Avocatul Daniel Ștefănică, partener în firma de avocatură bpv Grigorescu Ștefănică, este un colecționar de artă contemporană românească. Cu pictorii pe care îi colecționează este prieten din timpul facultății. Are peste 300 de opere în colecția sa. Cu toate astea, spune că nu se consideră colecționar, pentru că „un colecționar adevărat cumpără orice îi place, când îi place, cu orice sumă”. Ceea ce nu e cazul aici. Daniel Ștefănică vorbește despre bani, succes, avocatură și artă, cu umor și luciditate.

Ce anume îl face pe un colecționar să adune artă: fascinația sau pragmatismul?

Nu știu… S-au scris cărți întregi despre cărți și colecționari, Peggy Guggenheim a început într-un fel, la noi în perioada interbelică în alt fel, nu cred că a fost doar pragmatism, sau doar admirație… găsim pentru fiecare o motivație sau alta… În cazul meu, explicația a fost mai simplă. Eu am fost în timpul facultății prieten cu oamenii aceștia, cu artiștii. Am făcut facultăți diferite, dar în aceeași perioadă. Ei erau studenți la Arte Plastice, eu eram la Drept. Pentru mine, la vremea aia nu erau niște „artiști”, erau prieteni. Vorbesc despre Comănescu, Gorzo, Florin Tudor, Gili, și alții, cu toți care acum sunt în colecții, muzee… Așa s-a întâmplat, a fost un noroc. Nu am avut „antecedente” în acest sens, că în Caracal, de unde sunt, nu au existat colecții sau muzee de artă. Era un singur pictor, care azi trăiește în Suedia, Adrian Bouleanu, și care era mult mai mare decât mine. Desena, citea, vorbea despre pictură și artiști și așa am ajuns și eu să aud lucruri. Dar nu pot spune că eram fascinat, ca să revenim la întrebare.

Cum te-ai împrietenit cu ei?

Era perioda anilor 90, 91, 92, 3,4 5,…  Și era… cum era lumea atunci. Unii erau speriați, unii erau revoltați. Gașca celor cu eram și am rămas prieten, și care mai târziu a format grupul „Rostopasca” despre care curatorul Erwin Kessler spune că e singura mișcare autentică de după 90, artistică, cel puțin, era formată din artiști revoltați, supărați. Timp de vreo doi au făcut scandal împotriva profesorilor: Sălișteanu, Ilfoveanu… Era perioada lui Sabin Bălașa și a celorlalți și ei erau supărați pe tot…

„Niciodată nu am putut să cumpăr lucrări ale unor artiști pe care nu-i cunoșteam”

Ce înseamnă arta contemporană?

Arta timpului tău. Tu faci ce gândești, ce vezi în clipa asta, în secunda asta, ce-ți trece ție prin cap. Dar trebuie să cauți lucrul ăsta, cumva. Așa cum cărțile se scriu din cărți, și tablourile se fac din tablouri. Numai că, de-a lungul istoriei artei, au exista unii care s-au supărat, nu au mai vrut să facă așa cum „se făcea”, și asta a schimbat viziunea. Așa și cu artiștii contemporani, au refuzat să continue ce nu era în spiritul lor.

Întotdeauna m-am întrebat ce ar zice Leonardo da Vinci dacă s-ar așeza în fața unei lucrări contemporane.

 Probabil ar spune că tipul care a făcut lucrarea este un analfabet plastic, că nu știe proporții, că nu are școală, că nu știe meserie:)

Arta contemporană nu mai caută armonia?

Ba da, dar doar unii o găsesc, și aceia au și succes. Adică îi conving și pe alții, că asta înseamnă să ai succes, să convingi lumea. Să convingi de ceea ce ești, de ce crezi, de ce faci. Să ai succes înseamnă să convingi oamenii de lucrurile în care crezi.

Câte opere ai în colecție?

Peste 300.

În cât timp le-ai adunat și cum ai început?

Cei din grupul meu de prieteni făceau Facultatea de Arte, eu făceam Facultatea de Drept. Ei au terminat Arte, eu am terminat Dreptul. Eu am făcut niște bani, ei au făcut tablouri:). Așa că am început să facem schimb.

Cum și cine colecționează? Care este profilul colecționarului?

Cred că orice colecție are legătură cu cumpăratul, cu strânsul, cu achiziționatul, pentru că, dacă stai să te gândești neutru la treaba asta, vorbim de un shopping. Cum își cumpără doamnele genți, Ion Țiriac mașini, unii case, sau insulițe, alții își cumpără artă contemporană. Și treaba asta îți dă un aer de țăcănit, de excentric, cum eram eu la vremea la care lumea cumpăra Țuculescu sau Pătrașcu, iar eu, nume de care nu auzise nimeni.

Eram considerat un excentric și nu numai că le cumpăram, dar eram și mândru și bucuros de chestia asta. Se uitau la mine ca la un loser! Cum să dai banii pe așa ceva? În fine, revenind, poți depista ușor un colecționar, că-l vezi dacă îi place să strângă lucruri, să repare, să ajute… În cazul meu au fost toate la un loc. Și voiam să-i ajut pe amicii mei, care aveau nevoie de bani pentru materiale, mie îmi plăcea ce făceau, îmi plăcea de ei, îi cunoșteam… Niciodată nu am putut să cumpăr lucrări ale unor artiști pe care nu-i cunoșteam. Mă interesează și omul care face. Dacă e un om bun sau frumos, îmi place și ce face, dacă omul nu-mi place, nu-mi place nici lucrarea. Pentru că trebuie să iei contact și cu spiritul omului din spatele lucrării, și aici putem extinde, fie că e vorba despre film, pictură sau sculptură. De fapt, colecționez de când mă știu, ca elev colecționam cărți, apoi toate filmele din lumea asta, cred că e o boală până la urmă:)

N-aveam somn până când nu găseam piesa lipsă… Dar să știi că, de fapt, eu am picat de colecționar, dar eu nu mă consider așa. Un colecționar este cel care cumpără ce vrea când vrea. Eu nu am bani să cumpăr ce vreau, când vreau, la prețul corect.

Când ți-ai pus Țuculescu sau Tonitza pe perete în spatele biroului, lucrurile sunt clare. Știm exact câți bani faci, cum îi cheltui. E onorabil.

Ce conține colecția ta?

Numai picturi. Știi? Sunt copii care citesc Jules Verne și copii care citesc Winnetou. Eu am fost din ultima categorie:). Sau poezia. Unora le place versul alb, fără rimă, altora le place forma. Mie îmi place forma dată. Idealul meu, dacă ar fi fost să scriu ceva, ar fi fost sonetele lui Shakespeare, adică hai să vezi ce poți face într-o formă dată. Asta mă interesează pe mine, ăsta este formatul pe care îl prizez eu, pânza de o anumită formă în care artistul se desfășoară.

Așa a început: prietenia cu ei, lucrările lor, știam ce vor, ce gândesc, au început să crească, apoi am crescut și eu colecția odată cu ei. Dar am parte, datorită prieteniei cu ei de prețuri mai bune, am parte de un tratament preferențial, le iau în rate cam pe toate:). Metoda pe care o folosesc este să cumpăr trei lucrări de la fiecare: una s-o păstrez, una s-o schimb și una s-o pot valorifica mai târziu.

Îți vine vreo lucrare în minte mereu, ai imagini care te urmăresc?

Nu, nu sunt îndrăgostit de piesele din colecția mea. Țin la ele, am un respect amestecat pentru om și lucrarea lui. Și am și o afecțiune, pentru că la toți acești artiști țin. Suntem prieteni, repet.

Ce profil are consumatorul de artă modernă?

Nu cunosc mulți, în afară de Roger Akoury care a făcut Muzeul de Artă Recent (MARe) pentru că îi place și este dedicat, a investit mulți bani în treaba asta și este singurul care a făcut ceva nou. În rest, oamenii nu au încredere în ei, în gusturile lor…

Care oameni?

Oamenii care au bani. Preferă să dea sute de mii de euro pe o lucrare a lui Grigorescu sau Tonitza..

Adică pe ce e sigur.

Da.

E un tip de business.

Nu, pentru ei e un tip de show of, e mai rapid, e un statement. Când ți-ai pus Țuculescu sau Tonitza pe perete în spatele biroului, lucrurile sunt clare. Știm exact câți bani faci, cum îi cheltui. E onorabil. Chestia asta cu arta contemporană este o aventură, e un fel de a-ți asuma niște riscuri. Poate unul din artiștii pe care îi am eu, în 20 de ani nu o să mai lucreze.

„La origine, eu așa văd, avocatul era o combinație de popă cu haiduc”

Eu mi-aș alege un avocat care colecționează artă modernă, pentru că mi s-ar părea că poate gândi outside of the box… Clienții tăi se gândesc oare așa?

Mie îmi convine ce spui, dar nu știu dacă ei gândesc așa.:)

Ești un avocat de succes? Ce este un avocat de succes? Cel care câștigă sau cel care știe să piardă?

Cei mai fideli clienți pe care îi poți avea sunt cei cărora le-ai câștigat o dată un dosar. Că sunt companii pentru care faci tranzacții, contracte, sau fel de fel de lucruri. Că avocatura nu se rezumă doar la instanță. Dar dacă le-ai câștigat un dosar, au devenit ai tăi.

Avocații sunt o breaslă mai aparte. E plină lumea de bancuri despre ei… De ce?

La origine, eu așa văd, avocatul era o combinație de popă cu haiduc. Trebuie să spovedești puțin, dar trebuie să și iei de la bogați și să dai la săraci, dar, în timp el nu mai e niciuna, nici alta. A devenit pragmatic, mereu în cursa de să-i meargă bine. E important să aibă recunoaștere, să aibă notorietate, dar lucrurile astea se sacrifică în funcție de cât câștigă. Contează foarte mult cât câștigi și cât poți să spui public despre banii tăi. E o dovadă de vitejie că faci bani. Pe vremuri, cam în perioada în care trăia Nichita Stănescu, miza era să ai farmec. Acum miza e să ai succes. În timpurile noastre, dacă ai succes e suficient. Poți fi un om antipatic și foarte de succes. Farmecul a dispărut ca miză. Iar eu prețuiesc mai mult farmecul unui om, decât succesul lui.

În America, după 10 minute de discuție, vine inevitabil întrebarea „câți bani faci pe an?” și, din cauza asta, avocatul a ajuns un „rău necesar”, „rechinul pe fundul mării”, etc.

El ar trebui să facă  un serviciu public, dar nu e educat în acest sens. După ce termini facultatea, nimeni nu te învață cum să ceri bani, cât să ceri, iar unii devin lacomi, cer mult… Dacă mă întrebi pe mine, nu am cum să justific și să explic cuiva, de ce ora unui avocat român trebuie să coste 500 de euro.

Că sunt avocați care facturează 500 de euro pe oră. Asta e chiria pe un apartament bun pe lună, dacă e să compari lucrurile. Nu știu să explic, noi nu facturăm în felul ăsta. Și de aia apar bancurile, că rămâne povestea asta cu câți bani îmi dai, și de cele mai multe ori, se cere mai mult decât tu, ca un client cu probleme, poți sau te așteptai. Și cei mai mulți nu sunt pregătiți, fie că e vorba de un divorț, partaj, conflict cu vecinii…

Care au fost cele mai stupide motive pentru care oamenii s-au certat și au venit la tine?

Ooo, nu știu… Pot spune doar că foarte puține motive rezistă sau sunt bune ca să te cerți. Dacă e vorba despre divorțuri, de fiecare dată am încercat să evit, deși nu a fost treaba mea…

A fost partea de „popă” din tine…

Exact:) Mi se prea că nu ai niciodată motive foarte bune ca să faci asta… La noi, la olteni, e rușine să divorțezi. Eu nu țin minte să fi auzit în copilăria mea de divorțuri. Dacă olteanca zicea că plec și te las, omu îi răspundea: eu nu am femeie de lăsat. Nu am femeie de lăsat! Înțelegi? Cam așa era… Îmi place, nu-mi place, ne înțelegem, nu ne înțelegem, dacă ne-am luat, nu ne mai răzgândim…

Pe vremuri, cam în perioada în care trăia Nichita Stănescu, miza era să ai farmec. Acum miza e să ai succes. În timpurile noastre, dacă ai succes e suficient. Poți fi un om antipatic și foarte de succes. Farmecul a dispărut ca miză.

 

În câte locuri ți-ai expus lucrările din colecție?

Pe toate niciodată, dar 60, 70 dintre ele în 2017 la Arcub. Înainte au fost mai multe expoziții cu ocazia catalogului publicat de ICR, la Dusseldorf, Frankfurt, Berlin. Avem și galeria noastră, Laborna, înființată de Ciprian Paleologu și împreună cu Traian Boldea m-au invitat și mine, unde, din când în când, aveam vernisaje, expoziții… Au avut mare succes evenimentele noastre de pe Facebook, au adunat lume multă și bună. Sunt 6, 7 ani de când facem asta. Am mai expus la Artmark, câteva la Art Safari…

„Arta nu trebuie să schimbe lumea, trebuie să o înfrumusețeze”

Arta contemporană trebuie ținută în anumite condiții?

Da, mai ales că artiștii nu sunt întotdeauna foarte atenți și nici nu au posibilități să folosească materiale, cele mai bune pânze, sau cele mai bune vopseluri. Că să faci o lucrare e una, să iei măsuri de conservare a ei e alta. Nici în școală nu cred că mai învață tehnică… Eu încă mai caut un spațiu în care să expunem ultimii 30, 40 de ani artă românească.

Care e cea mai veche operă din colecția ta?

De acum 25 de ani, dar încă o dată, nu mă consider coelcționar. Un colecționar este cel care cumpără ce îi plac, când îi place. Uite, mă duc la Viena la târg și niciodată nu am cumpărat vreo lucrare.

Dacă ai putea, ce ai lua?

Peter Doig, dar costă câteva milioane o lucrare, îmi plac Richter, dar Basquiat, da- mi-ar plăcea mult de tot o lucrare. Basquiat cel mai mult, pentru că a și avut o viață extraodinară… Toate astea sunt foarte interesante, și știu că poate unii nu ar fi de acord, dar așa cum a fost apariția lui Van Gogh în artă, așa văd eu apariția lui Basquiat. Unii vor zice a fost un negru fără școală și drogat, dar eu nu-l văd așa. Mie mi se pare cutremurător. Dar lucrările astea sunt așa de scumpe că nici nu te poți gândi. Milioane de euro. Nu văd de fapt, ca la avocați, nicio rațiune pentru care o lucrare a unui artist contemporan să coste milioane.

Fenomenul Ghenie, de exemplu, să mă ierte, domnul Ghenie, dar un rol foarte mare a avut promovarea lui, care este un proces foarte complicat și făcut de oameni care se pricep. De pildă, m-am întâlnit mai demult cu Bogdan Enoiu, și l-am întrebat dacă s-ar băga cu agenția lui să-l promovăm pe Comănescu cam în felul în care era promovat atunci Paulo Coelho. Deci promovat nu după regulile artei, ci după regulile de vânzări. Tablourile nu se vând după regulile artei, ci după regulile de marketing. Cărțile la fel. Enoiu a zis că nu se bagă. Ei, la Ghenie, cineva s-a băgat. Există bugete, există un plan, există o strategie. Dar nu cred că există un motiv pentru ca cineva să plătească 3, 5, 7 milioane de euro pentru un artist care trăiește și lucrează în continuare. Sigur, dacă artistul nu mai trăiește și a pictat acum 100 de ani, și dacă ești într-un film cu tine, în care poate ai nevoie să-ți demonstrezi ceva, da, să zicem că ai putea da banii ăștia, dacă îi ai, dar nici așa…

Cum e Banksy?

Nostim, asta, ce face el, este artă conemporană. Smart, fresh, are spirit de observație, e și jurnalist, lucrările sale au un iz politic, de actualitate, are și duioșie.

Crezi că arta schimbă omenirea?

Nu știu dacă o schimbă, dar o înfrumusețează. Arta nu trebuie să schimbe lumea, trebuie să o înfrumusețeze.