Ștefan Liiceanu : "„Arcașul fără arc” conține poveștile pe care le-am descoperit pe când învățam în Japonia despre Extremul Orient "

Ștefan Liiceanu

Ștefan Liiceanu, fiul lui Gabriel Liiceanu și al Auroreri Liiceanu, a trăit în Japonia aproape 17 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master cu specializare în budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi

Ștefan Liiceanu a scos de curând o carte, „Arcașul fără arc”, „o bijuterie” după cum spune tatăl său, Gabriel Liiceanu, termen cu care sunt întru totul de acord, pentru că e plină de povești, pilde, vorbe de duh și istorioare intense, înțelepte sau pline de umor din Japonia, China și Coreea de acum 2500 de ani, lucruri pe care Ștefan Liiceanu le-a descoperit pe când învăța în Japonia despre gândirea și filosofia din acea parte a lumii…

De multă vreme vreau să-i iau un interviu, mereu m-am întrebat cum poate cineva să învețe despre finanțe în limba japoneză pe care a aprofundat-o învățând și chineza, cu alte cuvinte, cam câte limbi de pe alte planete poate cineva cunoaște?:)

Când am văzut numele Liiceanu pe rafturile librăriilor, nu m-am gândit că prenumele ar fi altul decât Gabriel. Dar am fost surprinsă: era Ștefan. Ștefan Liiceanu. Fiul lui Gabriel Liiceanu. Vă deranjează dacă vă prezint așa? Ca „fiul lui Gabriel Liiceanu”? Sau să spun „Ștefan Liiceanu, scriitor…”

În măsura în care tatăl meu este tatăl meu, nu mă deranjează acest lucru:) dar eu și tata avem cariere diferite și istorii diferite… Această carte pe care am tradus-o este, de fapt, și prima încercare de a publica o carte, până acum am scris doar articole de specialitate, adică în domeniul economic și financiar de care m-am ocupat mult. Sigur, am scris și articole despre Japonia…

Cum ați ajuns să scrieți această carte?

E foarte simplu. Am trăit în Japonia 17 ani, mi-am făcut studiile acolo, plecând din România după anul întâi de ASE. Locuind acolo și apoi îndrăgostindu-mă de cultura acelui loc, am avut oportunitatea de a respira și trăi în aerul cultural al Japoniei, de aceea am făcut studii de specialitate în istoria gândirii japoneze și în budismul adânc legat de China. A studia Japonia din punct de vedere cultural implică să studiezi și China, și scrierile clasice chinezești și așa mai departe… Iar această carte este un proces de 20 de ani cel puțin în sensul în care poveștile selectate aici sunt acele povești pe care le-am descoperit la vârsta la care și eu învățam totul despre Extremul Orient și despre gândirea japoneză și chineză. Deci nu a fost o carte scrisă de pe o zi pe alta, mereu au fost cu mine aceste povești…

E neobișnuită această apropiere de Extremul Orient a unui unui român… Sau, mai exact, nu este ceva des întâlnit.

Da, așa este. Eu am plecat în Japonia în 1994 când moda era să pleci în Vest, la Paris, la Londra, în America, în niciun caz spre Est… Dar pe mine m-a atras foarte mult posibilitatea de a trăi și a studia într-o țară atât de diferită. Exact această diferență dintre culturile noastre m-a atras puternic, a fost o provocare pe care mi-am dorit-o. Sincer vorbind nu știam la ce să mă aștept atunci când am ajuns acolo, dar din fericire țara aceea a fost pe gustul meu, s-a mulat pe personalitatea mea și a fost o reală plăcere, ajungând să trăiesc acolo timp de 17 ani.

Ce fel de viață ați avut acolo? Cum v-ați adaptat?

Marele avantaj pe care l-am avut a fost tinerețea care m-a ajutat să mă adaptez, să încerc și să îndur multe. Primii trei ani au fost mai grei, i-aș numi „piatra de încercare”, dar odată ce am depășit hotarul acestor ani, totul a fost minunat. La început bariera culturală și lingvistică era enormă. Limba japoneză a fost foarte dificil de învățat, caracterele cu care se scrie în limba japoneză se învață foarte greu, gama de caractere cerute de Ministerul Educației din Japonia se învață de către copii timp de 12 ani, până la finalul liceului, ori noi, cei care am venit în Japonia ca studenți, a trebuit să le învățăm într-un an de zile, vă dați seama ce presiune! Apoi problema lingvistică a fost dificilă, fiindcă trebuia să învățăm scrierea și citirea, dar și vorbirea. Nu a fost ușor… La asta adăugați distanța de casă unde nu puteam ajunge cu trenul în două ore, sau cu avionul în 5, pentru că eram într-adevăr foarte departe de părinții mei… Dar cu toate acestea, marea bucurie de a descoperi ceva nou și exotic m-a ajutat enorm.

