Vlad Ivanov : "Mă pasionează în profunzime natura umană"

Vlad Ivanov Fotografii Alex Gâlmeanu

Niciun moment nu este mai bun decât acela în care îmbini gustul cu plăcerea cititului. Kronenbourg 1664 Blanc vă invită la #interviuldelatiff


Scriu în lounge-ul Tiff din Piața Unirii din Cluj, după ce acum jumătate de oră m-am despărțit de Vlad Ivanov. Și țin tare să scriu acum, după întâlnirea cu el, pentru că am plecat cu sufletul plin. M-a întâmpinat cu un salut fluierat în limbajul El Silbo, cel pe care l-a învățat pentru La Gomera.

Aseară l-am văzut pe Vlad Ivanov în La Gomera, filmul în care a jucat rolul unui polițist corupt, Cristi, care trebuie să învețe acest limbaj ciudat, fluierat, cunoscut doar într-o insulă spaniolă, pentru a comunica cu membrii unui grup mafiot. Filmul este un fel de Vaslui-noir, cum a zis, râzând, Corneliu Porumboiu. De fapt un neo-noir, un film, sau un gen cu care regizorii români nu ne-au prea obișnuit.

L-am urmărit, desigur, pe Vlad Ivanov în cariera sa și de aceea am fost foarte onorată că am întâlnit acest vârf al garniturii de actori români contemporani.

Rolurile negative i se potrivesc mănușă, este, cum spunea cineva, cel mai bun „rău” din cinematografia românească.

Mi-a spus să-i spun pe nume. Și atunci emoțiile mele s-au diluat.

Vlad. Vlad Ivanov, îți face plăcere să joci roluri negative?

Îmi face mare plăcere. Lumea le încadrează în categoria, „roluri negative”, dar pentru mine ele sunt foarte diferite și, chiar dacă seamănă aparent, eu nu le aleg niciodată să fie la fel. Vorbesc din faza de scenariu. Grija mea cea mai mare este să le diferențiez între ele și, deși pare că vine dintr-o altă lume ce spun, îmi iubesc foarte tare personajele și cred că, dacă actorul nu-și iubește personajul pe care îl joacă, nu poate să-l interpreteze. Eu caut să le înțeleg, să le fac o biografie, să intru în ele, să cred în jocul ăla. Că dacă eu nu cred, nici voi nu veți crede.

Și cum intri, de pildă, în mintea unui criminal?

Mă documentez. Dar așa cum spunea Dem Rădulescu, „dragă, dacă joci Othello, nu înseamnă că trebuie să gâtui 10 Desdemone, că nu am făcut nimic!” Sigur că ne păstrăm buletinul și știm cine suntem. Personajul nu trăiește doar când intră în film și iese din film. El trăiește și înainte și după. Trebuie să-i creezi propria biografie, să vezi cum intră în film, ce face și eventual să spui ce se va întâmpla cu el după. Aici, în La Gomera, nu am murit, așa că m-am gândit și ce se va întâmpla cu personajul meu după întâlnirea cu Gilda (Catrinel Marlon-n.m)… Adică trebuie să-i creezi o lume.

Dar aceste roluri îți afectează personalitatea?

Nu, pentru că am foarte mare grijă de psihicul meu, am grijă de mine, fiindcă dacă ajungem să ne contopim cu personajele, dăm în altă latură care ține de psihiatrie și nu mai e actorie.

Sunt foarte mulți actori care ajung la droguri, la alcool…

Da, știu, dar eu cred că meseria este una, viața ta privată este altceva. Trebuie să ai grijă de psihicul tău și să te întorci seara acasă cel care ai plecat. De aceea actoria este o profesie vocațională, nu poate toată lumea să o facă, așa cum nici eu nu pot fi, de pildă, IT-ist- abia scriu niște mailuri:). Trebuie să ai grijă cât de tare te duci… Unora le place să rămână în personaje și li se pare că sunt mai interesanți. Mie mi se pare că e mai important să rămâi sănătos psihic.

În rolul „Cristi” din La Gomera, foto de Vlad Cioplea

Faci parte din generația decrețeilor, te-ai născut în 1969, e o generație cu multe nume importante care au schimbat istoria României, istoria filmului românesc…

Cred că lucrurile astea sunt ciclice și fiecare generație își are vârfurile ei. Sunt bucuros că generația mea a putut aduce un suflu nou în filmul românesc, a creat Noul Val, care a impresionat la multe festivaluri mari. Nu că înainte nu ar fi fost cinematografie, înaintea noastră au fost regizori mari și actori mari, dar sigur că ești fericit că generația ta face și ea ceva…

Pe mine mă interesează să creez o stare și omul care vine să vadă un film sau un spectacol de teatru în care joc, să plece altfel, pentru că un spectator care pleacă la fel cum a venit, este ca și cum nu ar fi fost acolo.

Dacă nici rolurile negative, nici succesul nu-ți iau mințile, ce anume ți le ia?

Eram acum 2 zile în Cluj în Piața Muzeului și era un grup de copii de clasa a a patra care opreau oamenii care treceau. M-a oprit unul și pe mine și m-a întrebat „Bună dimineața, iertati-mă că vă opresc din drumul dvs. Aș putea să vă pun două întrebări?” „Da”. „Prima întrebare este cât e ceasul?” Și i-am răspuns „e zece fără douăzeci”. „Și a doua întrebare este dacă vă place Clujul și de ce”. Și i-am spus îmi place foarte tare Clujul. „Și, de ce?” Pentru că uite, întâlnesc copii ca tine care îmi înseninează diminețile”. Ei, copiii ăia au făcut ziua multora care au trecut pe acolo pentru că erau așa de calzi și luminoși… Lucrurile astea mă bucură pe mine, nu cred că poate să-mi ia mințile că mă duc la Dubai la Burj al Arab… Da, pot să spun că-mi ia mințile în celălalt sens, în sensul trist al cuvântului, experiențele dureroase de viață. Am avut parte de una chiar pentru La Gomera, pentru că vorbeam cu Corneliu în legătură cu accidentul pe care îl suferă personajul meu Cristi când se lovește la cap și aveam nevoie să știm cam ce gen de comportamentar trebui să aibă după. Și am vorbit cu o bună prietenă de-ale mele care lucrează la Spitalul Obregia în București, am luat legătura cu un medic și i-am explicat despre ce este vorba. Ne-a ajutat ducându-ne să vedem niște cazuri mai ușoare într-un salon. Și astfel am intrat într-o lume a durerii și jumătate de oră doctorița stagiară mi-a explicat pe pacient, l-a ridicat din pat să meargă… După o jumătate de oră eu nu mai eram atent, mă uitam prin oameni, atât de tare mă durea ce se întâmpla acolo. Și am simțit mâna prietenei mele asistente pe mâna mea și am auzit, Vlad, hai să mergem”. Am stat pe o bancă 30 de minute și apoi am plecat acasă. M-a marcat foarte tare lucrul ăla. Aceste lucruri îmi pot „lua mințile”, dar succesul, nu. Un actor ar trebui să știe cum să le managerieze și asta am învățat de la actorii mari cu care am lucrat la Hollywood sau din Marea Britanie.

Succesul nu te face să te simți nemuritor?

Nu, nu am senzația nicio clipă că am un început de statuie. Actorii mari cu care am jucat sunt extrem de normali, simpli (nu simpliști), profesioniști și generoși. Și, văzându-i lângă mine tot timpul, vorbesc și de cei din România, de la teatru, cu care am jucat, am împrumutat-o în mod natural, nu mi-am dictat: „hai să fiu generos”.

Un actor e ca un vas care conține personajele. Asta îl face mai cunoscător într-ale naturii umane?

Spun mereu că actorul trebuie să fie ca un burete. Toți cred că actorii sunt speciali. John Osborne spunea în „Cabotinul”, e o replică foarte frumoasă care caraterizează actorul și care spune că actorii sunt și ei niște oameni. Numai că uneori ei seamănă cu dvs, spectatorii, mai mult decât semănați dvs cu dvs înșivă.” Și cred că aici este natura asta frumoasă a actorului, că știe să extragă dintr-un noian de sentimente exact nuanța perfectă pentru personajul lui. Un actor nu poate să meargă pe stradă ca orice om care merge la gogoși sau la pâine și ia gogoși sau pâine. Păi, până la pâine tu poți vedea un copil care plânge, un bătrân care stă trist și nemișcat pe stradă, o frunză care cade într-un anume fel, o pasăre care bea apă dintr-o băltoacă. Toate lucrurile astea pe mine mă interesează. Mă pasionează în profunzime natura umană, nu doar așa… carcasa.

Scenă din la Gomera, foto Vlad Cioplea

Regia te atrage?

Nu m-a atras până acum. Respect regizorii, mai ales pe cei care își scriu singuri scenariile, mă fascinează oamenii care creează lumi.

Nu vorbești niciodată de viața personală. De ce?

Pentru că viața unui actor este suficient de expusă massmediei și, ca să rămâi sănătos psihic, trebuie să ai lumea ta în care te retragi. Și asta mă ajută foarte tare pe mine. Nu vreau să-mi pun viața pe tapet ca așa zisele vedete de la televiziune, pentru că nu mă interesează acest gen de afișare. Pe mine mă interesează să creez o stare și omul care vine să vadă un film sau un spectacol de teatru în care joc, să plece altfel, pentru că un spectator care pleacă la fel cum a venit, este ca și cum nu ar fi fost acolo.

Te-am urât după 4,3,2…

Da. știu, foarte multe femei m-au urât. Am trăit un episod care mi-a rămas în minte până acum. Eram pe stradă în București și s-a oprit o femeie la un moment dat în fața mea, s-a uitat la mine cu o privire ca de sticlă, dar care avea ceva atât de adânc de dureros… Inițial am crezut că-mi va spune felicitări pentru rol, deja zâmbeam. Dar m-a privit câteva secunde care pentru mine au însemnat ore și mi-a spus doar atât: „vă urăsc”. Am rămas pe loc minute în șir fără ca măcar să mă uit în spate. M-a marcat suferința acelei femei și apoi mi-am dat seama, am fost plecat mult cu filmul și în țară și în străinătate, de suferința multor femei în legătură cu subiectul filmului…

Nici eu nu am putut să desfac personajul „domnul Bebe” de tine…

Da, nu ești singura. Și asta spune mult despre cât de puternic a fost scenariul și cât de puternic a fost impactul personajului asupra oamenilor. Asta spune foarte mult despre suferintele femeii din vremea ceaușistă. Foarte mulți spuneau extrem de cinic, mai terminați cu filmele astea care pun România într-o lumină proastă. Eu nu cred că trebuie să ascundem toate suferințele astea ca și cum am ascunde gunoiul sub preș. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot apar. Eu cred că actorii și regizorii din generația asta cu care am avut norocul să lucrez au făcut lucruri extraordinare, primul fiind o curățire a sufletului ca un fel de exorcizare a suferințelor prin actul artistic.

Când mă uit la tine, am sentimentul că văd un militar de carieră… Am sentimentul că viața ta este organizată și disciplinată ca la armată…

(zâmbește) Am și dat la Liceul Militar, aveam un unchi militar de carieră, un om foarte inteligent. Și chiar mi-am dorit să fiu militar de carieră, dar la examenul de admitere, având o problemă la urechea internă, am picat la vizita medicală. Am suferit enorm atunci.

Dar disciplina de care vorbești, vine din faptul că profesia asta se face cu foarte multă disciplină. Nu ai cum să te trezești la 5 dimineața dacă ai pierdut nopțile și apoi să ai o zi de filmare, să mai fi și băut noaptea… Nu, nu se poate așa ceva. La noi încă se mai întâmplă, dar afară, pentru că am și un agent și o carieră internațională, poți greși doar o singură dată. A doua oară nu te mai cheamă nimeni. Încă din Școala populară de artă am învățat de la profesorii mei că această profesie se face cu foarte multă seriozitate. Dacă nu ai asta și viața ta este dezordonată, cazi repede în alcool, droguri, nopți pierdute.

Foarte mulți spuneau extrem de cinic, mai terminați cu filmele astea care pun România într-o lumină proastă. Eu nu cred că trebuie să ascundem toate suferințele astea ca și cum am ascunde gunoiul sub preș.

Talent sau muncă?

Sunt actori care sunt mai puțin talentați, dar care muncesc atât de tare, încât ajung să fie mai buni decât cei talentați. Așa cum sunt actori care au un mare talent pe care, dacă nu și-l respectă și nu și-l lucrează, îl pierd pur și simplu. Talentul dispare, dacă nu e lucrat. Le este luat, pentru că nu au credința în el. Iar eu nu cred în actorii talentați care fac lucrurile pe ideea că merge și așa. Nu merge. Chaplin ajungea la dubla 350. Lucra la un gag până la dubla 350 și ceva. Era perfecționist. Și perfecționist înseamnă multă muncă plus talent.

Ți s-a întâmplat să tragi foarte multe duble?

Da, la „Bacalaureat” am tras cu Cristian Mungiu peste 50 de duble. De altfel, Cristi Mungiu ne-a spus mie, lui Gigi Ifrim și lui Adrian Văncică: „dragilor, vreau să vă spun de la început că vom trage foarte multe duble, ca să fiu sigur că am atins nuanțele juste, așa că vă rog să aveți răbdare”. Și nu numai că am avut, dar ne-a și plăcut acest lucru. Și am ajuns să filmăm pentru fiecare cadru și câte 50 de duble. Și nu s-a supărat nimeni. Asta înseamnă creație, iar eu sunt fericit atunci când sunt părtaș la visul unui om. Așa că am fost părtaș la visul lui Cristian care a devenit și al nostru. Ne-a spus: „treaba mea acolo pe set este să pun actorul în starea lui cea mai bună, ca să poată să-mi livreze mie pentru film ce am nevoie, ce cred eu că e cel mai bine.”

Ești o fire religioasă?

Nu știu dacă pot spune dacă am o fire religioasă, dar, de câte ori îmi cere sufletul, intru în biserică. Am avut un bunic care era mâna dreaptă a preotului, pălimar se cheamă la biserică. Mai toată copilăria mi-am petrecut-o în acel spațiu.

Ce ai învățat în cei 7 ani de acasă?

Respectul, ordinea, de fapt am fost ordonat de mic. Am învățat multe în copilărie. Eram așa, un copil… Am să spun ceva care rezumă toate dorințele din vremea aia, poate va părea pretențios. Mi-am dorit de mic să am un prieten bătrân care să-mi dea înțelepciune. Îmi doream foarte mult să fiu înțelept. Nu știu de unde mi-a venit chestia asta. Țin minte că în timpul facultății, aveam 21 de ani, m-am dus la Putna pe la mănâstire. Și am stat la niște oameni acasă care aveau un băiat de 5 ani. Ionică îl chema. Și Ionică mergea cu vacile pe deal, le aduna de pe la 5, 6 case. Și bunica lui se ducea la prânz cu mâncarea la el, că aducea vacile seara, târziu acasă. Și pe mine m-a impresionat că o mână de om la 5 ani face lucrul ăsta. Și i-am pus cea mai tâmpită întrebare pe care poți să o pui unui copil: „ce vrei să te faci când vei fi mare?” Și el mi-a dat cel mai înțelept răspuns, fără să clipească: „Apăi eu, domnu Vlad, când o să mă fac mare, vreau să mă fac om!” Asta voiam și eu când eram mic: să pot privi oamenii în ochi, deschis, și să pot călca pe pământ ca un om liniștit, fără regrete.

Un actor este ca un sportiv de performanță? Un sportiv vrea să câștige toate medaliile, un actor vrea să câștige toate premiile?

Dacă vorbim de performanță, da, dacă ne gândim la munca pe care o depune ca actor, așa cum o depune și un sportiv. Și, să nu fim ipocriți, ne place să mergem cu filmele la festivaluri și ne bucurăm de premii, dar ele nu reprezintă un target pentru noi. Moartea creației este să-ți dorești premii. Dacă tu începi cu acest gând o muncă la un personaj, la un film și tot timpul filmării te gândești că o să fii la Cannes să iei Palme d’Or, în clipa aia moare toată creația. Nu ai cum să dezvolți nimic, nimic, în acest context. Și sigur, dacă premiul vine, vine ca un fel de bonus și este benefic și pentru filmul care ajunge astfel în mai multe teritorii, are o distribuție mai mare… Iată, Magnolia Pictures cea mai mare casa de distribuție din Statele Unite va distribui La Gomera în toate cinematografele americane, ceea ce este extraordinar pentru film și pentru noi, cei care am lucrat la el.

E mai interesant un personaj contorsionat decât unul echilibrat?

Ambele sunt interesante, depinde cine le privește.

Asta voiam și eu când eram mic: să pot privi oamenii în ochi, deschis, și să pot călca pe pământ ca un om liniștit, fără regrete.

Ai avut în La Gomera o scenă de sex cu una dintre cele mai frumoase femei din lume, Catrinel Marlon. Cum a fost experiența?

A fost neașteptată. Și extrem de fericită, pentru că ea este un om extrem de profesionist, un partener serios și extraordinar, cred că acest proiect îi va aduce și altele.

Este prima dată când faci o scenă de sex, nu?

Da, am avut mari emoții pentru că eu nu sunt Brad Pitt:) și am avut o discuție cu Corneliu despre această scenă întrebându-l cum o vede el. Și mi-a spus să stau liniștit că va sta mai mult cu camera pe Catrinel, că ea este femme fatale. Și m-am liniștit atunci:). Dar Catrinel m-a ajutat foarte mult, a fost foarte relaxată. Sunt foarte sensibile aceste scene și e foarte important să ai un partener bun.

Cum primești laudele care, în ceea ce te privește, nu sunt puține?

Cu umilință, pentru că știu că înaintea mea au fost actori cu cariere impresionante, care au fost niște oameni minunați. Există unii dintre ei, chiar dacă sunt la o vârstă mult mai înaintată decât a mea, cu care am jucat și pe care îi respect foarte mult și care știu că talentul și succesul înseamnă în primul rând modestie conținută, nu modestie afișată. Dar sigur că laudele pot fi primite cu bucurie, pentru că, în definitiv, ai muncit. E ca un cadou pe care îl primești și de care te bucuri. Numai în România am întâlnit altceva. Te gândești la un om, vrei să-i faci un cadou, faci un scenariu, te gândești ce i-ar plăcea, îi iei cadoul după ce ți l-a scos Dumnezeu în cale și este exact ce trebuia, ajungi să-l dai gândindu-ce mult se va bucura și ce mult te vei bucura și tu de bucuria luiși el îți răspunde: „aaaa, dar nu trebuia să te deranjezi”... La un moment dat i-am spus cuiva: când mai primești vreodată un cadou, îl iei, spui mulțumesc și apoi te bucuri, pentru că în felul acesta mă bucuri și pe mine, fiindcă eu m-am gândit foarte tare la tine să-ți cumpăr acest cadou, să știi, și ți l-am dat cu mare plăcere. A rămas pe gînduri și, de atunci, primește cadourile și spune mulțumesc și se bucură.

Pentru ce cadouri mulțumești azi?

Pentru multele întâlniri frumoase cu oamenii. Mă fascinează natura umană, iar cadoul cel mai frumos pe care mi-l poate da viața este să întâlnesc oameni frumoși.

Kronenbourg 1664 Blanc vă mulțumește pentru momentele în care v-ați bucurat de #interviuldelatiff. Beți cu măsură, dar citiți fără. Și, așa cum #interviuldelatiff v-a lăsat un gust bun, Kronenbourg 1664 Blanc vă va seduce cu gustul special de citrice și coriandru, ca nicio altă bere pe care o cunoașteți.

Lasă un comentariu: