Hamid Nicola Katrib : "Aici luxul e o glumă proastă. O balustradă de inox, o centrală termică și gata, e apartament de lux"

Hamid Nicola Katrib

Hamid Nicola Katrib este un arhitect român de origine libaneză. O apariție exotică într-o lume cenușie, Hamid are și un umor pe care nu l-am descoperi decât acum, deși ne salutăm de câțiva ani pe la evenimentele mondene. Vorbește despre joie de vivre cu ușurința celui care a înțeles că azi suntem, mâine e posibil să nu mai fim. Și râde de kitsch, de prostie și închistare. 

Mănânci mai mult românește sau mai mult specific libanez?

Prietenii mei români (și eu sunt român, sunt născut la Bacău) mănâncă mai mult decât mine mâncare libaneză… Eu mă împart jumătate-jumătate. Înainte, lângă biroul meu era un restaurant „Naser”, bine, el este sirian, în care se făceau multe grătare bune. Și zilnic eram acolo, și mâncam grătar, fatoush… Dar s-a mutat, din păcate.

Ce ai împrumutat din cultura libaneză?

Culorile și faptul că sunt așa… mai flamboiant:) Și clienții îmi spun asta, și o galeristă care m-a aborat de curând și care mi-a spus același lucru. Eu nu mă văd exotic așa cum spun ei, pentru a fi exotic, pentru mine, înseamnă, nu știu, să am pene pe cap:) Dar eu sunt perceput altfel decât mă văd eu. Eu sunt colorat și vesel.

Așa ești?

Da, așa sunt, pentru că ceea ce se vede în treaba pe care o faci, este ceea ce se află în tine. Nu poți să te prefaci.

Dacă oamenii trăiesc în urât și în haos, ajunge să li se pară normal

 

Sunteți atât de mulți arhitecți talentați în București și Bucureștiul arată foarte rău. Ce paradox.

Pentru că sunt sute de ani din urmă, noi suntem acum. Și ce putem noi schimba? Oricum, orașul ăsta nu are nicio șansă. Trebuie ras pe jumătate și refăcut, altfel vor fi doar plombe și plombe, nu ai ce să-i faci. Dar, ca să fie făcut ca lumea, trebuie date jos multe chestii, nu ai ce să faci cu ele.

Ce nu-ți place?

Toate blocurile astea comuniste din care unul este verde, altul roz, altul orange, zici că suntem Rio de Janeiro, dar noi suntem la 3 ore cu mașina de mare, nu se potrivesc deloc cu peisajul. Un balcon cu termopan, altul cu rufe, fiecare face ce vrea și cum vrea și stai la mâna babelor sau a administratorului blocului să decidă în ce culori se face blocul, asta e culmea ironiei și a prostiei posibile! Dar, dacă s-au făcut an după an lucrurile astea, ce să mai schimbi la ele? Este un volum și o cantitate foarte mare de muncă și schimbare. Dacă repari o stradă și mai pui doi copaci și două corpuri de iluminat, nu înseamnă că ai înfrumusețat strada și gata. Nu, e mult mai mult de lucru. În cartierele noi se fac clădiri care ajung la anumite standarde și mai seamănă între ele și se adună anumite parcele, dar asta e o parte din Bucureștiul nou care se naște. Dar când vii în centru sau vine un turist și vrea să viziteze, uite cum stăm noi acum în Dorobanți, aici pe capitale (străzi cu denumiri de capitale unde se află arhitectură veche din Bucureștiul burghez- n.m) unde sunt case renovate de oameni cu bani, văd ceva mai armonios și mai frumos. Dar nu tot centrul este așa.

Luxul este să ai și tot peisajul armonios și frumos în jurul tău. Când cobori din bloc, să vezi oameni la nivelul tău, să vezi lucruri frumoase, nimic să nu strice armonia

Stilul arhitecural influențează gândirea oamenilor?

Da, dacă oamenii trăiesc în urât și în haos, ajunge să li se pară normal. Nu vor fi antrenați să vadă frumusețea și armonia și, când ajung pe afară, le cade falca juma de metru când văd că nu e așa.

Picturi de H Katrib

Libanul cum era? Cum este?

Și la noi este un fel de haos, însă a fost reconstruit după război în mare parte, iar partea asta reconstruită este foarte frumoasă. S-au adunat niște arhitecți foarte mari ai lumii care s-au angajat să facă turnuri rezidențiale și malluri, chit că dacă mergi jumătate de oră mai în spate intri în favelas. Și acolo, deci, contrastul este foarte mare, dar cel puțin partea asta frontală, care este paralelă cu marea, este cât de cât aranjată. Iar în centru sunt numai magazine de lux, o zonă în care un libanez nu-și permite un apartament. E de la 3 milioane de dolari în sus. Acolo cumpără arabii din țările cu petrol care fac investiții, sau cântăreții care au devenit milionari sau alții vreo 2, 3 % cu bani. Și nu înțeleg cum de se construiesc în continuare turnuri de lux și cum de apar oameni cu bani care își permit să le cumpere în continuare. Luxul acolo are alți parametri decât cel de aici. Luxul din Liban este perceput cu totul altfel decât aici. Aici luxul este o glumă proastă. O balustradă de inox și o centrală termică și gata, e apartament de lux. E lux pentru unul venit din Zimbawe care a trăit într-un cort!

Cum e luxul în Liban?

Un apartament de lux este un apartament pe nivel, care poate avea și 900 de metri pătrați! Cu 3 lifturi în el, cu intrări separate pentru bone sau pentru musafiri, cu 6 băi, 6 dormitoare, cu 5 saloane, cu terase… Așa sunt apartamentele acolo. Aici, chiar dacă ești milionar, nu ai unde să trăiești așa. Că stai într-un imobil de lux și lângă e o curte dărăpănată cu 3 găini în ea. Luxul este să ai și tot peisajul armonios și frumos în jurul tău. Când cobori din bloc, să vezi oameni la nivelul tău, să vezi lucruri frumoase, nimic să nu strice armonia. Aici mergi într-o mașină fancy 5 minute și ai dat de „bombe” în jurul tău și de oameni triști și gata, s-a stricat tot fengshui-ul. E foarte amestecat! Eu, dacă mă îmbrac azi așa cum mă vezi, și merg pe Moșilor să plătesc niște facturi și parchez mai departe, toată lumea se uită la mine ca la circ. Dacă merg în Italia așa, sunt văzut ca un om normal. Aici sunt ieșit din comun. Toată lumea e în gri, negru, maro.

De ce crezi?

La noi, comunismul a blocat timpul și deja generațiile mai în vârstă nu mai fac eforturi de a se schimba, nu au nici cu ce să-l facă. Generațiile noi au văzut mai multe, s-au mai deschis la cap, dar acum încă suntem dominați de generațiile care au considerat că gata, a trecut trenul și se simt depășite.

Maro, gri, negru…

Zici că sunt trași la indigo. Și cu costume mai mari cu 2, 3 numere, mai ales bărbații. Îi vezi așa, cu pantaloni largi pe ei, care se adună jos… De la 60 de ani în sus, toți se îmbracă așa.

Și ne influențează asta?

Pe mine mă deranjează. Eu, dacă mă întorc dinParis și vin aici, chiar și după 2 zile, sunt deprimat. Pentru că acolo simt armonia și aici sunt parazitat de contrastul acesta foarte puternic.

De ce nu pleci?

De 3 ani mă bate gândul… Vreau undeva la mare și la soare. Nu sunt meteo dependent, dar îmi place soarele. Dacă am copilărit în Liban, țară meditereaneană, cu ierni blânde, am iubit soarele. Când am venit aici la -20 de grade și zăpadă, la început mi s-a părut interesant, mă bucuram ca un copil mic, dar după 3 ani a început să-mi treacă:). Acuma nu mai vreau deloc! Culmea este, că de fiecare dată când mă hotărăsc să plec și zic gata, pierd timpul și simt că mă plafonez, apare un proiect sau oportunitate pe care demult o aștept și mușc momeala și mai stau aici. Jur că mi s-a întâmplat de 2, 3 ori asta. Uite, a apărut acum chestia asta cu galeria, voi fi primul arhitect român care va deschide galeria lui personală cu lucrări semnate de el. Nu am am mai făcut demult restaurante, de exemplu, fac numai case și apartamente. Acum mi-au venit 2 restaurante de făcut, foarte mari și foarte mișto și, uite, nu mai plec. Și eu cred în destin și semne, toată viața mea a fost plină de coincidențe, care nu sunt, de fapt, coincidențe. Sunt momente și întâlniri care au avut un rol în situația respectivă, care altfel nu s-ar fi rezolvat, sau pur și simplu nu ar fi apărut.

Și atunci mi s-au deschis ochii… Și mi-am dat seama că există Dumnezeu care are grijă de mine și tot timpul mă pune în situații bune. Am făcut școala într-o mânăstire ortodoxă din Liban, unde, în fiecare dimineață, începeam cu 2 ore de slujbă, iar vinerea, ultima oră, era cu studenții de la Teologie. Când ești mic, dacă îți bagă cineva pe gât biserica și religia, ajungi, ca mare, să ai o repulsie. Abia când am venit în România, după un timp, mi-am dat seama că e Cineva sus care are grijă de mine și am devenit recunoscător și am început să mă duc la biserică singur în fiecare duminică!

Tablou de H Katrib

Eu cred că un artist are mereu sufletul în antrenament…

Da, pentru că talentul este ceva dat și, mi-a zis un pictor mai în vârstă că, statistic vorbind, un om la 5000 are acest talent. Cum să nu fii recunoscător?

Câte tablouri ai? Vei putea să-ți deschizi galeria cu ele?

Adevărul este că am și vândut o grămadă, dar lucrez acum mult și sunt foarte prolific.

Cât costă un tablou?

A ajuns maximum la 8000 de euro, dar poate fi și 5000, iar unele mai mici pot fi și 1000.

Urmărești un gând, o temă în picturile tale?

Eu pictez natură statică suprarealistă și, în ultima vreme, construcții complicate din pahare și obiecte care stau într-un echilibru fragil și aproape imposibil. Acum 3 ani a murit mama într-un fel neașteptat. Nu era bolnavă, nu avea nimic, arăta foarte bine și chestia asta m-a făcut să cred că totul e fragil și totul se destramă într-o secundă. Azi ești, mâine nu mai ești, și se poate întîmpla fără preaviz, fără anunț sau alarmă. De asta am și făcut tabloul The End, cel cu pendulul, care e o metaforă a vieții. Noi suntem acele vase, creștem, creștem, ne umplem, ne umplem cu experiențe și emoții. Dacă știi, într-unul din pahare era un Oreo, care reprezenta dorința, o floare- vanitatea,- o perlă care este bogăția, era o carte de joc pusă invers care reprezenta norocul cu care ne naștem fiecare. Și culmina compoziția cu o carte care poate fi educația la care ajungem, sau religia. Și, peste toate, era un ceas fără limbi, pentru că nu știi când se poate întâmpla marele bang.

Și ce rămâne?

Rămâne pasărea de lângă, care reprezintă martorul, povestitorul care va duce poevstea ta mai departe.

Pare trist, dar nu e…

Acesta este adevărul. Este greu să-l pui pe hârtie într-un fel sau altul. Tabloul este vândut, oricum. Nu am ieșit încî din temă, tot asta mă obsedează. Am adăugat și animelele care aduc partea asta ludică care mă distrează, dar identitatea este foarte importantă. După 2000 de ani de pictură în care s-a spus totul, este foarte greu să găsești o identitate nouă. Pentru că, chiar dacă te exprimi pe tine într-una nume fel, cineva va veni și va zice, ah, s-a luat după ăla sau ăla… Așa că mă simt foarte norocos că am reușit să găsesc o linie care nu seamănă cu nimeni. Lumea care vede  tablorile, știe că sunt ale mele.

Ce înseamnă numele tău?

Hamid Nicola. Hamid e din Liban, Nicola e al bunicului meu din România. Hamid înseamnă „e bine!”.Cu încă o literă la final înseamnă caracter bun.

Bucureștiul nu are nicio șansă. Trebuie ras pe jumătate și refăcut, altfel vor fi doar plombe și plombe, nu ai ce să-i faci. Dar, ca să fie făcut ca lumea, trebuie date jos multe chestii, nu ai ce să faci cu ele.

Și ești un caracter bun?

Nu știu, you tell me:) Acum câteva zile, am făcut un accident de mașină din care am scăpat. Eram cam ciufut în ultima perioadă și nu mai vedeam partea plină a paharului. Nu mă suportam, eu nu sunt așa, dar când ai multe chestii pe cap, intri așa într-o stare din care nu mai poți ieși. Știam că trebuie și mă zbăteam, dar nu mai găseam ieșirea. Și uite, am primit o palmă care a fost destul de puternică și mi-am zis, uite, puteam să nu mai exist în 2 secunde! Eu, când am văzut cu ce viteză vine mașina aia spre mine, mi-am zis că nu voi mai ieși viu dintr-a mea. Nici am apucat să-mi termin gândul și eram lovit. Și mi-am dat seama că toate planurile tale, tot ce visezi tu, se pot duce într-o secundă, nu mai există. Tu ai rămas cu ce ai trăit și cu ce ai făcut și gata! Și nici nu este vina ta. Te-ai dus și gata! Am fost confruntat a doua oară cu situația asta de azi ești, mâine nu mai ești, cu situația asta de fragilitate și efemeritate, de fapt.

The End- instalația efemerității semnată de H Katrib

Ce rol au frumosul și arta în viața noastră?

Sunt utile, ele ne dau un fel de fericire, un fel de confort. Cum te simți tu bine când te îmbraci frumos, când devii radiantă, și cum ești când nu te simți bine cu haina de pe tine? Că sub ea tu ești tu, nu? Ei, așa este și cu casa care te face să te simți fericită, pleci din ea bucuroasă la serviciu, te întorci la fel, ești mai drăguță cu oamenii din jurul tău. Uite, am avut o clientă care a renovat un birou notarial, după ce stătuse 4 ani în el. L-am făcut și, după ce s-a mutat în el, mi-a trimis un mesaj în care spunea cât de bine se simte și că 4 ani nu a avut acest sentiment.

Cum faci o casă pentru cei care ți-o cer?

Este un proces mai lung. După ce-mi povestesc oamenii, aflu despre ce este vorba, dacă văd că e promițător, atunci mă duc și văd locația. Fiecare loc are energia lui, lumina lui, poți veni cu ce vrei acolo, dar dacă locul nu e pretabil, nu poți face nimic. Intru deci în locație, îmi dau seama de poziționarea lucrurilor, de structură și ajung să reflectez la ce vor ei. Și adaug touch-u clienților ți al meu, desigur. De multe ori am făcut lucruri total opuse la ce mi-au spus prima dată, pentru că nu au avut curajul să spună exact ce au vrut, nu au știut să descrie ce au vrut. Dar și experiența, și ochiul antrenat, și intuiția le folosesc pentru a citi ce vor oamenii cu adevărat. Am avut un cuplu cu care m-am întâlnit de două ori înainte să le fac proiectul. Ea venea mega colorată, în magenta, mov, verde lime cu galben. Și el avea cămașă roz… Și îmi povesteau că vor o casă maro, cu wenghe. Și eu nu înțelegeam cum să vii așa colorat și vrei o casă maro! Mi-am zis că ceva nu se potrivește și am decis să risc. Bătusem palma cu ei și am propus proiectul așa cum am vrut eu. Și le-am propus un apartament cu pardoseala mov, cu cuburi turcoaz, verzi, cu canapea turcoaz, cu perne colorate, scaunele de la dinning fiecare în altă culoare, exact așa cum am văzut că sunt oamenii! Și le-a plăcut enorm, l-am executat și s-au filmat reclame în el, a apărut în reviste, în alte țări… Am făcut ședință foto 2 zile în casa aia, era o lumină specială, a fost una din puținele case în care nu m-am plictisit și fotograful zicea că e un vibe foarte mișto acolo.

Abia când am venit în România, după un timp, mi-am dat seama că e Cineva sus care are grijă de mine și am devenit recunoscător și am început să mă duc la biserică singur în fiecare duminică!

Dar ei nu știau ce vor, sau…?

Nu, uită-te la magazine, ce vând! Canapele gri, nici nu ai văzut că există o canapea turcoaz ca să vrei una la tine, nu știi că poate exista și o pardoseală mov.

Hamid este un mare colecționar de portrete

Ești primul arhitect care își deschide propria galeria de artă cu obiecte create de el.

Da, în această vară. Sper să nu se întâmple ceva până atunci:)

Ai lucrat cu oameni speciali de-a lungul timpului, nu?

Da, mai exact biroul în care lucram eu în Liban lucra petru președinți, miniștri, cântăreți, case regale. Am apucat să lucrez un an, apoi am venit într-o vacanță scurtă în România și nu am mai plecat. Dar acolo am văzut proiecte pe care nu le văzusem nici în facultate. Cu case ale căror planuri nu putea fi întinse pe o singură masă, cu camere ascunse, cu seifuri pentru bijuterii.. Ca în filme!

Cum e un om bogat de afară și cum e cel din România?

Mare parte dintre ei au păsărele în creier. Sigur și eu am, și tu ai, oricine are. Singura diferență este că atunci când ești bogat, te doare undeva dacă le scoți la vedere și le arăți oamenilor. Încep capriciile alea pe care, dacă le vorbim acum, ni se par aberante, dar dacă avem bani, ele devin realitate. A vrut cineva din Iordania, de exempu, atunci când lucram în Liban, o bucătărie de prăjituri în dormitor, ca să miroase a un anumit tip de prăjitură. Era o imensitate de dormitor, cu un turnuleț într-un colț. Și în colțul acela a fost pusă o insulă de cooking unde se gătea acea prăjitură. Ei, fantezia asta, dacă nu era milionar, nu se împlinea.

Nici nu știa probabil că o are!

Da:) În România nu am avut așa ceva, dar au exista fantezii, da. Dacă ai bani, plătești și ele devin realitate, că te doare în fund.:)

Mă așteptam ca interviul cu tine să fie mai sobru:)

De ce să fie mai sobru?

Pentru că ai o alură intimidantă.

Știu, mi se spune asta, uneori e bine, că țin anumiți oameni departe, dar uneori e rău, că dacă nu vreau asta, trebuie să fac eu primul pas:)

Lasă un comentariu: