Chris Simion-Mercurian : "Nu mai am nevoie să demonstrez nimic nimănui. Am doar bucurie."

Chris Simion-Mercurian

Pentru regizoarea Chris Simion-Mercurian, experiența prin care a trecut, cea a cancerului de sân, a dus la o transformare aproape totală a felului în care trăiește. Azi e ancorată în prezent, este mult mai atentă la ea, nu mai vrea să demonstreze nimănui nimic, a înțeles că bucuria și iubirea, libertatea și credința sunt cele mai importante lucruri. A schimbat și felul în care pune spectacolele în scenă. Nu mai explică. Lasă spectatorul să-și dea răspunsurile.

Care a fost ultimul tău vis împlinit?

Să vină Éric-Emmanuel Schmitt la „Copilul lui Noe”.

Și-a venit.

Da, aseară! Și nu numai că a venit, dar ne-a și invitat să jucăm în teatrul lui din Paris. El are un teatru, „Rive Gauche”. Este proprietarul teatrului, l-a cumpărat cu 3 milioane de euro. A făcut credit la bancă și a cumpărat acest teatru pentru că voia să monteze o piesă după destinul Annei Frank și niciun teatru din Paris nu-i primea proiectul. Dar el simțea cu tot sufletul că va fi un boom și de critică și de casă. Așa că s-a enervat, a făcut un credit la bancă și a cumpărat Rive Gauche unde a jucat 10 ani Destinul Annei Frank cu casa închisă!

Pe tine te atrag oameni cu povești dintr-astea…

…Da….(râde) După ce i-am auzit povestea, i-am spus știți că și noi vrem să construim un teatru în Grivița 53. Credit nu pot să fac, pentru că nu am de unde să dau banii înapoi unei bănci…

Și cât ați strâns până acum?

Nouă arhitectul ne-a estimat proiectul la un milion de euro. Teatrul nostru, spre deosebire de teatrul lui Schmitt e mult mai mic. Noi am demarat campania de strângere de fonduri anul trecut în aprilie. Pe 28 septembrie eram la Marsilia unde câștigam premiul pentru arhitectură la cea mai importantă gală  de arhitectură sustenabilă din Europa. E făcută de Fundația LafargeHoltcim. Am depus și noi proiectul. Am aflat de concursul ăsta și am depus proiectul. Au fost înscrise 5003 proiecte din toată lumea. Și s-au dat 7 premii.

Și?

Și în iunie ne-au sunat să ne spună că am intrat pe lista scurtă a celor 25 de finaliști. Iar la sfârșitul lunii august ne-au anunțat că suntem unul din cei 7 câștigători. Este prima dată când România a cîștigat un asemenea premiu. Am primit atunci 20 000 de dolari și recunoașterea unui board de arhitecți de primă mână, pe doi dintre ei îi știam din albume de arhitectură. Eu, nici acum când refac filmul, nu realizez că a fost adevărat.

Când ați luat premiul?

Pe 28 septembrie am fost la Marsilia la gală unde am luat premiul. Ne-am întors acasă pe 30 septembrie. Stăteam aici și ne gândeam cum să anunțăm, cum să facem o conferință de presă și pe 1 octombrie eu am aflat de tumoare. Și în acel moment s-a schimbat totul. S-au schimbat toate prioritățile. Nu am uitat de Grivița, ci doar am pus-o pe hold… 1 octombrie… Nu știam atunci că 1 octombrie este ziua internațională a cancerului la sân, dar și Acoperământul Maicii Domnului.

Este prima dată când România a cîștigat un asemenea premiu. Am primit atunci 20 000 de dolari și recunoașterea unui board de arhitecți de primă mână, pe doi dintre ei îi știam din albume de arhitectură. Eu, nici acum când refac filmul, nu realizez că a fost adevărat.

Parcă ți s-a transmis ceva…

Da, pentru că în acest diagnostic, atât analizele importante cât și începutul și finalul… Uite, am terminat tratamentul pe 15 august de Sfânta Maria, operația a fost în Postul Crăciunului, deci Ea a fost întruna cu mine în această călătorie în care nu am simțit nicio secundă sentimentul de panică! Nicio secundă! Nici atunci când am aflat, nici atunci când a trebuit să mă operez, nici când am intrat în chimio, nici când am intrat în radioterapie. Nu am avut nicio secundă sentimentul de frică, de deznădejde… Ok, am simțit că este o traumă fizică, am simțit că este un război emoțional, e o experiență maximă, halucinantă, dar dincolo de asta a fost o revelație.

Mi-ai spus că ai primit daruri din această experiență. Care? Cum?

Oh… Foarte multe… În primul rând mi-am amintit foarte multe chestii esențiale pe care le uitasem, pornind chiar de la „timp”. Aveam mereu sentimentul că am tot timpul din lume și că pot amâna unele lucruri. Făceam 10 proiecte în același timp, dar le făceam cu iubire, cu pasiune, cu implicare totală și nu simțeam că fac vreun efort… Numai că nu eram niciodată în prezent. Trăiam mereu în trecut sau în viitor, niciodată în prezent.

Și acum trăiești în prezent?

Acum trăiesc numai în prezent. Și e greu, pentru că îți cere atenție. Chiar și în acest diagnostic în care moartea nu mai este un concept, ci e ceva care te ține de mână. Chiar și așa, deci, sunt secunde în care o iei pe arătură și te trezești că ai ieșit din schema prezentului. Da, acum sunt mult mai atentă și mai trează. Așa cum spun Sfinții Părinți de trezvie. Asta am primit în dar. Trezvia. Și parcă am primit un detector bun de emoții pozitive sau negative și nu mai stau în medii toxice. Înainte mă luptam să le transform, să schimb și, de fapt, era o luptă inutilă și nedreaptă. Trebuie să-i dai libertate unui om să treacă și printr-o perioadă negativă. Poate că are nevoie să se consume, să ardă… Am învățat să mă detașez și să nu-i mai judec pe oameni, să nu-mi mai doresc să fie așa cum îmi plac mie, ci așa cum sunt ei.

Ce poți spune acum femeilor care trec acum prin această traumă?

Totul ține de perspectivă. Eu m-a prins destul de repede de chestia asta. Chiar și când nu știam că tumoarea este malignă, luam totuși în cosiderare acest lucru. Și m-am prins destul de repede că totul ține de unghiul din care privești chestia asta. Că poți să cazi într-o secundă într-o depresie, o frică și o psihoză din care să nu te mai scoată nimeni! Sau poți să îți amintești și să te gândești că într-o zi tot o să mori și că nu ești omniprezent și că deal-ul nu este pentru o zi, 10 ani, 50 de ani. Important nu e cât, ci cum treci prin călătoria asta. Și acest cum schimbă totul. Pentru că, în momentul în care te raportezi numai la final, numai la ultima clipă și începi să crezi că ea devine esențială, toată axa se transformă. Nu îți mai permiți să te cosumi decât într-o singură direcție. Deci perspectiva e vitală. Pe urmă, durerea e inevitabilă. Medicii m-au surprins că nu știau că acest tratament are reacțiile secundare pe care le are. Și asta pentru că mulți pacienți nu comunică. Bine, eu am fost și pacientul complex, care a făcut toate reacțiile secundare din literatura de specialitate. Și încercam să comunic foarte în detaliu ce simt și ce trăiesc ca să se știe. 90% din pacienți nu vorbesc despre reacții și ce simt. E inevitabilă trauma fizică, pentru că nu bagi bomboane în tine, ci otravă! Și dacă lași durerea să te copleșească și să te domine, asta se întâmplă. E opțiunea ta. Dacă o lași să devină plan secundar și să trăiești cu ea și să devină planul principal sinele tău și în jurul lui să construiești, atunci se schimbă absolut totul.

Ai fost activă în perioada asta?

Oh, da! Am montat 3 spectacole, am scris albumul, m-am dus cu drena după mine la repetiții. Am stat 2 zile întinsă pe patul de spital, m-am prins că nu aia e șmecheria. Am întrebat ce risc dacă plec cu drena. Mă interesa care era varianta cea mai rea ca să știu până unde e limita. Și nu a fost atât de rău încât să nu mă lase să-mi continui munca. Am primit în decembrie anul trecut chiar un premiu și am mers să-l iau, cu drena după mine! Mi-am luat o rochie lungă și largă, să nu se vadă tubul, și așa m-am dus la gală. Nu a știut nimeni! Ok, mergeam în relanti că nu se putea altfel, trebuia să-mi mențin zâmbetul pe față că eu alesesem să ies în public. Nu era nimeni vinovat că eu trec prin asta! Pe urmă chimioterapia! Păi să mă oprești pe mine iarna de la schi? Nu m-a oprit nici chimioterapia. Când am auzit că încep chimio în 4 ianuarie, am întrebat dacă am voie la schi. Prima dată mi-au zis că nu… Am întrebat ce se poate întâmpla cel mai rău? Păi nu știm, că nu s-a dus nimeni la schi în timpul chimioterapiei. Ok, voi fi eu prima. Și m-am dus. Și am fost până în martie. Cum prindeam un weekend, cum mergeam la schi. Și atunci mi-a căzut și părul. Eram în cabană cu Tiberiu la masa de prânz și mi-am trecut mâna prin părul meu lung și negru și am văzut că mi-au rămas fire de păr printre degete. Știam că se va întâmpla, dar nu mă așteptam așa de curând, eram după a doua cură. Și am mai dat o dată, încă o dată și încă o dată și mi-am zis ok, deci a început. Și, deși aveam senzația că amețesc și se învârtea pârtia cu mine, nu puteam renunța.

Întotdeauna ai fost așa?

Da, dusă cu capul, da (râde).

Întodeauna ți-ai privit momentele grele așa?

Da. Nu știu de ce. Cred că așa a fost structura mea. Nu m-a învățat cineva să fiu așa, nu am primit educația asta de la ai mei. Așa am fost eu mereu, așa am fost eu compatibilă cu mine. Singura chestie diferită a fost, legat de diagnosticul ăsta, că gândul la moarte era mult mai prezent, sau maxim de prezent față de oricare altă experiență prin care am trecut.

Să te ții cât mai mult în zona de disconfort. Confortul, din punctul meu de vedere aduce o relaxare care nu e benefică. Te bagă în comoditate și în călduț. Și călduțul trage după sine tot ce nu-ți provoacă spiritul. Să încerci, deci, cât de mult poți, să nu te pui în papuci de casă.

Și ce ai simțit?

Nu mi-a fost frică, dar a fost foarte perversă senzația, pentru că încercam să îmi imaginez momentul și să-l iau ca atare… Să încerc să văd ultima clipă. Și încercam să mă pun în ultima clipă. Mental. E foarte ciudat pentru că, pe de o parte îmi dădeam seama cât de mult iubesc viața, pe de alta că e nesemnificativă și că dincolo te așteaptă altceva pe care nu știam să-l definesc, doar îl intuiam… un necuprins și un infinit care dădea sens să îndrăznesc să doresc să mor. Era ceva ce nu pot încă să explic, dar de fiecare dată simțeam asta. Mă bucuram că nu aveam conștiința încărcată cu nimic, că dacă ar fi să se întâmple acum, aș muri cu sufletul liniștit… Mi-am dat seama că sunt mult mai puternică decât știam că sunt sau decât credeam eu despre mine că sunt. Pentru că durerea fizică e un exercițiu și credeam că fizic o să clachez. Dar m-am bucurat să-mi descopăr un corp foarte generos pe care l-am subestimat 39 de ani. Am scris în album despre căderea părului pentru că e o traumă pentru 99% dintre femei. La mine a fost o revelație. M-am îndrăgostit de mine. Nu înțelegeam cum poți să te îndrăgostești de tine și tot timpul mă gândeam că e narcisim. Ei bine, m-am îndrăgostit de mine și mi-am dat seama și de ce. Eu am fost copil crescut cu foarfeca. Mama mă tot tundea când eram mică. Și la 16 ani am decis să-mi las părul lung. Și de la 16 până la 40, fiecare cm pe care îl tundeam, era o dramă. Aveam părul lung, îl purtam în codițe, aveam grijă de el de parcă erau sfintele moaște. Când m-am ras, am zis Doamne Dumnezeule, eu asta sunt! Până atunci fusese ceva în mine care nu era la locul lui și nu am știut niciodată să-l prind, să-l definesc…

Ce era?

Era lupta, războiul pe care îl aveam inconștient cu mama de a-i demonstra că sunt independentă și liberă exprimată prin părul meu. Era o demonstrație pe care am purtat-o cu mine atâția ani fără să o conștientizez. Nu am știut să o rezolv. Dar în momentul în care am rămas fără păr, m-a inundat o liniște. Nu am înțeles prima dată… Am zis doar că uite ce cool îți stă cheală, ce cool arăți, ești frumoasă, în sfârșit te văd și eu, acum înțeleg de ce își spuneau oamenii că ai ochii albaștri și frumoși. Și după o săptămână de când m-am apreciat estetic, am înțeles și liniștea. Am început să mă întreb în legătură cu părul, cu ce s-a întâmplat în copilăria mea și ușor, ușor am refăcut filmul și am avut revelația. Cum am putut să car eu de la 16 ani la 40 un război. Și nevoia mea de demonstra a existat cu siguranță și în alte planuri care acum au dispărut pur și simplu. Când am făcut „Copilul lui Noe” a fost prima dată când am simțit o răsturnare totală a abordării mele în teatru. Nu mai am nevoie să demonstrez nimic nimănui. Am doar bucurie.

Cu cine ai vorbit în această perioadă?

În primul rînd am dat delete la tot ce înseamnă google sau net. Și nu am acceptat sfaturi. Când auzem că cineva voia să-mi dea sfaturi, deveneam arici. Nu știu de ce am avut chestia asta. Poate oamenii veneau spre mine cu intenții bune, dar mi-am zis ăsta e corpul meu, vreau să fie doar experiența mea. O să descopăr ce îi e lui bine de una singură și o să-l ascult. Pentru că e mai deștept decât mine, în plus e o experiență personală a fiecăruia.

Am continuat să merg la duhovnic, am continuat să merg și la psiholog, dar nu i-am simțit atât de necesari. Ce mi se întâmpla era mult peste noi. Adică vorbeam despre chestia asta, dar … A fost Dumnzeu, a fost o energie pe care am simțit-o permament, secundă de secundă. Am simțit ceva ce nu am simțit niciodată în viața mea și până la momentul în care mi s-a întâmplat, știam despre mine că sunt un om credincios, dar mi-am dat seama că nu credeam atât de mult din moment ce aveam dileme sau îndoieli. Adică atunci când mi se spunea că lucrează rugăciunea… credeam, dar exista un procent de îndoială. A fost singura perioadă din viața mea când am simțit, un an de zile, rugăciunile oamenilor. Dar am simțit concret gândurile oamenilor care veneau spre mine.

Această experiență a trecut? E de domeniul trecutului?

Nu. Din momentul în care apare această boală se deschide o cutie a Pandorei. E o boală cronică și ne îmbătăm cu apă rece dacă credem că trece așa… Din punct de vedere medical am închis o parte a tratamentului. Cel oncologic. Am rămas cu tratamentul pentru 5 ani de zile. Cel hormonal și pentru oase și pentru mușchi. Sunt tot felul de reacții secundare pe care le-am avut. Consider recuperarea mai grea decât tratamentul în sine. Dar ești permanent expus. Ești într-o statistică, te duci din 3 în 3 luni la analize, dar nu-ți garantează nimeni nimic. Nici înainte nu-ți putea garanta cineva ceva, dar exact ce-ți ziceam: senzația mea a fost că aveam tot timpul din lume. Ei bine, nu!

Ce faci acum?

Grivița 53. De la premiu încoace, voiam să demarăm campania „Vindem cărămizi pentru teatru”. Nu am lansat-o oficial…

De câți bani ai nevoie pentru teatru?

De un milion de euro. Am strâns 100 000. Dar milionul ăsta nu înseamnă numai bani, ci orice înseamnă barter ca materiale de costrucție, grupuri sanitare, fier beton, avize, etc. Eu cred că visul acesta se va transforma în realitate, pentru că nu e numai al meu. E visul celor care vor să lase ceva în urmă. Ce s-ar putea întâmpla în Grivița, ar fi o insulă de normalitate. Sunt oameni în lumea asta care înseamnă ceva în teatru film, literatură… Și Grivița ar putea fi un pod. De pildă Pascal Bruckner a scris două piese pentru Grivița și l-am rugat și pe Eric să scrie. Noi nu construim un imobil. Construim un spirit. Și mai fac ceva..

Ce?

Voi debuta pe scenă! Pascal a scris piesa „Cu ce vă servesc” pentru Grivița. Și am zis că e mai fezabil și mai în acord cu spiritul nostru să le arătăm oamenilor o parte din energia pe care vrem să o producem în Grivița 53, deci chiar să jucăm producțiile Grivița 53. Și prima producție oficială va fi Cu ce vă servesc în care va juca Maia Morgestern, Rodica Mandache și, în rolul lui Dumnezeu, eu (râde). Asta a fost ideea Maiei. Și o să debutez ca actriță jucând rolul lui Dumnzeu! Pe 21 și 22 noiemebrie. La Teatrul Metropolis.

Ca regizor ți-ai schimbat felul în care gândești un spectacol?

Da. Am simplificat foarte mult. Cu Copilul lui Noe mi s-a întâmplat asta. Exista înainte o nevoie de a explica. Dădeam cheile, nu lăsam spectatorul să-și răspundă singur. Îi dădeam tot timpul răspunsul. Nu-i dădeam libertate. Și asta a fost singura greșeală a spectacolelor mele de dinainte. Asta a fost diferența pe care am sesizat-o făcând Copilul lui Noe. Nu am mai dat spectatorului mură în gură. Dimpotrivă, l-am luat cu mine în barcă. I-am dat doar ipoteza, răspunsul îl va găsi singur.

Care este cel mai bun mod de a trăi?

Cel mai bun mod de a trăi e cel sincer. Sincer față de tine, că dacă ești față de tine, ești și față de ceilalți. Și curat. Și asta o zicem și înainte, acum cu atât mai mult.

Și să te ții cât mai mult în zona de disconfort. Confortul, din punctul meu de vedere aduce o relaxare care nu e benefică. Te bagă în comoditate și în călduț. Și călduțul trage după sine tot ce nu-ți provoacă spiritul. Să încerci, deci, cât de mult poți, să nu te pui în papuci de casă.

Foto: Editura Trei pentru albumul ”Care dintre noi”

Lasă un comentariu: