Bogdan Dumitrache : "Nu țin neapărat să devin un superstar. Cred că sunt un profesionist al dracu' de bun care doar își face treaba."

Bogdan Dumitrache

Cum ai ieșit de la filmul Pororoca?
Am ieșit liniștit de la film.

Liniștit?!
Da, dar cred că confund lucrurile. Cred că era actorul din mine care se bucura de produsul final…. Chiar am avut senzația asta, că filmul e tolerabil. Ba chiar mai mult decât atâta, e ca un fel de „muscă la bec”… Vrei să vezi chestia asta, te intersează, dar e ok că nu ți se întâmplă ție.

Filmul atacă zona sensibilă… Zona în care ești doar un părinte cu frici.
Pe mine nu m-a paranoizat, ba dimpotrivă.

Care sunt spaimele tale ca tată?
Să-mi modific copilul… Să-i transmit ei, Marei, fricile mele, construcțiile mele mentale, să nu o las pe ea să trăiască și să fie ea… Cam astea… Încerc să fiu conștient de lucrurile pe care i le spun…

Ce fel de tată ești?
Afectuos, foarte legat de copiii mei, prezent în viața lor…

Ai simțit vreodată că-ți vine „pororoca”? Adică acel răcnet interior..?
Nu.

Că ți-a ieșit foarte bine rolul… Sau a fost doar tehnică pură?
Nu, nu doar tehnică. E un tip de construcție psihologică pe care am realizat-o pentru film împreună cu un psiholog. Ea nu îmi este proprie mie. El mi-a dat finalul ăsta și tipul asta de construcție.

Cum ai ajuns în acest film?
Știam de la început că voi fi în film. Constantin Popescu este un regizor cu care am făcut și „Portretul luptătorului la tinerețe” și cu care am dezvoltat atât o relație profesională cât și una personală frumoasă. Ne-am întâlnit, mi-a zis că vrea să scrie povestea asta care a plecat din căutările lui. El are mai multe scenarii, mai multe idei care circulă prin mintea lui. Pe unele le mai lasă, pe altele le mai ia și pe măsură ce încep să prindă formă, la un moment dat se concentrează pe una și o termină, o duce până la capăt. El, când scria la Pororoca, scria cu mine în minte. Când a terminat primul draft, mi l-a dat să-l citesc. L-am terminat de citit în vreo 2, 3 luni. După aia l-am întors la el și am început să ne vedem vreun an de zile și să discutăm.

De ce ți-a luat 3 luni să citești scenariul?
Că m-am oprit la scena dispariției și nu am putut trece mai departe (râde). Nu am putut! Am început să citesc și când am ajungeam aproape de scena aia mă opream. Mi-a luat 3 luni să merg mai departe cu povestea.

Scena în care Tudor o pierde pe Maria, fetița lui de 5 ani, în parc, este scena în care mie mi-a murit inima… După ce am trecut de ea, am reușit să gestionez filmul. Nu ți-e teamă că oamenii vor pleca din sală sau se vor gâtui la această scenă?
Nu. Mizez tocmai pe nevoia de apărare a propriului copil care te va ține să urmărești filmul.

Crezi că Tudor a fost neglijent?
Nu, cred că a fost un accident care se poate întâmpla oricui și nu îl poți controla sau determina.

Crezi că dacă soția lui nu ar fi plecat, ar fi gestionat mai bine povestea?
Sigur. Mintea lui singură nu a putut suporta ceea ce se întâmpla, nu a putut concentra atâta vină. Cred că asta se petrece în mintea lui Tudor până la un moment dat. Alunecarea lui în nebunie nu se face de la o graniță anume. Dar în cele din urmă el se duce complet.

Filmul a intrat în circuitul fesivalurilor și a avut elogii, presă bună, etc. Iar la Festivalul de la San Sebastian te-ai întîlnit cu John Malcovich. Ce ți-a spus? Cum a fost întâlnirea?
Ne-am întâlnit la recepția de final, așa cum se întâmplă de obicei la recepțiile de felul ăsta, fugitiv și fără profunzime. Eu i-am zis că speram să-l întâlnesc, el mi-a zis „fii serios, este bestial ce ai făcut!” Și cu asta s-a terminat întâlnirea.

Despre film ce s-a spus?
S-a spus că e un film puternic din noul val comparat… cu noul val. Eu nu știu dacă aceste comparații sunt neapărat relevante. Tică (Constantin Popescu, regizorul- n.m) are un tip de discurs pe care l-a îmbinat cu un tip de imagine creată de Mărghidan și a ieșit un produs puternic care, din punctul meu de vedere nu seamănă nici stilistic, nici ca idee cu alte filme pe care le-am făcut sau pe care le-am văzut în România și atunci e relativ goală comparația asta.

E o comparație sau o competiție între regizori, între filme?
Poate fi oricare, dar nu contează. Dacă ai face un produs care aduce bani, ar fi simplu, așa, la fimul de autor, e un alt tip de convenție și joc.

Ce a trebuit să faci ca să te identifici cu Tudor?
Destul de multe. În primul rând a trebuit să „dau din casă”. Adică i-am povestit lui Tică tot felul de detalii din viața mea cu copiii și am căutat împreună secvențe relevante pentru cuplul din film. Nu te gândi că am dat cine știe ce detalii, dar am avut multe discuții mișto, cum ar fi să găsim alte lucruri de arătat și folosit cum e spălatul pe dinți, de exemplu, cu care să construim familia asta. Nu e timp în film să cunoști familia. Ea este una condiție medie, mulțumită de viața ei și destul de fericită, în care există micile frecușuri ale vieții. El vorbește la telefon la un moment dat cu o femeie căreia îi spune glumind că face și fete și băieți și lasă să se înțeleagă că e ceva acolo, dar nu știi ce e, îi fură telefonul soției și-l sună pe ăla care o suna pe ea mereu și îl înjură… Omul e complet implicat în relația lui și în familia lui. Dar asta e tot ce știm. Dar după aceea, nu mai contează. Devine orice om. Nu mai contează nimic, totul se degradează, timpul se dilată…

Inclusiv numele fetiței l-am discutat cu Tică. I-am spus că mi-e cam frică s-o cheme Maria, că e atât de aproape de Mara și Tică mi-a zis că poate mă ajută, că poate voi face un rapel emoțional care o să ajute în set. Și într-un fel, chiar așa a fost, că s-o ții o zi întreagă pe plâns nu a fost ușor.

Ce ai descoperit despre tine jucându-l pe Tudor? Ai lăsat ceva să pătrundă în tine?
Am avut o perioadă lungă de introspecție în legătură cu relația cu fiică-mea care mi-a adus un mare câștig. Faptul că am făcut filmul acesta, m-a obligat într-un fel să accesez gânduri pe care altfel nu le-aș fi avut! Dar la sfârșit am constatat că a fost o introspecție frumoasă. Că până la urmă, ce am descoperit? Că-mi iubesc copiii de mor! Și că o să am o viață minunată cu ei.

Unde pleci acum?
Cu filmul la Cluj și apoi la niște filmări în Ungaria.

Ce joci în Ungaria?
Ei, acolo voi juca un nebun! Un nebun, nebun!

 

Pe mine mă satisface arta. Atâta timp cât fac artă și duc căutările mai departe, plăcerea de a juca și nevoia de a mă îmbogăți cu toate personajele astea, cu toți regizorii pe care îi consum și îi asimilez, e ok.

 

Personajele tale nu sunt senine.
Nu, nu sunt.

Le cauți sau vin ele la tine?
Și una, și alta… Am accesat o plajă de personaje în care sunt distribuit. Până la urmă, toate personajele mele sunt oameni cu probleme, angoase… Ceea ce mie îmi convine, să am „carne”, să am ce să joc acolo… Acuma, sunt joburile care vin spre mine și nu determin eu natura lor. Ce pot să fac este să explorez altceva, să explorez alte dimensiuni, dar deocamdată nu fac asta. Am încercat să mă întorc la teatru și nu mai vreau din cauza relației mele profesionale cu ritmul lui de lucru. Emoția live nu-mi mai convine, nu mai sunt obișnuit cu asta! La film tragem 20 de duble și arătăm produsul nostru cel mai bun. De ce să joc acolo unde mă simt expus? Și apoi nu mă mai atrage ritmul, lunile alea de repetiții în care nu te duci din prima la sută la sută din scenă, din secvență, pentru că mai e o lună până la premieră! În plus, această teamă pe care am căpătat-o de a mă expune în mod direct e prezentă cumva, iar mintea mea a intrat, odată cu filmul, în altă lume și alte dimensiuni.

Când te uiți în oglindă, ce spui despre chipul tău, despre expresia ta? Că nu pari genul gata să zâmbească oricând, oricui… Fața ta are un desen dramatic…
Eu mă plac în general. Nu mă gândesc la mine altfel ca la orice om, chiar cred despre mine că sunt un om vesel…

Revenim la film. În ce parcuri ați filmat?
În mai multe, în toate am filmat… Cel mai mult am filmat în Parcul Carol, dar pe partea cealaltă unde se vedea crematoriul. E o secvență în film care nu știu dacă a intrat. O pierdusem pe fetiță și eram așa… plângeam… era la final de zi, nu știu ce făceam și m-am întors la un moment dat obosit și am văzut crematoriul unde îl incinerasem pe tata cu ceva vreme în urmă și m-a bușit un plâns, mamă, mamă…

Ai plâns mult la filmări?
Nu. Am plâns unde trebuia.

Plângi ușor?
Oricum. Când vreau eu. Pot dispune de orice fel de emoție sau exprimare… Corpul meu este instrumentul meu. Și am un instrument foarte bine acordat. Și pot dispune de el în orice fel vreau, oricând.

Ați filmat cronologic?
Cât s-a putut, da. E cea mai bună formulă de filmare care te ajută atât pe tine, ca actor, cât și pe regizor ca să construiască în funcție de ce are ca material. Unul dintre principalele lucruri care determină un film este ritmul lui. Când nu filmezi cronologic, nu-ți dai seama cum curge. Când filmezi cronologic, începi să-ți dai seama cum curge, poți să știi unde să accelerezi, unde să ridici, după caz, situația. Dar ordinea de filmare este determinată de multe lucruri. Cazul ideal este să filmezi cronologic. Dar totuși, dacă tu azi ai nevoie să filmezi în apartamentul ăsta, apoi mai ai nevoie și poimâine și peste o săptămână, atunci îl închiriezi 2 zile și filmezi tot ce ai acolo de filmat, fiindcă altfel implici mai multe resurse decât ai. Din fericire, apartamentul ăla al lui, în care se filmează mult din film, a fost luat pe toată vara și toamna și am filmat cât de cât cronologic și asta a contat, s-a văzut. Dar sunt alte producții unde regizorul nu vrea așa. Cu Porumboiu am filmat așa. Porumboiu făcea puzzle, în fiecare zi inversa! Secvența 16 devenea secvența 2 și jumate din text rămânea, dar jumate se ducea în secvența 7… De fapt, pe mine, dincolo de tipul de personajul pe care îl joc, mă interesează tipul de experiență de lucru! Eu m-am reinventat ca actor atunci când am ajuns să pot lucra cu Porumboiu așa. Nu mai era structura clasică în care lucrasem. Omul ăla mă solicita constant să reinventez tot ce am gândit, că lua secvența 16 și mi-o aducea azi s-o filmez în locul secvenței 2.

Faptul că am filmat cu Adrian Sitaru într-un tip de convenție în care am privit direct în cameră, a fost o altă experiență…O lună de zile m-am antrenat cu un obiectiv pe care îmi desenasem ochișori, mânuțe și piciorușe. Pentru că eu mă uitam în obiectiv, dar depindea unde, în ce punct, că ecranul de 3 metri de la cinema mărește distanța și pare că mă uit de sus la tine, spectator, dacă nu calculez și exersez! E un tip de actorie și ăla și, din punctul meu de vedere, iar m-am reinventat.

E vreun regizor la care te gândești și cu care ai vrea să lucrezi?
Nu! Eu am lucrat cu foarte multe feluri de regizori în toate registrele. De la regizori foarte bine determinați care vin de acasă cu o imagine foarte clar formată, cum e Cristi Puiu, la regizori care așteaptă de la tine să vii cu propunerea de personaj. Există regizori cum e Hong San-soo care nu vrea să dea scenariul actorilor și care numai în dimineața filmării le aduce secvența. Ei se întâlnesc cu toții o lună jumate și-și discută doar personajele. Le fac biografia, construiesc relațiile cu celelate personaje, construiesc corporalitatea, tor ce vor ei. Și după o lună jumate de pregătire a personajului intră pe set și primesc secvența!

Tânjești după ceva în profesia ta?
Tânjesc după o înțelegere mai bună a ceea ce urmează. Sunt curios cum o să reinventez și cum o să rămân creativ și viu într-un plan local care are resursele pe care le are…

Te satisface piața locală…
Pe mine mă satisface arta. Atâta timp cât fac artă și duc căutările mai departe, plăcerea de a juca și nevoia de a mă îmbogăți cu toate personajele astea, cu toți regizorii pe care îi consum și îi asimilez, e ok. Nu țin neapărat să devin un superstar. Cred că sunt un profesionist al dracu de bun, care doar își face treaba. Îmi găsesc atât plăcerea cât și recunoașterea de care am nevoie în momentul ăsta. Aș vrea să nu mă plafonez din punct de vedere artistic.

Lasă un comentariu: