Văzusem lucrări semnate de Roman Tolici. Nu era prima dată când auzem numele său atunci când l-am întâlnit la Contemporary Istanbul. Expunea acolo prin galeria Mobius unde, de pe perete, se uita la mine Homo Deus, un copil cu capul prea mare, blond, cu ochii negri și un ciob în mână. Nu mi-a plăcut.

Plecată acasă, după câteva zile de la eveniment, am avut sentimentul că figura acelui copil mă urmărește. Pe urmă am început să mă gândesc la el din ce în ce mai mult. Să caut lucrări semnate de Roman Tolici, să citesc despre Roman Tolici și apoi, în final, să-l invit, învinsă, pe Roman Tolici la un interviu…

Care este versiunea ta despre Dumnezeu?

Dumnezeu… Trebuie să-ți spun că eu m-am născut în URSS, într-o țară atee prin excelență…

…Deși profund ortodoxă la baza ei…

La bază, da, dar a avut 70 de ani de ateism. În consecință, am o educație atee. Comuniștii m-au convins de un singur lucru: că Dumnezeu nu există. Asta e o glumă, desigur, dar lucrurile au fost destul de complicate și de delicate… Eu am crescut la țară și biserica satului era dezafectată. Exista clădirea, dar era folosită ca depozit de semințe de floarea soarelui, era o clădire a trecutului. Din cauza semințelor depozitate acolo, era plină de porumbei tot timpul. Și acolo mirosea a găinaț și a floarea sorelui… Ulterior, când a venit Perestroika în Uniunea Sovietică, clădirea a fost reevaluată și astfel a fost tansformată în muzeu etnografic, iar după căderea URSS a revenit la funcția sa inițială. Crescând și privind retrospectiv toate stările acestei biserici, mi se pare că cea mai plină de Dumnezeu a fost atunci când era cu porumbei și floarea soarelui.

Dar faptul că am fost crescut în ateism, m-a făcut să mă îndrept spre religie mai târziu și nu spre biserică. Am început să citesc și să văd ce e cu această chestiune despre care mi s-a spus că e greșită … Și am parcurs Biblia de multe ori și da, este Cartea Cărților, fără îndoială… Nu am reușit să devin religios, dar preocuparea există. Și am adus problema religioasă în atenția mea… Dovadă și acest Homo Deus…

Dar Dumnezeu este reprezentat de obicei ca un bătrân cu barbă, o figură a Timpului însuși. Tu ai făcut un copil, care este, dimpotrivă, la începutul Timpului…

Eu nu am găsit în Biblie scris undeva că Dumnezeu e un nene cu barbă. Asta e o legendă, pentru mase, că așa îl precepem pe Tatăl Primordial. Dar aici, atenție, nu e vorba doar de Dumnezeu, lucrarea se numește Homo Deus, Omul Dumnezeu. Titlul e împrumutat de la Yuval Harrari pe care îl citeam în timp ce făceam lucrarea. Aveam în casă cartea, nu apucasem să o citesc, dar am citit-o în timp ce făceam lucrarea. Și am zis, da, uite, așa ar putea fi reprezentat Dumnezeu: fără un sex definit, fără o vârstă definită. Cu o proporție neclară, pentru că apare cu Universul în spate, dar el poate fi la fel de bine în această proporție cu Universul, adică mare cât acesta!

Prefer trăirea reală în locul unui model care ar veni să-mi pozeze teatral. Din cauza asta nu o să vezi gesturi ample în lucrările mele, pentru că în viața de toate zilele, rar facem gesturi ample

Cum apare o lucrare în mintea ta?

Cum apar toate lucrurile în mințile noastre… Fiecare caz e special. Nu există o formulă anume… Ideile apar în urma gândurilor, conexiunilor, lecturilor, a viziunilor mentale, dar și în urma vederii unor lucruri și a reinterpretării lor, sau găsirii unei alte chei de interpretare. Eu reușesc să mă dau de-a berbeleacul și să găsesc un conținut puternic pentru mine, cel puțin, chiar și într-o banalitate.

Ai o viziune chirurgicală a realității. M-a blocat și arestat „Accidentul din Piața Amzei”.

Da, e o poveste lungă cu lucrarea aceea. Inima aceea care a căzut, aș spune că e a mea, alții au spus că e inima lor…

„Arta, de fapt, nu are preț”

Eu am văzut inima Lui Dumnezeu…

Ei, iată, asta e bogăția artei, că fiecare vede ce vrea. Sensul unei lucrări nu suferă, dacă oamenii găsesc alte mesaje decât a vrut artistul să transmită. Nu e totul trecut printr-un filtru de gândire matematică în care totul se programează într-o proporție de aur.

Ce ar spune Michelangelo dacă ar sta în fața unei pânze de-ale tale?

Nu ar avea timp Michelango de asta:). Și aș fi curios și eu să văd ce ar zice… Sper că s-ar opri măcar pentru puțin asupra a ceea ce i-ar atrage atenția.

Un artist este și un produs al marketingului. Ești într-un mecanism de marketing?

Da, sunt într-un astfel de mecanism cu sau fără voia mea. Dar asta nu înseamnă că-mi și pasă de el. Artistul, în toată lumea asta a artei, este punctul zero de la care se pornește. Ok, este artistul, e galeristul, e curatorul șimai e publicul, dar toată această lume este generată de lucrarea artistului! Și sunt alți oameni care se ocupă de marketingul unui artist.

Cum ajunge un artist contemporan să coste 7 milioane de euro?

E un mecanism de marketing destul de sofisticat care poate duce un artist la acest nivel. Sunt mulți influenceri implicați în acest proces care îl ajută să fie expus în mai multe muzee, ceea ce îl confimă, îi dă o notă istorică și piața reacționează la asta. Un artist trebuie să se ocupe de poezia artei, nu de cât costă lucrarea lui. Arta, de fapt, nu are preț. Tocmai de aceea prețurile din lumea artei sunt atât de diferite și discrepante. Arta nu are preț, toate tablourile mele sunt gratuite pentru mine.

Ce fel de chipuri te atrag? Ce cauți la oamenii pe care îi pictezi?

Frumusețea ar fi unul dintre aspecte, deși frumusețea are așa, o gamă foarte largă. Caut o trăire, aș zice… Eu, poate știi, lucrez mult după fotografie și, din cauza asta, lucrările mele arată puțin a reportaje. Prefer trăirea reală în locul unui model care ar veni să-mi pozeze teatral. Din cauza asta nu o să vezi gesturi ample în lucrările mele, pentru că în viața de toate zilele, rar facem gesturi ample. Eu mă aflu în calitatea unui reporter cu camera pregătită, gata să surprind o naștere, sau o moarte, sau o crimă. Uneori îmi reușește, alteori prind doar niște sentimente mai subtile, tristeți, poate, care nici ele nu se pot juca.

Tatăl tău a fost proiecționist la cinematograf. Ți-ai petrecut copilăria în cabina de proiecție, sau sună romanțat ce spun?

Părinții mei au divorțat când eu aveam 2 ani, am rămas doar cu mama. Tata mă mai lua la el din când în când. Era un privilegiu interesant să văd filmul din cabină și fascinația mea pentru imagine vine și din asta, din contactul cu filmul. Pe de altă parte, mama mea era librar și așa am avut contact cu cărțile, cu imaginile din cărți.

Un artist trebuie să se ocupe de poezia artei, nu de cât costă lucrarea lui. Arta, de fapt, nu are preț.

Cum vede un slav viața, față de un occidental? Întreb fiindcă se spune despre vâna asta slavă că are în ea un fel de dramatism, de tragism…

Aș sune că în zona asta slavă este mai mult vorba despre trăire și despre căutarea unor esențe dure care compun viețile noastre, și da, tragismul, moartea, fac parte din ele… În zona occidentală există tragismul, dar acolo lucrurile se axează mai mult pe design, pe evitarea, dacă se poate, a tragismului, Rușii, dacă fac un film, la final trebuie să omoare cam tot ce părea că are vreo speranță:)) De fapt, realitatea existenței noastre asta e, fiecare om e o tragedie greacă. Trece prin toată aventura vieții și la final, indiferent de orice, toți terminăm la fel: tragic, și în ultimul hal. Pe când ceilalți zic „hai să nu ne gândim, să evităm subiectul”. Nu întâmplător occidentalul a inventat happy end-ul.

Și ai venit în România unde ne gândim la tragism, dar ne place happy end.

Da, aici e o combinație… Dar nu mă pot detașa de educația mea, în copilăria mea, de exemplu, nu exista niciun fel de avertisment. Am asistat la moarte de mic, nu am fost ferit în niciun fel, am fost la o mulțime de înmormântări, am văzut soldați plecând în Afganistan, am văzut moartea de când mă știu. Acest tragism nu mă speria, era un dat, era propagat, trebuia să ni-l asumăm și asta nu poate dispărea. La 15 ani am venit în România, care e ceva între… Ea are și nota de tragism slav, dar are și comoditatea occidentală. Și aceste două lumi m-au format.

Ai lucrat și în publicitate…

Da, aproape 10 ani ca ilustrator, dar am refuzat să intru la creație. Am refuzat pentru a-mi oferi timp pentru artă. Dacă intri în creația publicitară vin bani, dar nu mai vine timp. Și atunci trebuie să alegem ce să tăiem. Există un motiv în poveștile rusești, cel „al răscrucii”. Voinicul ajunge la răscruce și acolo e o piatră. La baza ei e un craniu, pe ea e un corb și pe piatră scrie: vei merge la dreapta, vei pierde calul, vei merge la stânga, vei pierde sabia, vei merge în față, vei pierde capul. Deci toate drumurile conțin o pierdere. Voinicul alege invariabil capul, pentru că acolo premiul este cel mai mare!

Asta ai făcut?

Da, cumva, da.

Cât durează să faci o lucrare?

Durează cât durează. Eu îmi ofer tot timpul din lume pentru fiecare lucrare, ea când va fi terminată, va fi terminată. Pornesc o lucrare intuitiv, brusc am o siguranță că trebuie să fie într-un anume fel, doar că în timpul lucrului eu nu urmăresc doar detaliile tehnice, ci și gândesc fiecare element în parte...

Ai fi putut trăi la curtea unui rege care ți-ar fi comandat lucrări?

Da, poate că da, dacă aș fi fost înzestrat cu același talent. Dar azi lucrurile nu mai stau așa, există diverși mecena, care susțin artiștii prin a le cumpăra lucrările. Artiștii sunt mult mai mulți, arta s-a democratizat. Duchamp, când a expus pisoarul, asta i-a fost ideea. Democratizarea artei. Pe fond însă, în continuare un artist ca să-și păstreze acest statut are nevoie de o bază care să-l susțină. Până ajungi să poți trăi din arta ta, poate fi vorba de ani buni. Și totuși, oamenii o fac cu sacrificul de rigoare.

Vinzi lucrările ușor?

Fiecare lucrare are proprietarul ei care se va regăsi în ea, ceva din el va fi acolo. Au fost lucrări care au stat și 15 ani în atelier. Își găsește pe cineva care rezonează cel mai bine cu ea.

Ai și un foarte fain simț al umorului, pe lângă tragismul tău slav…

Umorul e foarte bun în viață, e necesar, pentru că viața e rusească, de fapt:) De aceea Cehov este unul dintre preferații mei.

Ai putea trăi fără artă?

Din locul în care mă aflu, aș zice că nu… Dar obiectiv vorbind, oamenii trăiesc fără artă. Lucrurile se schimbă atunci când omul se apropie de artă și începe să trăiască cu ea. Atunci încep să apară diferențe și apare o înțelegere mai amplă a vieții. Și, când ajungi și la acest tip de înțelegere, acesta este un plus pentru tine, pentru gândurile tale, pentru tot ceea ce faci, indiferent de ce profesie ai. Arta ne dă nouă un sens cu adevărat uman, pentru că în rest, noi suntem atât de ocupați cu lucruri asemănătoare animalelor. Iar arta, oricare ar fi ea, ne dă nota umană. În rest, suntem niște tigri, maimuțe…

Te atrage și altă formă de artă?

Da, muzica (e cea mai generoasă), filmul care e un cumul al tuturor artelor, acolo se adună și pictură și sculptură, și poezie, și teatru și rezultatul poate fi spectaculos.

Ești un fel de Homo Deus?

Nu știu dacă aș merge așa departe, aș vrea să am și eu momentul meu de modestie:) Actul creației îți dă acest sentiment… Dar nu mi-e străin nimic din durerile și frustrările oamenilor. Adică știu că voi muri, doar Dumnzeu e nemuritor, nu? Chiar dacă se vor inventa modalități medicale prin care să trăim foarte mult, la final tot tragedia greacă se va întâmpla:) Numai că mult mai târziu.

Ai luat cunoștință cu ce înseamnă political correctness?

Da, când mi s-a spus în America despre Homo Deus că este blond, ceea ce s-ar putea să-mi creeze anumite probleme de percepție…

Te enervează ceva? Ce?

Se mai întâmplă, mai am accese de furie, e ceva uman. Dar sunt destul de calm în principiu, privesc lucrurile cu calm…