Cornel Lazia : "Toți oamenii sunt fotogenici, depinde de cine face poza"

Cornel Lazia

Face fotografie din 1996. A avut două „scăpări” – cum spune el – din zona comercială și din cea glossy-fashion: în fotografia fine art de peisaj necomandată și în cea de portret care îl fascinează acum.

Este mai dificil să faci portret decât altceva?

Depinde de portret. Dacă trecem de faptul că facem un om să arate bine, ceea ce pentru mine este deja ceva important, omul acela trebuie să se simtă și confortabil. E ca atunci când pleci într-o excursie cu cineva… Spunea un pictor odată că, în realizarea unui portret, nu este el singurul artist, ci și omul care stă în fața lui.

Cum procedezi?

Mai întîi îi spun celui care mă solicită să vadă ce fac eu, apoi urmează negocierea, apoi stabilim shootingul. Ne întâlnim la shooting, discutăm un pic despre ce facem, ce machiaj, ce coafură sau… depinde, pentru că, după cum ai văzut, majoritatea portretelor mele sunt destul de naturale, nu sunt costruite. Mai ales în zona spre care mă îndrept eu…

Spre ce zonă?

Nu vreau să „construiesc” personaje din oameni, ci vreau să descopăr personajele din ei, pe care vreau să mi le arate chiar ei. Unii ar putea specula și să zică cutare este un chirurg extraordinar, îl fac super erou. Pe mine nu mă interesează să-l „fac”. Eu vreau să-l arăt pe omul care, chiar dacă este super erou, e unul mai discret… Poate fi un om blând, sau dimpotrivă…

Deci ești un psiholog foarte bun…

Nu am stat să analizez, doar îmi dau seama de omul respectiv, îmi dau seama cam cum se simte el confortabil. De obicei, când e să se așeze, îl las să se așeze singur, pentru că profilul pe care și-l arată omul de obicei este profilul bun. Este o regulă. Dacă îi spun să se așeze cum îi vine, lui îi va veni exact pe profilul lui bun.

Care sunt regulile unui portret bun?

Regula nr. 1 este să ne simțim cu toții bine. Sunt tehnici în sensul acesta, dar nu cred foarte tare în ele… Eu nu cred în chestii forțate. Adică te trezești în fața unui om și încerci să creezi o punte cu el, să discuți cu el, dar eu nu cred în subiecte forțate, sau într-un repertoriu prefabricat de genul „fotbal-femei- politică-economie” dacă stai de vorbă cu un bărbat, de exemplu. Nu e nimic forțat în abordarea noastră.

Ce pozezi mai mult? Femei sau bărbați?

Mai mult femei, pentru că, venind din anturajul modei, e firesc. Actori, actrițe, de asemenea… Dar femeile sunt mult mai dispuse să plătească pentru a avea un portret ca lumea. Pentru ele e mai important decât pentru bărbați. Pentru ei e ca și cum ai spune să meargă la hairstylist. Doar câțiva se vor duce. Așa e și cu portretul.

Dar care este explicația? Ai una?

E ca atunci când ar trebui să meargă să-și cumpere haine. Preferă să trimită pe altcineva. Și eu îi pot înțelege.

De ce?

Bărbații, în general vorbind, nu alocă psihologic timp pentru chestiuni de genul acesta.

Cum surprinzi ce e mai adânc în om?

M-am întâlnit cu cineva odată și i-am propus să-i fac un portret. Și mi-a răspuns da, doar dacă îmi surprinzi sufletul. Hopa! Hai să nu începem cu asta. Eu vreau doar să suprind și privitorul să vadă ce am surprins, nu știu dacă trebuie să ajung la suflet. Uneori e o zi proastă, omu’ vine la mine încărcat… Un sfert din timp este warm up, că trebuie să ne liniștim, să ne așezăm, să căpătăm încredere… Cele mai grele ședințe sunt cele în care oamenii nu sunt confortabili în fața aparatului. Și, de obicei, sunt cei care vin cu așteptări ori foarte mari, ori nu au nicio așteptare.

Poate că nu toți sunt fotogenici.

