaintea mea, la vârste mult mai tinere, îți dai seama? Și poate Dumnezeu te ține în viață ca să-ți dea ocazia să-ți bagi mințile în cap! Să nu mori tâmpit.

Ce înseamnă să nu mori tâmpit?

Să nu mori în minciună.

În film se vorbește despre bine și rău, Dumnezeu și Diavol

Ați încheiat un nou film făcut după cartea „Trei dialoguri…” a lui Soloviov. Îl veți lansa la Cannes?

Nu știu, asta nu ține de mine, ține de cei care fac selecția și nici nu contează. Am mai spus o dată: poate pentru unii Cannes-ul e Mecca, pentru mine nu e. Oamenii fac un pas în spate atunci când eu sunt mai aproape de cinema. Cei care iau decizii privind selecția, se simt mai la adăpost când cineaștii de pretutindeni le pun pe masă filme care seamănă cu ceea ce știu ei că înseamnă filmele. Și atunci când le vine unul care nu prea seamănă, se sperie. Că așa sunt oamenii! Ființe fragile, ușor de speriat…

Vorbiți-mi despre film.

E o încercare de a pune în imagini un text pe care l-am descoperit după Revoluție. Prin 1992, când aveam 27 de ani.

Tu știi că lumea asta în care trăim nu este doar ceea ce vedem, ce mirosim, gustăm. Lumea e infinit mai mult și că ceea ce știm noi despre lume e microscopic, iar înainte de a ajunge noi pe lume, ea era aici și va fi aici și după ce noi vom pleca.

Și în 2011 am ținut un workshop la Toulouse. Și m-am dus acolo cu textul ăsta cât să-i pun la grele încercări pe actorii francezi atât de cartezieni de felul lor și am vrut să văd în ce fel ar putea să sune niște texte despre Isus. Experiența asta a stat un timp cu mine și mi-am zis că ar trebui chiar să iau textul ăsta și să-l fac film. Ceea ce am și făcut. E un film în franceză, filmat în Ardeal, la Mălâncrav, în conacul Apafi. Inițial am ales-o pe Eszter Tompa, dar din motive misterioase, așa cum se întâmplă uneori când faci film, nu a mers și am descoperit-o apoi pe Marina Palii.

Marina Palii. Foto: Teatrul Nottara

A fost extraordinar de greu și relația cu actorii, cu unii, a fost destul de dureroasă. E greu să fii în fața aparatului de filmat și regizorul să-ți ceară să spui adevărul. Și fiecare om știe în fundul sufletului lui când minte și când spune adevărul. Când spui adevărul, trebuie să-ți asumi, în primul rând.

Dar de ce Isus? De ce El, de ce în Sieranevada preotul… Ce se întâmplă?

Ce să se întâmple? Eviți zona asta cât ești tânăr pentru că chimia care te compune, care te face să trăiești, îți povestesc ție, prin ricoșeu, că ceea ce contează e ceea ce ține de această chimie. Dar dincolo de chimie, de materie, se află și altceva. E un lucru pe care îl dai la o parte, dar tu știi că e acolo. Tu știi că lumea asta în care trăim nu este doar ceea ce vedem, ce mirosim, gustăm. Lumea e infinit mai mult și că ceea ce știm noi despre lume e microscopic, iar înainte de a ajunge noi pe lume, ea era aici și va fi aici și după ce noi vom pleca.

„Dumnezeu a murit”, ateii sunt din ce în ce mai mulți în Europa, cel puțin așa spun studiile…

Nu e adevărat, studiile nu sunt cu adevărat solide. O știu și ei care fac studiile. Pentru că tu pui o întrebare unui om și el va răspunde în așa fel încât, de cele mai multe ori se întâmpla asta, răspunsurile să-ți facă ție plăcere.

Cum se va numi filmul cel nou?

Nu știu… Dar el este mai legat de cinema decât este legat de literatură. Dar asta îl va face și mai indigest. Este un film lung, e foarte vorbit, foarte greu de parcurs, sunt 3 dialoguri puse pe ecran. E un film făcut freestyle. A fost greu, pentru unii chiar foarte greu, pentru că nu a fost program de filmare, ci s-a filmat după cum mi-au venit mie ideile.

Va fi lung și indigest?

Da, o spun din experiența pe care o am eu. Dacă întrebarea are legătură cu mine, filmul e ușor de înțeles: oamenii discută la 1900 într-un conac din Transilvania despre bine și rău. Vorbesc despre război, crime, Isus, creștinism, Dumnezeu, Diavol, Europa, popoarele europene, vorbesc despre ceea ce vorbește și Soloviov în text. Am intervenit însă asupra textului, fiindcă dacă voiam să-l fac ca la carte, ar fi trebuit să-l imaginez pentru tv. Ar fi ieșit de 6 ore. Dar pentru că am ales să-l fac pentru cinema, am tăiat din text. Am schimbat și personajele, dacă în textul lui Soloviov sunt 5 personaje, 4 bărbați și o femeie, aici sunt 3 femei și 2 bărbați.

Cum vreți să plece cel care vede filmul? Ce vreți să-i spuneți cu acest film?
Nu mă gândesc niciodată așa… Relația pe care o am eu cu lumea ține foarte mult de rezonanță, de racordare directă la ceea ce se întâmplă. Pasul următor și analiza, ar fi să speculez. Eu știu cum mi se întâmplă mie… Dacă mă uit la un tabloul, mă las purtat de el… Analizând și eliminând, cântărind, trădăm obiectul și relația pe care o avem noi cu obiectul.

Trăim într-o mare legătură cu vorbele și în inerția epocii de aur, cei mai mulți oameni de cultură din România au impresia că totul se reduce la cuvinte și că absolut orice poate fi pus în cuvinte, dar sunt lucruri care nu pot fi. Ele te ajută în permanență precum semnele de circulație, dar ele nu acoperă. Cuvântul nu este acolo pentru a spune ceva despre lucrul ăla, despre realitatea aia, el este acolo pentru a te conduce la o înțelegere care depășeșete planul vorbelor. Să spui că adevărul e unul sau altul, înseamnă să ratezi întâlnirea cu adevărul.

Adevărul îl trăiești și despre el nu poți spune mare lucru. Este ceea ce se întâmplă atunci când suntem îndrăgostiți. Și vine un tataie sau un mamaie și te întreabă cum adică maică ești îndrăgostit, și tu, ca prostul sau ca proasta, începi să spui, deși tu știi în momentul acela că ceea ce trăiești tu nu poate fi pus în cuvinte.

Oare nu ajungem în același punct în care cei care nu cunosc istoria ajung să o repete? Oare nu era evident ce s-a întâmplat în Piața Universității când au venit minerii? Câtă lume mai știe că acolo au fost oameni omorâți, nu gazați, ci omorâți… De ce ne-am aștepta azi la o altă atitudine din partea puterii?

Și totuși ce cuvinte ați folosi pentru a descrie situația de azi din România? Portestele, jandamii, diaspora…

Cred că lucrurile par mai grave decât sunt, eu nu cred că situația este atât de gravă. Cred că puterea gestionează foarte, foarte rău momentele astea, cred că ceea ce trăim azi, povestea cu gazarea și altele, e un rău, dar i-aș invita pe oamenii care au fost în piață, să mediteze puțin la Piața Universității din 90 și să cerceteze puțin în propria lor memorie să vadă ce știu ei despre asta. Vom descoperi foarte rapid, mai ales la cei tineri, că nu știu nimic. Și întrebarea e: oare nu ajungem în același punct în care cei care nu cunosc istoria ajung să o repete? Oare nu era evident ce s-a întâmplat în Piața Universității când au venit minerii? Câtă lume mai știe că acolo au fost oameni omorâți, nu gazați, ci omorâți… De ce ne-am aștepta azi la o altă atitudine din partea puterii?

Pentru că 2018, democrație, Europa…

Pe bune?! Insuficient. Și ce înseamnă asta?

Că evoluăm…

Folosim fel de fel de cuvinte pentru a căuta să ne explicăm în ce fel se întâmplă lucrurile, dar cumva evităm să punem degetul pe punctul nevralgic. Ne amuzăm de multe ori să vorbim despre raportul dintre noi și puterea instalată și spunem „puterea corupe”, cumva prin asta justificând gesturile pe care le fac cei ajunși la putere. Dar sunt două lumi, 3 lumi, 100 de lumi între noi. Noi credem că trăim în aceeași lume cu oamenii care sunt la putere, dar nu e adevărat. Iar ei discută altfel despre lumea asta a lor. Nu numai în România, ci și la Bruxelles, la Washington, la Moscova. Oare tot ce ei spun, este și ceea ce ei vor face? Avem parte de libertate, dar doar atâta câtă vor ei să ne dea.

Moartea este singurul examen important

Cum ați vrea să îmbătrâniți?

Nu m-am gândit la asta. Am o relație banală cu propria viață. Mi-a zis cineva zilele trecute că a citit un articol cu mine într-o revistă… Și nu mai știam… Și am căutat și am dat peste un titlu care zicea așa: „Incredibil! Cristi Puiu s-a îngrășat și a albit”. Și m-am întrebat: de ce incredibil? Cristi Puiu s-a îngrășat și a albit. Fair enough! Dar de ce incredibil?:))

Dar mă uit în jur și mă uit și la ai mei, nu sunt departe de ce era taică-meu la vârsta asta și nu o să fiu departe de ce a devenit el sau tataia, taică-său adică, sau bunelul, tatăl mamei mele de la Botoșani… Cam aceeași schemă. Ce mi-ar plăcea mie, așa ca om, ar fi să nu mă îmbolnăvesc prea curând… M-am simțit foarte rău acum o lună, m-a durut foarte tare abdomenul și m-am gândit că am cancer și mi-am făcut analizele care au ieșit bine. Dar cât am așteptat rezultatele, o săptămână, am petrecut-o cu întrebări dureroase, fără răspuns, incomplete, neformulate până la capăt, pentru că nici nu știi ce să întrebi. Întrebările se nasc într-o relație directă cu Dumnezeu. Cu El vorbești despre toate lucrurile astea. Punct. Asta e tot.

V-a fost frică?

Nu frică, sentimentul e de despărțire. Te desparți, te separi. E foarte straniu, devine foarte prezent Dumnezeu. Spun Dumnezeu pentru că oamenii înțeleg ce înseamnă. Devine foarte prezentă destinația ta… Așa a fost la mine. (E ca și cum amândoi suntem pe lumea cealaltă și acum ne povestim experiența a trecerii noastre de la o lume la alta:)).

Nu știu cum o să se întâmple. Îmi doresc să fiu la înălțime atunci când moartea va veni cum o fi ea, îmi doresc să las lucrurile în ordine pentru ai mei, să nu fiu o povară pentru cei care sunt în viață, îmi doresc să mor înaintea lor. Și sunt lucruri mult mai importante decât propria ta moarte, și dacă le pui așa în ecuație, nu mai ai motive de frică.

Mori. Pleci cum ai venit. Nu te-a întrebat nimeni atunci, nu te întreabă nimeni acum. Și poate că ăsta este singurul examen serios: moartea, pentru care îți sunt puse la dispoziție multe ore de „antrenament”. Și toată lumea vrea să rămână doar în acest antrenament și să nu iasă niciodată pe „teren”.

Foto Cristi Puiu: Matei Buță

Lasă un comentariu: