Marius Constantinescu: „Pavană pentru un festival… incert!”

Marius Constantinescu: „Pavană pentru un festival… incert!”

Mă duc mai devreme cu o oră de live ca să îmi fac rutina mea de confort: să îmi dezinfectez urechelnița (deja dezinfectată o dată acasă), să o potrivesc în locaș și în ureche, să îmi trec în minte textul de câteva ori, să vorbesc cu colegii mei dacă a intervenit vreo schimbare de program, cât de lungă să fie intervenția la început, cât de lungă la pauză, cât să umplu pe adusul pianului, să fie timp să se estompeze urmele de la mască de pe față înainte de generic și să îmi dau și o pudră.

Dacă nu ar fi măsurile de precauție sanitare, ar fi ca întotdeauna. Dar uite că nu e. Sau e, dar nu sunt eu cel dintotdeauna. Cel care, timp de o lună, când vara se îngână cu toamna, își trăia propriul lui anotimp. Unul numit ”Enescu”.

În rama lui, meteorologia și succesiunea zi-noapte-săptămână-weekend erau doar un moft, pentru că timpul avea alte borne: el se învolbura de la o transmisiune la următoarea și parcă stagna când așteptam cine știe ce superstar la interviu. Uneori puteam să îl lățesc cât să cuprindă două concerte, trei filmări și un articol bașca. Acum… aș mai putea, dar nu mai vreau. Am o frână de mână trasă. Fac ce se poate. Ce nu iese, nu merită regrete multe.

Ăsta am fost eu la Festivalul Internațional ”George Enescu” 2021. Ediția jubiliară a avut ghinionul să cadă pe cel mai nefast an cu putință și s-a încăpățânat să existe în ciuda tuturor sprâncenelor ridicate și vociferărilor care îi proroceau naufragiul. Ei bine, nu doar că nu a naufragiat, dar această ambarcațiune colosală, condusă de Mihai Constantinescu, a navigat sigur, curajos și abil pe marea agitată a evenimentului cultural mondial în timp de urgie pandemică.

Cine a venit la concerte pregătit să se bucure încă o dată de cadoul muzicii a plecat cu sacul plin. În el i-a pus laolaltă pe Sir Simon Rattle, Magdalena Kožena și răgetele disonante ale compoziției Where Are You? de Ondrej Adamek, pe Cristian Măcelaru în fruntea primei orchestre a Franței, pe Sonya Yoncheva, soprana momentului, elegantă sub cerul aurit al Ateneului, pe Daniel Harding și Royal Concertgebouw vălurind pe uvertura operei Tannhäuser, pe frații Gautier & Renaud Capuçon jucându-se iar cu inimile spectatoarelor.

Enescu XXV a fost mare, a fost greu, a fost plin, a avut de toate.

Și cel mai mare număr de compoziții ale Maestrului cântate, și Baroc (cu langurosul Philippe Jaroussky sau inepuizabil de reavăna grădină sonoră construită de Les Arts Florissants), și Mahler-ul care mă termină emoțional, și tupeul haute couture al Yujei Wang, și perfecțiunea instrumentiștilor englezi de la Academy of Saint Martin in the Fields, și alonja post-romantică, intimidantă a lui Vladimir Jurowski, și opere niciodată cântate pe la noi, și Patetica lui Ceaikovski.

Una peste alta, a avut o concentrație de evenimente, vedete și emoții în tradiția instaurată de multe ediții încoace și, totodată, aproape neverosimilă în condițiile de desfășurare actuală. A început când valul IV era doar o undă și s-a terminat cu valul IV aproape de tsunami. A avut viziune, curaj și know how.

Ce nu a avut? Ce nu am avut?

Relaxare. Capacitatea de a te abandona total muzicii. Știți, atunci când te ridică din scaun, când îți alterează ființa de carne și te transformă în materie diferită, în aer, lumină, vânt, suflet. Poate unii, norocoși, au atins Nirvana. Alții, însă, au stat cu simțurile în alertă, cu ochii la măștile celor din jur, cu urechea sensibilă la armonie, dar și la tusea două rânduri mai în spate.

Ce nu a mai avut?

Promisiune. Certitudine.

Promisiunea unei ediții peste doi ani cel puțin la fel de mare, de plină, de bogată, de generoasă pentru melomanul bucureștean mediu, care nu are cum să își ostoiască setea de asemenea nume în restul timpului. La final de Enescu, întotdeauna știam măcar câteva din punctele tari ale ediției viitoare.

Certitudinea că în 2023 Festivalul Enescu nu va fi amintirea palidă a ce ajunsese să fie (unul din primele cinci festivaluri ale lumii), ci va continua să uimească și să încânte. Până la noi ordine, e ultima ediție pentru Mihai Constantinescu, cel care, treizeci de ani, a stat la cârma acestei ambarcațiuni uriașe.

Deocamdată, România nu are pe nimeni care să știe la fel de bine cum se face, se controlează și se metamorfozează un asemenea eveniment. Drept care acum mulți dintre noi ne întrebăm, parafrazând-o pe Loredana AD 1991 (anul reînvierii Festivalului): ”ce va fi cu iubirea mea?”

Pentru mine, Enescu 2021 este o colecție disparată de amintiri, dar nu una care să le adune pe toate: euforia și adrenalina concertului de deschidere; strălucirea irezistibilă a lui Joyce DiDonato sub reflectoarele noastre și, o oră mai târziu, volutele glasului ei în aria ”Scherza infida”; sonoritățile sumbre ale Te Deum-uIui scris de José Cura; Rapsodia română nr. 1 cu London Symphony Orchestra și Sir Simon Rattle; acrobațiile lui Leonidas Kavakos în Concertul pentru vioară de Ceaikovski; zâmbetul reținut și obosit al lui Mihai Constantinescu la ultimul interviu al ediției, în pauza concertului de închidere; și, mai ales, bis-ul lui Jean-Yves Thibaudet, „Pavana pentru o infantă defunctă” de Ravel, în lumina albastră care a transformat Sala Palatului într-o sală frumoasă.

Ea îmi rămâne definiția Festivalului de anul acesta: miracolul și inefabilul muzicii în găoacea tristeții și în ritmul pașilor cuminței și ezitanți spre viitor.

Ce viitor? Rămâne de văzut.

 

Marius Constantinescu

Lasă un comentariu:

One response to “Marius Constantinescu: „Pavană pentru un festival… incert!””

Leave a Reply

Your email address will not be published.