Eu nu cred în asta, nu cred că cineva este fotogenic și cineva nu este.

Cum nu?

Păi dacă era așa, Dumnezeu ne făcea fără fețe. E ca și cînd ai spune că există copii frumoși și copii urâți. Eu când aud asta, mi se rupe filmul. Care este standardul? După ce ne luăm?

Deci toți oamenii sunt fotogenici…

Da, toți oamenii sunt fotogenici, depinde de cine face poza. Dar depinde și de ei, de cum se regăsesc în fotografie.

Unde faci portretele?

Mi-ar plăcea să fac în mediul în care omul trăiește, deși unii dintre ei au nevoie exact invers, de a fi scoși din mediu. Foarte mulți nu prea vor, că le e mai comod să mă duc eu la ei, ceea ce pentru mine este mai provocator, că trebuie să construiesc lumini, cadre etc.

Mi-ar plăcea să stau în spatele ochilor tăi când faci o fotografie, pentru că eu sunt convinsă că noi, oamenii, vedem diferit imaginile.

Eu văd lumea între emoție și geometrie.

Ești un poet…

Ar trebui să fim toți poeți.

Cum este fotografia de peisaj față de cea de portret?

Pentru mine fotografia de peisaj nu este cu mult diferită față de cea de portret. Singura diferență este că peisajul nu reacționează la tine. E exact ce spunea pictorul respectiv că portretul nu îl fac numai eu. Singurul fapt că omul se deplasează să vină la mine în studio și se așează în fața obiectivului meu, asta e deja mult.

„Văd lumea între emoție și geometrie”

Cum îți dai seama că a ieșit un portret bun?

Simt. E atât de mult despre relația dintre mine și subiect, încât am câteodată senzația că multe imagini sunt bune și îmi mai scapă detalii, cum ar fi o șuviță, sau nu știu ce, dar cred că nici măcar nu mai vreau să le văd. Pe vremea când făceam fotografie de publicitate sau comercială „pur sânge”, trebuia să fiu atent tocmai la aceste detalii și, uneori, era atât de greu de a regăsi energia inițială. Asta le spun și când fac portretul: lăsă părul ăla, că îl aranjăm în photoshop, dacă vrei, hai să păstrăm starea asta pe care o ai acum… Pentru că, dincolo de detalii, asta vreau să păstrez: starea. Sigur, e și reversul medaliei: părul meu e varză, păcat de toate portretele astea… (râde). Prin fotografia de portret vreau să-i fac pe oameni să le placă de ei.

Ți-ai făcut autoportretul?

Da, mi-am făcut autoportretul, mi s-a și făcut de către alții portretul.

Și arăți bine?

Sunt ok când mă fotografiez eu, iar când mă fotografiază alții, câteodată mă regăsesc, câteodată nu.

Ce ai vrea să se vadă din personalitatea ta în portret?

Nu pot să spun că e ceva. E mai mult o stare. Eu le spun tuturor modelelor că avem cu toții așa numita față „de poză”. E ca un fel de armură pe care ne-o punem și zicem „asta este fața mea de poză, așa sunt eu cel mai bine, arăt bine în mod sigur așa”. Dar de multe ori e o chestie crispată, contorsionată, construită. Era odată un fotograf care îl fotografia pe Picasso și nu putea obține nicio reacție de la el și, la un moment dat, spre finalul shooting-ului s-a uitat la aparat și a făcut o față așa și a zis „aoleo, am uitat să pun film!”. La care Picasso a avut o reacție pe care fotograful a prins-o și care a devenit fotografia lui!

Astea sunt tertipuri, nu?

Da, asta e ce nu-mi place mie să fac. Șmecherii d-astea…

Da, dar astea iată că deschid niște uși…

Nu e cea mai bună fotografie a lui Picasso (râde)… Asta e… Dar a fost o reacție! Între nicio reacție și această reacție… Eu probabil că m-aș fi dus acasă supărat și nu aș fi prins nici această reacție…

Ce fotograf de portert îți place?

Arnold Newmann cu portrerul lui Stravinsky care e fenomenal!

Foto: www.lumieregallery.net

 

Lasă un comentariu: