Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în „The Guardian”, „The Hindu”, „GQ”, „The Telegraph”, „Outlook”, „Calul de lut” scrisă de autoarea indiană Anuradha Roy face parte din Colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction. Am citit-o pe nerăsuflate, mi-a plăcut, de aceea am acceptat cu încântare să particip la lansarea ei într-o seară indiană organizată la Librăria Humanitas Cișmigiu.

Nu trebuie să fi citit această carte pentru a parcurge interviul de mai jos pe care l-am realizat cu autoarea, dar sunt sigură că o veți citi mai apoi, pentru că ea vă va convinge. 

Pe scurt, despre romanul „Calul de lut”: 

Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, își spune povestea, regândind anii copilăriei trăiți în India natală, marcați de pierderea tatălui și de exilul lui Elango, olarul care o inițiază în tainele meșteșugului moștenit din generație în generație.

Calul în flăcări, visat de Elango într-o noapte, devine calul de lut, mărturie a unei iubiri interzise ce anulează echilibrul precar al comunității în care trăiește. Romanul propune o călătorie în timp și spațiu, alături de personaje ale căror vieți aduc în prim-plan suferința, iubirea, vinovăția, actul artistic.

Pendulând între prezent și trecut, între două continente, Calul de lut este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului într-o lume în care puterii cathartice a artei i se opune intoleranța religioasă. Cartea mai spune o poveste – cea a lui Chinna, câinele care unește oameni și destine.

Într-o noapte, Elango are un vis straniu, venit de nicăieri, care îl consumă, împingându-l să-i dea formă, ca și cum în desăvârșirea acestuia s-ar ascunde adevăruri pe care doar le bănuiește.

El va crea un cal de lut ars – moștenire frântă a unei tradiții, de castă și religioasă, dar care, pentru Elango, devine semnul frumuseții și iubirii. Însă oamenii nu sunt pregătiți să-i înțeleagă creația, nici să-i accepte dragostea. Peste ani, meșteșugul și povestea sa vor fi duse mai departe de Sara, ucenicul-martor al maestrului olar.

Anuradha Roy, de ce ați decis să faceți din olărit unul dintre punctele centrale ale romanului dumneavoastră?

Eu însămi sunt olar și când faci ceramică, transformi pământul fără formă, în obiecte cu sens cu ajutorul focului, apei, aerului și al propriilor mâini.

Există ceva elementar în legătură cu acest lucru; este puternic ca imagine centrală, atât metaforic, cât și la propriu. Am încercat să explorez acest aspect în eseuri, dar mi-am dorit întotdeauna să găsesc o modalitate de a scrie un roman despre el.

Mă simt ca și cum narațiunea și toate personajele din ea sunt deja acolo, iar eu îmi găsesc încet drumul spre ele, ca și cum aș merge printr-o pădure, curățând mărăcini și buruieni pentru a găsi planta pe care o caut.

Cum poate fi definit acest meșteșug în termeni moderni? Cum poate cititorul contemporan să înțeleagă atracția sa artistică?

Cred că olăritul ne vorbește în același mod în care o face orice formă de artă. Există multe romane despre pictori și despre picturile din trecut;  îmi amintesc acum de cărți precum Numele meu e roșu, de Orhan Pamuk, sau Fata cu cercel de perlă, de Tracy Chevalier.

Olăritul a fost întotdeauna considerat mai degrabă un meșteșug decât o artă, deoarece cele mai multe vase sunt făcute pentru a fi folosite, dar este la fel de complex și satisfăcător din punct de vedere estetic să fie explorat într-un roman.

Olarul din romanele mele se află la o răscruce de drumuri. Mijlocul lui de trai vine din fabricarea de lucruri folositoare, în timp ce pasiunea lui este să facă ceva ce oamenii văd ca fiind fără rost: o operă de artă, calul.

Și toate acestea chiar în timp ce producția în masă anihilează nevoia de creatori ca el. Cred că cititorii contemporani ar putea găsi destul de multe lucruri la care să se raporteze în această luptă, chiar dacă nu sunt interesați de ceramică.

Ce simțiți când stați în fața roții de olar?

Mă simt complet absorbită. Este ceva care îmi implică întreaga minte și întregul corp, iar senzația lutului care se mișcă printre mâinile și degetele mele și mirosul său când intru în atelier mă fac să trăiesc în acel moment într-o altă dimensiune.

Personajele prind viață pe măsură ce le scriu, deși unele apar complet formate, în timp ce celelalte prind contur treptat

Sara, personajul principal, se deplasează înainte și înapoi din India, unde a crescut, în Anglia, unde studiază acum. Una reprezintă casa pe care a lăsat-o în urmă, în timp ce cealaltă reprezintă casa în care nu se integrează. Sentimentul de pierdere pătrunde în povestea ei. Ce își dorește Sara cu adevărat?

Rolul Sarei în această carte este un fel de bildungsroman. O urmărim de la incidentele din prima copilărie, până la anii adolescenței și până la tinerețe, iar în acești ani trece prin atât de multe lucruri – o mare pierdere, dar și un sentiment delicat și confuz al primei iubiri, o relație complexă cu fratele ei, vina de a pleca de acasă la scurt timp după moartea tatălui ei. Nu știu dacă la sfârșit știe ce vrea… oare noi știm vreodată?

Personajele prind viață pe măsură ce le scriu

Cum a fost procesul de scriere a acestui roman? Cât timp a durat scrierea și ce a presupus procesul de scriere? Personajele au prins viață pe măsură ce scriați sau le-ați creat înainte de a începe cartea?

Acest roman a fost început înainte de pandemie. Cercetările pentru el au avut loc în mare parte înainte de aceasta, dar l-am scris pe parcursul primului an de izolare și în al doilea. L-am scris într-o explozie de concentrare, fără distragerile vieții normale – ca într-o retragere forțată de scriere care a fost pătrunsă de angoasele și durerile pandemiei.

În ceea ce privește personajele, cartea a început cu câinele și olarul, iar restul au urmat. Personajele prind viață pe măsură ce le scriu, deși unele apar complet formate, în timp ce celelalte prind contur treptat. Când încep o carte, știu foarte puține lucruri despre ea, cu excepția unor indicii și a unui sentiment general al direcției în care mă îndrept.

Am descoperit în mine un filon de ficțiune pe care încă îl exploatez, iar când se va epuiza mă voi opri

Care personaj a fost cel mai dificil de scris? Acest personaj este inspirat de cineva cunoscut sau este pur și simplu un produs al imaginației?

În mod ciudat, unul dintre personajele la care mi-a fost cel mai greu să lucrez a fost cel fără nume, care apare doar în scrisorile scurte care intercalează narațiunea și, într-un prim capitol, într-un incident crucial care pune totul în mișcare.

M-am luptat destul de mult cu transformarea acestei persoane, de la femeia tânără și lipsită de griji, îndrăgostită pe care o întâlnim prima dată, la creatura bântuită și traumatizată care devine.

M-am străduit să-mi imaginez ce direcții a luat viața ei după acel prim incident. Nu, ea nu a fost inspirată de cineva pe care îl cunosc.

Cum ați devenit scriitor? Ce v-a inspirat să alegeți acest drum?

Întotdeauna am scris povești, încă din fragedă copilărie. Dar nu mi-am planificat niciodată să devin scriitor și nu este o cale pe care am ales-o, de fapt. Am scris primul meu roman aproape din întâmplare. A fost ceva ce am făcut în paralel cu munca de editor la Permanent Black, editura pe care o conduc împreună cu soțul meu.

Dar, după acel roman, a urmat un altul pe care mi-am dorit să-l scriu… și așa a fost. Am descoperit în mine un filon de ficțiune pe care încă îl exploatez, iar când se va epuiza mă voi opri.

Mă simt ca un amestec de creație și descoperire

Spuneți-ne mai multe despre procesul creativ de scriere a unui roman. Care a fost experiența dvs în acest caz?

Cele mai multe romane încep pentru mine cu o imagine sau un personaj despre care simt că trebuie să aflu mai multe, iar modul meu de a afla este să scriu povestea a ceea ce este. Mă simt ca un amestec de creație și descoperire.

Mă simt ca și cum narațiunea și toate personajele din ea sunt deja acolo, iar eu îmi găsesc încet drumul spre ele, ca și cum aș merge printr-o pădure, curățând mărăcini și buruieni pentru a găsi planta pe care o caut.

Cum vă simțiți după ce terminați o carte? Simțiți nevoia de a o publica imediat? 

Am un sentiment simultan de nerăbdare și de anxietate – adică vreau să o public și, totuși, mă tem să nu o las să o vadă altcineva. Așa că această tragere și împingere continuă o vreme, până când cineva o forțează să se îndepărteze de mine. Chiar și acum îmi vine să “despublic” părți din cărțile mele sau să rescriu totul…