L-am cunoscut pe Dragoș Săbăreanu la pâine. La „Pâinea lui Dumnezeu”, adică în brutăria sa, pe care a deschis-o de curând. Am aflat că este designer de obiect și că pâinea artizanală este doar unul din lucrurile frumoase de care ocupă. Împreună cu designerul Mădălin Gheorghe, „a copt” un alt proiect: „Drag and Drop”, un studio de proiectare și fabricație, centrat în jurul printării 3D.

Practic, cei doi imaginează și printează aproape orice cu ajutorul imprimantelor 3D performante: vaze, lămpi, ghivece, tot felul de premii, trofee, mobilier etc. Unele dintre aceste obiecte au primit premii internaționale de design la târguri de specialitate.

Lucrează împreună de trei ani și au o relație de vulcanică, așa cum se întâmplă adesea când unul dintre parteneri este orientat spre business (Dragoș) și celălalt (Mădălin) spre design-ul fără compromisuri.

Se cunosc, de multă vreme, dinaintea acestui parteneriat. Și, în timp ce Dragoș a rămas în țară, Mădălin, absolvent de Bartlett School of Architecture din Londra, a lucrat în Anglia și în Australia, de unde s-a întors în România la insistențele lui Dragoș.

Am ajuns la sediul lor pentru a afla mai multe despre acest business experimental. M-a întâmpinat Dragoș, care mi-a povestit istoria și conceptul Drag & Drop. Ni s-a alăturat și Mădălin, iar discuțiile au curs, inevitabil, în zona artistică.

Dragoș, de când și de ce există „Drag & Drop”?

Mai întâi a existat Snug, firma care face mobilier. În domeniu am început acum 22 de ani. Am avut firma Glassworks, împreună cu un asociat de care m-am despărțit după 20 de ani. Tot atunci am schimbat și numele firmei în „Snug”, care înseamnă „ceva confortabil”, „plăcut”.

Ce fel de mobilier faci? Din ce materiale?

Orice mobilier, din orice material.

Și apoi?

Apoi m-am străduit să-l aduc înapoi în țară pe Mădălin Gheorghe, care face design de obiect. Ne știm de 15 ani: el a terminat „Mincu”, eu „UNArte”, la secția de design de produs, dar nu mi-am luat licența.

De ce?

Pentru că am vrut ca lucrarea mea să fie un coșciug. Și nu mi-au dat voie.

Un coșciug?

Da.

Să știi că nici Louis Vuitton nu face coșciuge…

Cine?

Louis Vuitton. Știu că au avut comenzi de coșciuge și au refuzat…

Păi, de ce!?… Eu am vrut să schimb lucrurile. Filosofia mea, în legătură cu coșciugul ăsta, era aceea că, așa cum intri în viață când te naști, en fanfare, așa trebuie să și ieși. Și asta nu înseamnă neapărat sobrietatea aia tipică.

Un coșciug roșu, de exemplu, te poate face să zâmbești printre lacrimile de durere… Iar dacă sufletul pleacă, măcar trupul să fie pus într-un coșciug frumos, să fie bine încadrat în interior, ca o sticlă veche de parfum în cutia ei, știi ce zic?

Capacul acestui coșciug trebuia să se închidă prin glisare orizontală, iar forma sicriului era așa, ca o torpilă. Ideea era și puțin hi-tech, și cu un mesaj care să te ducă cu gândul că pleci într-o altă dimensiune. Cam așa voiam să fie lucrarea mea de licență. Și, cum nu s-a putut, am decis că-mi voi da licența când mă vor lăsa să fac coșciugul. Mi-au zis să fac o masă. Eu nu vreau asta, că am făcut mii de mese!

Cu ce te ocupi, de fapt?

Cu frumosul. Fac lucruri frumoase, mă înconjur de frumos. Uite, tu stai acum pe un scaun Bouroullec, de exemplu. E frumos. Toate obiectele de aici sunt așa. Și tot ceea ce facem noi, facem cu sufletul. De altfel atunci când cineva cumpără un obiect de la noi, primește și o hârtie pe care scrie așa: „Sperăm să aveți în case energia pe care noi am pus-o în obiectele Drag & Drop”.

Și de ce ți-ai dorit să faci design de produs? Produsele nu pot fi oricum?

Nu, nu pot fi oricum. Obiectele au două funcții, în general vorbind: una estetică și una funcțională. Dacă le are pe acestea două, jumătate-jumătate, este un obiect perfect. Dar asta nu se poate, și atunci fie una, fie cealaltă trebuie îmbunătățite. Uite, mie îmi place Dieter Rams, care a influențat design-ul de obiect și cel industrial în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, și după care s-au inspirat fondatorii Apple și care a venit cu ideea că electrocasnicele trebuie să fie albe.

Ești un mare fan al lui Dumnezeu! Că doar e cel mai mare designer!

Da, nu de produs, că a făcut mai multe grupe de produse 🙂

A, de aceea ți-ai numit brutăria „Pâinea Lui Dumnezeu”?

Nu-ți voi dezvălui de ce am ales acest nume, dar pot spune că numele acesta pe mine mă duce cu gândul la un om bun ca pâinea lui Dumnezeu. Și, în fond, dacă se pronunță mai des „Dumnezeu”, cred că e mai bine pentru noi toți.

Pe Mădălin cum de l-ai adus în proiect și de unde?

Din Australia. El era foarte supărat pe România, pentru șansele care nu i se dădeau aici. E un om foarte deștept și are un ego foarte mare, ca orice artist, de fapt. Și îl înțeleg. A făcut în 2018 pavilionul Croației la Bienala de la Veneția. Croația a comandat pavilionul la Școala Bartlett din Londra.

A făcut pavilionul și așa a ajuns în toate revistele de specialitate, deși numele lui nu a fost menționat. Era un outsider și așa se întâmplă de obicei. Cunosc mulți designeri români excepționali care lucrează la case mari. Uite, Ciuchindel, un designer român genial care a murit și care a lucrat la Chanel, unde desena ceasuri. Manu, care predă la MIT și care este thinking designer. Avem niște oameni foarte capabili, dar care au plecat din țară!

Adevărul este că nici eu nu am unde să mă încarc cu energie creatoare în România, nu-mi place aici. Totul e foarte gri și foarte trist, și, dacă nu aș avea acest studio, aș înnebuni!

Mădălin a venit, deci, în România și i-am propus să facem business. El, fiind specializat în design parametric, a fost de acord, cu o singură condiție: să luăm imprimante 3D. Am cumpărat imprimantele și m-am așteptat să fac bani de a doua zi. A durat 2 ani, timp în care am fost la un pas divorț, de scandal (râde).

Mădălin Gheorghe ni s-a alăturat și am profitat pentru a-l întreba…

Mădălin, la ce ești atent din jurul tău, ce anume te inspiră?

Sunt destul de atent la estetică, mă inspir din orice mi se pare că are valoare în acest sens.

Dar ce trebuie să spună un produs pe care îl faci?

Nu gândesc conceptual, produsul nu „spune” ceva. E mai mult o chestie pe care fiecare o interpretează în modul lui, iar lucrurile progresează pe măsură ce apar tehnologii noi sau moduri noi de a gândi. Exemple? Tehnologie nouă – să zicem  imprimarea 3D, iar un nou mod de a gândi: AI.

Eu merg mai ales în zone neexplorate, nu cred că sunt un designer bun de telefoane, spre exemplu, în schimb, sunt bun acolo unde designul depășește funcționalitatea.

Care este obiectul la care ai făcut ochii mari? Pentru ce designer ai o mare admirație?

Pentru Ross Lovegrove și al său scaun de magneziu, realizat în 1999. Pentru Zaha Hadid despre care am aflat cam prin anul întâi sau doi de facultate și care m-a șocat prin limbajul său estetic cu totul nou și care, împreună cu Neil Leach, un teoretician pe zona de design generativ, m-au făcut să înțeleg că acest domeniu e mai mult decât învățăm noi la facultate. Și atunci, în vara dintre anul întâi și al doilea de facultate am început să mă gândesc cum să combin arhitectura cu matematica și informatica ca să înțeleg ce e cu designul ăsta. Așa am ajuns într-o lume nouă de inspirație.

Ce simți când mergi prin București?

Depinde. Dacă e o zi însorită și mă plimb printr-un cartier frumos, îmi place. Când e o zi mohorâtă, îmi iau un filtru care mă ajută să detașez de ceea ce văd. Bucureștiul e un oraș urât, e gri. Din păcate nu sunt entuziasmat de oraș, în schimb oamenii sunt ok, oportunitățile există. Deci sunt și minusuri și plusuri.

Dacă ai avea o putere nelimitată, ce ai face pentru oraș?

M-aș întoarce în timp și aș da peste mână tuturor arhitecților din Ordinul Arhitecților. Ar fi trebuit să se construiască în București, acum ceva vreme, Dorobanți Tower, o clădire semnată Zaha Hadid. Proiectul a murit în fașă. Ar fi fost un nou Arc de Triumf pentru București, un landmark ce ar fi pus orașul pe hartă și ar fi adus mai mulți turiști.

Mediocritatea țipă din clădiri?

Mădălin: Nu vorbim doar despre mediocritate, e mult mai mult de-atât.

Dragoș: Știi cum e? Cele 3 materii: desen, muzică, sport, care sunt esențiale pentru sănătatea unei nații, au fost mereu ignorate de școală, puse la coada materiilor. Fără ele ce suntem? Niște oameni care muncesc, mănâncă, dar nu creează nimic, pentru că nu avem acel simț, care se educă. Unii se nasc cu talent, dar și acela trebuie antrenat.

Mădălin, ca designer, iei tradiția în serios? Te inspiră?

Tradiția contează și are importanța ei. Pe mine, însă, nu mă influențează deloc. Eu mă uit mai mult la Univers, la formațiuni de nori, la alte pattern-uri. Sunt lucruri noi la care acum avem acces pentru a ne inspira, și sunt mult mai entuziasmat să mă uit la acestea decât la trecut. În trecut au fost, sigur, lucruri frumoase, la care rezonăm emoțional, dar în prezent ne aplecăm asupra unor lucruri care au fost explorate foarte puțin sau deloc, ceea ce mi se pare, de departe, cel mai provocator.