Heather Morris : "Ca să asculți cu adevărat pe cineva, tu trebuie să-ți ții gura"

Heather Morris

Editura Humanitas a publicat „Povești despre speranță” scrisă de Heather Morris, aceeași care a scris tulburătoarele cărți „Tatuatorul de la Auschwitz” și „Călătoria Cilkăi”.

Am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Heather Morris online acum câteva zile și să îi pun  câteva întrebări despre felul în care ea ascultă poveștile celorlalți. Pentru că are un fel aparte de a asculta.

Cu cel căruia i-a spus istoria de la Auschwitz, cel care tatua numerele pe brațele deținuților, Lale, a stat ani de zile ascultându-l pur și simplu în tăcere, fără să noteze nimic, fără să-l înregistreze. A trecut prin multe stări care au tulburat-o, dar a învățat în timp cum să facă asta astfel încât să nu fie copleșită până la paralizie de durerile și tragediile care îi erau împărtășite.

Cartea are și indicații concrete și foarte utile celui care vrea să învețe să asculte cu adevărat pe cei din jurul său și mai ales, de ce nu, pe sine însuși!


Bună ziua, mulțumesc pentru acest interviu despre minunata dumneavoastră carte, „Povești despre speranță“. Sunt onorată că putem avea un dialog despre acest nou volum și că am șansa de a afla mai multe din culisele procesului de scriere. În primul rând, aș vrea să vă întreb: este, nu-i așa, o carte despre ascultare?

Da, cu siguranță.

De ce ați ales acest subiect?

Eram în Slovacia, în Košice, cu câțiva ani în urmă, împreună cu editorul meu de la Londra, ne documentam pentru „Călătoria Cilkăi“ și petrecusem ziua în compania unor prieteni uimitori, vecini ai Cilkăi. Ei nu vorbeau engleză, eu nu vorbeam slovacă, dar am avut cu toate acestea o comunicare incredibilă. Erau și traducători care ne ajutau, desigur, iar editorul meu mi-a spus în seara aceea, după ce ne-am întors la hotel, la Košice: „nu-mi vine să cred că ai reușit să comunici cu ei, deși nu vorbeați aceeași limbă.” Mi-a spus: „cum ai reușit?”. Simplu, i-am răspuns, pur și simplu îi asculți pe oameni. Așa înveți, și așa afli orice. „Dar cum ai învățat să faci asta?” m-a întrebat. Și am început să-i povestesc despre stră-străbunicul meu. Pe când eram copil, nu numai că a fost singura persoană care mă asculta, dar era singurul pe care eu îl ascultam. Pentru că îmi vorbea. Am pornit cumva de la acea conversație și de la miile de oameni care mi-au scris după apariția „Tatuatorului de la Auschwitz și a „Călătoriei Cilkăi și mi-au împărtășit povești extrem de personale și emoționale din viața lor, toate legate de tragedii și traumă. Când le citesc mail-urile, descopăr că pur și simplu îi ascult, așa funcționez eu. Sunt atât de recunoscătoare că îmi scriu oameni de la celălalt capăt al lumii care, deși nu mă cunosc, îmi împărtășesc aceste povești extraordinare. Așa am început să vorbim despre ascultare.

Așadar călătoria dumneavoastră alături de supraviețuitori ai Holocaustului, între care tatuatorul de la Auschwitz, călătoria dumneavoastră este plină de înțelepciune și de experiențe. Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, în tot acest proces?

Ah, nu sunt sigură că vreau să mi se spună că aș fi înțeleaptă, o femeie înțeleaptă! 😊Dar desigur, trebuia să îl ascult pe Lale, tatuatorul de la Auschwitz. Am putut să îi spun povestea tocmai pentru că am putut să îl ascult, fără să îmi notez ceva, fără să îl înregistrez, pur și simplu să îl ascult cu adevărat. Acest lucru i-a permis să aibă încredere în mine, faptul că el s-a simțit confortabil în a-mi împărtăși poveștile. Asta nu mă face pe mine înțeleaptă, doar spune despre mine că știu să observ. Munca mea, de asemenea, pentru că am lucrat într-un spital unde întâlneam zilnic oameni care veneau acolo pentru că ceva nu mai mergea bine în viața lor sau a familiilor lor, astfel că mereu a fost vorba despre ascultare și îmi place când oamenii vor să-mi vorbească, să discute cu mine. Întotdeauna ascult.

Oamenii suferă în același fel, oriunde în lume, nu?

Da. Întocmai. Tragedia și trauma nu aparțin unui anume grup de oameni, ele sunt doar diferite.

 

Nu este vorba despre tine atunci când asculți pe cineva care-și spune povestea, nu ai alt rol decât pe acela de a fi persoana care ascultă.

 

Care este secretul, rețeta secretă ca să asculți bine pe cineva?

Să fii cu adevărat acolo, să nu te lași distras și să nu intervii. Cu adevărat, răspunsul cel mai simplu este pur și simplu să-ți ții gura! Să taci. Să îi lași să vorbească. Nu spune „asta mi s-a întâmplat și mie” sau „îmi amintesc de cineva căruia i s-a întâmplat același lucru”. Nu este vorba despre tine atunci când asculți pe cineva care-și spune povestea, nu ai alt rol decât pe acela de a fi persoana care ascultă. Așadar este simplu, Cristina, pur și simplu îți ții gura. 😊

 

„Povești despre speranță“ ar putea cumva să ofere niște indicii, niște indicații despre cum să îi asculți pe copii, pe vârstnici și, la fel de important, cum să te asculți pe tine însuți- asta este tot ceea ce am încercat să fac.

 

O să fac asta, în câteva minute. 😊 Deseori, când vorbim cu cineva, apelăm la logica, la rațiune, chiar și când ascultăm pe cineva. De ce ne temem de sufletul, de inima noastră, de ce ne este teamă să ne deschidem?

Să fii vulnerabil, să te deschizi- este înspăimântător! E foarte înfricoșător! Și atunci nu o facem. Nu-ți pot spune de câte ori am vorbit la diferite evenimente și oamenii au venit la mine, la final, și mi-au spus: „a trebuit să mă gândesc la mama, la înmormântarea ei- de ce nu am vorbit niciodată cu bunica, cu tata, cu fratele meu, cu sora mea, iar acum când stau la înmormântarea lor, aud lucruri despre viața lor”. Pentru că nici măcar pe cei mai apropiați și dragi oameni nu-i întrebăm despre viața lor, de cele mai multe ori nu o facem. Regret că nu l-am întrebat pe tata suficiente lucruri despre copilăria lui. „Povești despre speranță“ ar putea cumva să ofere niște indicii, niște indicații despre cum să îi asculți pe copii, pe vârstnici și, la fel de important, cum să te asculți pe tine însuți- asta este tot ceea ce am încercat să fac.

Aceasta este întrebarea următoare. Cum facem să ne ascultăm pe noi înșine, să ne ascultăm gândurile, sentimentele?

Trebuie să găsești un loc liniștit, unde să fii singur. Cel puțin așa e în cazul meu. Trupul meu îmi vorbește tot timpul, eu nu îl ascult mereu- în ultima oră mi-a tot spus că am stat prea mult jos pe ziua de azi, că ar trebui să mă ridic și să mă mișc puțin, dar ca scriitor, petreci mult timp pe scaun. Este această parte fizică, trupul, care îți spune ce ai de făcut și trebuie să îl asculți. Dar este și partea emoțională a ascultării: să nu te temi să confrunți lucrurile care se întâmplă în tine. Nu trebuie să împărtășești asta cu nimeni, în asta constă frumusețea!

Și cu Lale, perosnajul principal din „Tatuatorul de la Auschwitz”, ajungeam într-un loc unde ceea ce îmi spunea, mă traumatiza! Mergeam acasă și povesteam despre asta familiei mele și apoi mi-am dat seama că nu pot să îi împovărez pe ei cu toată această durere și oroare. Astfel m-am retras din fața lor, din fața lui Lale, și m-am oprit din a asculta până când o colegă de la spitalul unde lucram m-a tras de-o parte și mi-a spus că e foarte ușor ca trauma altcuiva, durerea altcuiva să fie transferată asupra ta. Iar sarcina ta nu este să le preiei, nu ai nici un drept asupra lor, nu sunt durerile tale! De atunci, când plecam de la întâlnirile cu Lale, conducând pe străzi, în mașină, am început să mă ascult pe mine însămi și să îmi spun: „lasă asta în urmă, du-te acasă la familia ta, fii soția și mama care trebuie să fii, nu încerca să iei ceva de aici!”. Și nu a fost de fapt deloc dificil. Poți face asta în zece minute. Eu, una, am putut.

Ai spus că există un preț pe care îl plătești atunci când asculți pe cineva. Care este acesta?

Prețul este că s-ar putea să-ți spună ceva care te va forța să decizi dacă ai sau nu ceva de făcut cu privire la ce auzi. Nu este povestea ta și, dacă nimeni nu are de suferit din cauza inacțiunii tale, atunci totul este despre păstrarea secretelor. Mă uit la tine, mă uit în spatele tău și văd niște trandafiri roz superbi- cred că este o poveste în spatele lor, arată extraordinar! Poți face asta, poți întreba pe cineva ceva extrem de simplu din viața sa și apoi să-i determini să povestească. Prețul nu este deloc mare. Îi ajuți pe ei și ești răsplătit, cunoscându-i mai bine. Nu este fizică atomică!

La sfârșitul cărții anunți următorul roman, „Trei surori“. Ce-mi poți spune despre el?

A plecat la tipar în urmă cu câteva zile. Asta pot spune, că în sfârșit, este gata și sunt atât de încântată de această poveste. În urmă cu doi ani am deschis un e-mail- eram în Africa de Sud și am primitun mesaj de la un bărbat care locuiește în Canada și care i-a dat un exemplar din „Tatuatorul de la Auschwitz“ mamei sale. Aceasta a văzut coperta, numerele tatuate pe brațele băiatului și al fetei, căci Canada a folosit aceeași copertă ca cea de aici, din Australia, diferită de cea românească, și i-a spus fiului ei: „Probabil că este despre Lale și Gita”. După acest e-mail am fost în Israel, de două, trei ori, le-am întâlnit pe două dintre cele trei surori- cartea se numește „Trei surori“. Două dintre ele sunt încă în viață, au 95, respectiv 97 de ani, este povestea supraviețuirii, rezistenței lor și a iubirii dintre ele, care le-au făcut să lupte pntru viață în fața celor mai cumplite circumstanțe- aveau 15, 17 și 19 ani, niște tinere fete doar!

Mi-au spus povești cum nu citisem încă nicăieri. Pentru că fiecare persoană care a fost la Auschwitz- Birkenau a văzut și-a interpretat lucrurile diferit. Cum au supraviețuit marșurilor morții- căci au fost duse într-un marș al morții, trei ani mai târziu, și cum au fugit. Au decis să fugă din fața naziștilor, spunându-și „mai bine un glonț în spate azi, decât încă o zi!”. Timpul pe care l-au petrecut, traversând în mijlocul iernii Polonia și Germania împreună un un grup de fete, este extraordinar. Iar când au putut să se întoarcă în Slovacia- au fost respinse, au făcut un pact să se ducă și să locuiască în Israel și să fie acolo tocmai când statul se năștea, să fie parte din momentul creării statului Israel. Apare și România- pentru că a trebuit să trec prin Slovacia și România pentru a lua vaporul de la Constanța, ca să ajung la Haifa. O întreagă intrigă!

Ultima întrebare: este posibil să ne vindecăm sau să creștem, ca persoane, ascultând poveștile altor oameni?

Cred cu certitudine că da. Văd asta zilnic la spitalul unde lucrez, căci ajung să cunosc acolo oameni care stau săptămâni, luni, ani din pricina bolilor teribile, sau pe unii îi cunosc foarte puțin, dar păstrăm legătura. Sigur că te poți vindeca! Dar cred că nu o putem face singuri. Cred că asta trebuie să ne amintim: toți avem oameni în viața noastră, dacă nu suntem apropiați de familie, suntem legați de prieteni. Pe de altă parte, cum a spus Lale: „dacă te trezești dimineață, atunci este o zi bună”. Ține de fiecare cum anume își trăiește ziua aceasta, dacă nu iese cum trebuie, mâine vine o nouă zi.

 

 

 

 

 

 

Lasă un comentariu: