Laurențiu Bănescu este un actor care mi-a atras atenția de când l-am văzut în „6.9 pe scara Richter” în regia lui Nae Caranfil. Dansa, cânta, juca, era de o vitalitate extraordinară. Apoi m-a speriat în „Umbre”, m-a enervat în „Spy/Master”, unde joacă rolul unui securist antipatic. De curând l-am întâlnit la Tiff unde a venit la proiecția celui mai recent film în care joacă, „Boss” în regia lui Bogdan Mirică. Nu am ratat ocazia să bem o bere și să vorbim despre filme și nu numai.

Născut la Târgoviște, Laurențiu Bănescu locuiește la Câmpulung Muscel împreună cu soția și cei 3 copii. Nu are conturi de social media, nu vânează coperți, nici că ar mai avea pe unde și nu e genul „faimă și bani”, nu că acesta ar fi un lucru de judecat.

Laurențiu Bănescu, când și cu ce ocazie ai simțit că actoria este drumul tău?

La 16 ani. Atunci, împreună cu Peca Ștefan, am început să facem teatru. Și făceam de capul nostru, fără  îndrumător sau profesor. Ne imaginam cam cum ar trebui să fie un spectacol de teatru și a fost momentul în care mi-am dat seama că activitatea aia anume îmi creează cea mai mare plăcere de până atunci. Mi-am zis că ăsta-i un lucru pe care aș putea să-l fac fără să-mi fie nici somn, nici foame.

Semeni cu cineva din familie? Ai ceva gene de artist?

Nu știu dacă ține de gene treaba asta… Taică-meu este un om care lucrează cu publicul 🙂

Cum adică?

E preot. Și era și glumețul clasei, era să fie dat afară de la Teologie în anii ‘70. De 1 aprilie s-a prefăcut mort și era să-i provoace stop cardiac unui părinte profesor. El zice că dacă nu era preot, doar ca actor putea să mai aibă succes.

A, ok…

Și cred că avea șanse cu stilul lui. E genul care se implică trup și suflet, e foarte serios și foarte dedicat misiunii lui. Apoi bunica din partea mamei știu că mai cânta cu oarece talent și că în tinerețe era gata să plece cu circul pentru că se îndrăgostise de un acrobat. În rest, cred că e vorba și despre personalitate, stele care se aliniază deasupra creștetului tău și mai cred că destinele astea de meserie se întâmplă pentru că au loc niște întâlniri. Contactele cu oameni foarte speciali sunt decisive.

Eu nu mă pot uita în jur fără să fiu uimit de cât de incredibilă este lumea

Cu un tată preot, ai învățat credința? Crezi în Dumnezeu?

Eu nu mă pot uita în jur fără să observ cât de incredibilă este Viața. Picătura asta de ploaie care cade acum, planta asta care se transformă și despre care nu înțelegi cum face… Cum se întâmplă toate miliardele de miracolele mici pe lângă noi? Deci nu, nu are barbă și nici nu stă pe un norișor, dar ceva există. Există și în ce facem noi, artiștii, pentru că sensibilitatea noastră exacerbată uneori, sita prin care ne cernem trăirea, ne apropie într-un mod special de forța asta inexplicabilă, de firele invizibile care țin totul la un loc. Iar faptul că noi și dăm înapoi lumii ceea ce primim face parte tot din mecanismul ăsta uimitor și este ca un dar.

Vorbeai despre întâlniri… Care a fost cea mai importantă întâlnire pentru tine?

Cu Ștefan Peca. De departe a fost cea mai importantă întâlnire. A fost definitorie.

Dar Nae Caranfil a fost cel care te-a lansat, practic, în „6.9 pe scara Richter”. Am văzut acolo un actor de Hollywood, capabil de evantaie de expresii, care putea să cânte, să danseze… E un pachet destul de rar…

În cariera de actor poți să te întâlnești cu proiecte în care ți se solicită formă fizică bună, expresie, voce, dar când bagajul tău în general devine bogat în experiențe și personaje diferite, când ai încercat cât mai multe lucruri, vei merge altfel mai departe. Devii mai flexibil atunci când susții o probă sau când te întâlnești cu un proiect nou și cerințele se suprapun cu ceea ce ai tu în bagaj.

Eu am făcut Școala de Muzică până în clasa a opta. Am lăsat-o în urmă, dar după 20 de ani a revenit în viața mea. Aveam ureche, știam să mă uit pe o partitură, deci era ceva ce se afla deja în bagajul meu, așa că pentru „6.9 grade pe scara Richter” mi-a fost mai ușor să acopăr partea muzicală.

Unul dintre cele mai recente proiecte în care te-am văzut a fost Spy/Master, în rolul unui securist rece, rău, invidios, răzbunător. Te-ai documentat pentru acest rol?

Nu, nu pot spune că a fost vorba despre o documentare. Fișa personajului, din discuțiile pe care le-am avut odată ce am primit rolul, m-a lămurit asupra motorului principal al acestuia.

Ai cunoscut securiști?

Nuuu… Sau nu mi-au spus că sunt😊 Dar am cunoscut oameni care lucrează în structuri, foarte simpatici, cu care am avut discuții despre rolurile mele, dar securiști din vechiul regim, nu. Ai mei au cunoscut, pe vremuri, firește

Ți-a plăcut să joci într-un spy movie?

Oh, da! Mare bucurie a fost proiectul ăsta! Nu are cum să nu-ți placă filmele cu spioni! Toată chestia asta, minimalismul, privirile, șoaptele, chestia asta cu ștersul urmelor…. Nu ținea nici de comunism, nici de România, era o plăcere să fiu într-un spy movie și să ne jucăm de-a spionii, așa cum am văzut și noi când eram mici în filme cu Delon, cu Belmondo… Iar în ceea ce-l privește pe Mircea Voinea, personajul meu, cel mai important pentru mine era că voia să-l distrugă pe Victor Godeanu și că își dorea să intre în grațiile cuplului Ceaușescu.

Oricum trăim într-o lume mică, vorbesc de cea culturală și cred că ar trebui să fim mai uniți, nu să ne dăm cu stângu’-n dreptul doar așa, aiurea.

 

Spune-mi despre „Boss”, filmul care a avut premiera la Tiff, în regia lui Bogdan Mirică. Am citit recenzii care nu-l laudă. Deloc. Te deranjează?

Deloc! E bună polarizarea asta. În ceea ce privește „Boss”, cea mai mare curiozitate a mea a fost legată de reacția publicului. Ce stârnește în oameni? Le pune în mișcare imaginația? Îi atrage în căutarea asta de detectivi? Joaca cu detaliile, cu simbolurile- este ea interesantă pentru public? Și când am văzut cum reacționează oamenii, câte întrebări au pus la vizionarea filmului, ce multe lucruri aveau de comentat, mi-am spus că e ce trebuie, pariul lui Bogdan Mirică a fost câștigat.

Și cam atât. Nu-mi place să citesc comentariile doar de laudă sau doar negative, nu cred în doar alb sau doar negru, prefer cronicile bine construite, argumentate. Și oricum trăim într-o lume mică, vorbesc de cea culturală, și cred că ar trebui să fim mai uniți, mai relaxați și puși pe treabă în loc să ne dăm cu stângu-n dreptul.

Care dintre aceste proiecte te-a provocat mai tare: „Umbre”, „6.9”, „Spy/Master”?

„Boss” a fost ceva mai dificil ca implicare emoțională. Dar eu și când e greu mă bucur, înseamnă că forjez acolo și că mă agit, îmi merge mintea, îmi bate inima, mă încarc cu chestii faine. De aceea te și faci actor sau actriță, ca să te bucuri de magia asta. Faptul că sunt în domeniul poveștilor și că sunt o bucățică din tot ceea ce alimentează oamenii și societatea cu povești, mi se pare un privilegiu. Este super onorabil, e cel mai frumos lucru din lume să poți oferi oamenilor lucrurile astea. Și apoi, a doua mare încântare este să mă joc, să mă pot transforma în altcineva, indiferent de personaj sau de dificultatea rolului.

Dacă mi-ar da cineva 1000 de euro pe lună timp de un an, aș livra cel mai bun roman care s-a scris în România în ultimii 600 de ani…

Te-am auzit la Radio Guerrilla spunând poezii.

Da, m-a chemat Bogdan Șerban și m-am dus… Îmi place poezia, am scris și eu poezie… Dar mi-ar plăcea să scriu mai mult. Dacă mi-ar da cineva 1000 de euro pe lună timp de un an, aș livra cel mai bun roman care s-a scris în România în ultimii 600 de ani…

Ai studiat și media, și comunicare. Citești presa de azi?

Mă mai uit pe titluri, recunosc, deși îmi face rău și am perioade în care mă las! Citești uneori niște titluri care nu au legătură cu nimic, citești o grămadă de lucruri îngrozitoare ca și cum așa ar fi lumea, adică de ce alea? Nu înțeleg, mă și enervez…

Care sunt ambițiile tale profesionale?

Să lucrez cu oameni pasionați și foarte creativi care vor să facă lucrurile mai bune, diferite, într-o viziune nouă… Dacă atâta vreme cât trăiesc, am bafta de întâlniri frumoase în zona de teatru și film, mă voi considera fericit

Dacă mi- ar fi ușor să joc, ar fi îngrijorător, ceva nu ar fi bine

Deci nu vise de mărire? Faimă și glorie?

Nu, nicidecum. Nici nu știu ce caut aici și acum, ar trebui să fiu acasă, în spatele perdelelor, liniștit.:) Îmi place meseria de actor, dar nu și expunerea care vine la pachet cu ea. Oricum e o meserie care presupune expunere, așa că măcar viața personală vreau să rămână așa: personală.

Mă uit mult la filme românești mai noi sau mai vechi. Ai fi putut juca în stilul anilor ’70, ’80, în care replicile sunau ca din cărți și mai puțin ca din realitate?

E foarte interesant că ne întrebăm cu toții asta, dar cred că e greșită întrebarea. Pentru că ni se pare că oamenii jucau altfel, ori eu cred că ei erau altfel! Eu cred că nu mai semănăm cu cei de atunci. În esență da, suntem la fel, dar asta nu împiedică faptul că ne-am schimbat modul de a vorbi, de a ne purta, energiile pe care le transferăm între noi…

Dai senzația că îți vine ușor să joci.

Mă bucur că așa pare, dar nu e ușor. Dacă ar fi ușor, ar fi îngrijorător, ceva nu ar fi bine. E ok să te bucuri, să fie lejer, dar munca de actor te montează foarte tare, te pune sub presiune, te face să te gândești mult, să proiectezi aceste gânduri, să le dai viață. E o căutare continuă și încerci mereu și mereu. E un proces activ care nu ar trebui să fie greu sau ușor, ci să fie.

Te uiți la oameni? Cum mergi pe stradă?

Când veneam spre Tiff Lounge două chestii mi-au făcut dimineața: o pasăre mică și colorată care urca pe un trunchi de copac, chiar lângă mine, dar fără să se sperie sau să-i pese că sunt acolo, și mai și cânta! Și trei minute mai târziu, o fetiță mică, de câțiva anișori care mergea hotărâtă, în mână cu o înghețată mare, mare, de ciocolată care curgea toată, era plină de ciocolată la gură, era tare haioasă… Cât despre oameni, cum îi văd… Sunt atent la comportamentele, la posturile, la atitudinile lor…

E ok să te bucuri, să fie lejer, dar munca de actor te montează foarte tare, te pune sub presiune, te face să te gândești mult, să proiectezi aceste gânduri, să le dai viață. E o căutare continuă și încerci mereu și mereu. E un proces activ care nu ar trebui să fie greu sau ușor, ci să fie.

Deci pe stradă ești atent…

Sau nu… Pot fi la fel bine și pierdut în gânduri. Spuneam și aseară după proiecție că sunt un om vulnerabil, așa cum sunt poate mulți dintre noi, că am, în doze mici, și anxietăți, și claustrofobie, și vertij… Și mă mai pierd uneori în senzații și reflecții.

Ce spune tatăl tău atunci când te vede în film? Ce spun ai tăi?

Ultima dată m-a sunat și m-a salutat cu „Să trăiți, tovarășe Mircea Voinea!” (numele personajului din Spy/Master, n.m). Mi-a povestit despre cât de mult semăn cu bunicul în rolul ăsta, cu părul așa, fără barbă, cu nasul ăsta micuț😊Cred că pentru ai mei faptul că sunt bine și că sunt pe drumul meu este cea mai mare fericire, așa cum cred că este pentru orice părinte.