Ștefan Liiceanu în Japonia, fotografii din arhiva personală

Ce ați adus cu dvs acasă când v-ați întors ?

Puține haine și o droaie de cărți, asta ca bagaje fizice. Ca bagaje de alt gen, cunoștințele pe care le-am acumulat, experiența..

Cum ați regăsit România și cum v-ați readaptat?

A fost greu, chiar și acum mă chinui. Eu, o dată la un an sau doi, veneam acasă să-mi văd părinții în vacanța de iarnă și vedeam câte ceva din evoluția lucrurilor de la noi din țară și remarcam că ele merg spre bine, dar evident că una e să vii două săptămâni și să vezi puțin și alta e să vii pe termen nelimitat. Am redescoperit țara cu sentimente mixte. Pe de o parte s-au întâmplat multe lucruri bune din anii 90 până în prezent, nu mai există instabilitate economică, de exemplu, dar am remarcat cu mare tristețe că progresul social este extrem de lent față de alte țări. Nu vreau să dau exemplul extrem al Japoniei care, după cel de-al doilea război mondial era la pământ la propriu și, după 20 de ani, avea primul tren de viteză din lume. Ei au reconstruit țara într-un mod fantastic și au făcut miracole. Nu mă așteptam ca la noi să se întâmple asta, dar nici nu mă așteptam să regăsesc lucruri vechi de 30 de ani, înghețate în timp. Atitudinea oamenilor este una din ele, vorbirea urâtă în trafic, agresivitatea (care în Japonia nu există deloc) și nu înțeleg de ce aici toată lumea e gata de conflict și de jignire. Infrastructura e la fel de proastă ca acum 30 de ani și, ca o paranteză, eu am locuit mult timp în zona Cotroceni unde, lângă podul Eroilor de peste Dâmbovița, este o clădire neterminată încă de pe vremea lui Ceaușescu. Am plecat în Japonia, am lăsat-o acolo, m-am întors, am găsit-o tot acolo în aceleași condiții!

Acum China este condamnată la nivel internațional din cauza acestui virus. Cum se împacă gândirea chineză despre care vorbiți cu ceea ce se întâmplă de fapt azi în China, cea care exploatează, iată, până și sălbăticia, răscolindu-i bolile și aducându-le în lume.

Am să vă dau exemplul Greciei care nu mai este acea Grecie antică unde s-au născut mințile mari ale istoriei. La fel, China zilelor de azi nu are nicio legătură cu China care apare în cartea aceasta. China de azi este un stat comunist, centralizat, care se luptă pe scena internațională să devină din ce în ce mai puternic, nu este o țară deschisă și nici democrată. Iar oamenii de azi din China nu au nicio legătură cu cei care apar în cartea mea și care aveau o relație specială cu natura pe care încercau să o copieze.

În schimb, Japonia a avut o mai mare continuitate, oameniii nu fac experimente cu animalele, nu mănâncă animale ciudate, nu fac pur și simplu nicio prostie. E o țară cuminte care își vede de treabă. Pandemia acolo este ținută în frâu și asta pentru că oamenii sunt cuminți și ascultă atunci când li se spune să poarte mască. Oricum ei erau obișnuiți cu asta, purtau mască și în trecut. Am întrebat când am ajuns acolo de ce poartă oamenii mască și am aflat că în sezonul rece cei purtau mască o făceau ca să nu dea celorlalți gripa, iar în cel cald purtau mască din cauza polenului care genera multe alergii. Deci oricum ei aveau în educația lor obiceiul purtatului măștii… Dar chiar dacă nu ar fi fost așa și statul sau autoritățile le-ar fi spus acum să poarte mască pentru binele societății, ei ar fi făcut-o.

Până la urmă, pandemia asta are, în mod pervers, un efect pozitiv, măcar și în a face societatea să se regândească puțin.

Cum interpretați denumirea de „botniță” pe care unii români o dau măștii?

E absurd, o botniță este ceva ce nu îți poți da singur jos și se folosește doar la câini. Evident este o prostie… La noi sunt și oameni minunați, și drăguți, dar și agresivi,  sunt și oameni care poartă mască, sunt și cei care o numesc botniță…

S-a ajuns la o exagerare a consumului, la o contaminare socială cu acest „virus”. A consuma, a fi cât mai bogat, e virtutea absolută, e noua religie. Și asta este foarte trist, iar acum, în pandemie, „mașinăria” a intrat în marșarier.

Aveți o experiență financiară foarte apreciată și îndelung șlefuită în Japonia. Vă gândiți să oferiți această expertiză statului român?

Dacă aș face-o, aș face-o ca tehnocrat, mă tem însă că în România contează mai mult culoarea politică decât ceea ce știi să faci. De aceea sectorul public nu mă prea atrage…

Vom avea criză economică în 2021?

Nu prea cred, consumul rămâne robust deși se înregistrează scăderi. Economia se ține remacabil de bine, criza din 2008 a lovit mai tare sistemul financiar, acum nu este același lucru. Oamenii caută noi oportunități în acest mediu complet schimbat. Criza este, după cum spun japonezii, și un pericol, dar și o oportunitate. Problema va fi la datoriile publice, fiindcă statele se îndatorează mult, dar la ele ne putem gândi și mai târziu…

Ce cuvânt credeți că va caracteriza economia mondială post-pandemie? Pre-pandemie a fost „lăcomia”, cred…

Aș zice că „moderație” sau „ponderare”. Dar asta va fi pentru o perioadă, până când societatea va uita, și atunci va repeta istoria, pentru că, dacă studiem trecutul, vom vedea că totul se repetă, inclusiv crizele financiare. Trăim în era consumerismului, avem zeci și sute de branduri pentru un singur produs, avem mii de produse, turismul a înregistrat anul trecut ca număr de pasageri transportați cu avionul, 4, 3 miliarde de oameni, vorbim de jumătate din populația planetei, da? S-a ajuns la o exagerare a consumului, la o contaminare socială cu acest „virus”. A consuma, a fi cât mai bogat, e virtutea absolută, e noua religie. Și asta este foarte trist, iar acum, în pandemie, „mașinăria” a intrat în marșarier. Până la urmă, pandemia asta are, în mod pervers, un efect pozitiv, măcar și în a face societatea de a se regândi puțin. Dar pe termen lung sunt pesimist, natura umană nu se va schimba, ea este aceeași ca acum 2500 de ani, după cum vedeți și în carte.

Titlul „Arcașul fără arc” scris de Ștefan Liiceanu în pictograme kanji

Cum văd japonezii banii?

Nu cu lăcomia cu care o face occidentalul, ci cu seriozitatea de a economisi și de a clădi o bază financiară solidă care este totuna cu a-și construi o viață sănătoasă. Pentru ei banii sunt foarte importanți, dar nu sunt un scop în sine și nu au o dorință colosală de a strânge avuții.

În librăria Humanitas de pe bulevardul Magheru se află un magazin, Takumi, cu produse japoneze. Este proiectul dvs? Ce aduceți din Japonia?

Da, este în întregime proiectul meu și aduc o gamă de produse care reprezintă cultura japoneză cel mai bine. Japonia are tradiție de ceramiști, de pildă, de sute de ani, iar latura estetică a culturii japoneze este cu totul deosebită, simplitatea artei lor este remarcabilă, distilează frumosul cu foarte puțin. Mi-am dorit să aduc un colț din Japonia unde se regăsesc obiecte din casele japonezilor și care exprimă perfect identitatea culturală a Japoniei: ceramică, cuțitele japoneze de mare calitate, tot felul de obiecte cadou. Am gândit magazinul mai mult ca un gift shop și este singurul magazin japonez din România și aș îndrăzni să spun din Estul Europei.

Ce a spus domnul Gabriel Liiceanu când a citit cartea „Arcașul fără arc”?

Mai întâi mi-a spus că „este o bijuterie” și apoi am vorbit mai pe îndelete despre anumite povești care i-au plăcut în mod deosebit. Mi-a mai spus că îi pare foarte rău că această carte nu a apărut mai devreme, pentru că una dintre poveștile din „Budismul Zen” l-ar fi ajutat în cartea pe care abia o terminase.

Și mama, Aurora Liiceanu?

La fel, a fost foarte mândră. Eu oricum le-am dedicat lor această carte, pentru că au fost cei care m-au încurajat să dau examenul pentru bursa cu care am plecat în Japonia, pentru că au fost de acord să fac ceea ce am făcut.

Ce ați moștenit de la mamă și ce de la tată?

De la amândoi am luat mintea și dorința de a învăța mereu, de a citi și de a studia. Fiind o familie de intelectuali, cam asta a fost mâncarea în fiecare zi, ca să zic așa…

Lasă un comentariu:

Comments are closed.