Adela Popescu : "Pe mine, în televiziune, m-a ajutat mai mult caracterul decât talentul"

Adela Popescu

Adela Popescu este o persoană tonică pe care îmi face mereu plăcere să o aud și să văd. Ca și de data aceasta, cu ocazia acestui interviu. Sinceritatea ei este de admirat și profesionalismul ei la fel. Televiziunea este dificilă, nu e pentru oricine și nu oricine are ceva de spus pe ecran. Mai ales acum când toți au ceva de zis pe orice canal, când crizele de orgoliu sunt luate drept educație și când neputința intelectuală este considerată a fi o calitate.

Cum ai defini longevitatea de televiziune, cel puțin în ceea ce te privește? Ce te-a ținut pe tine pe ecran atâția ani?

Caracterul. Mai mult decât talentul. Și de ce spun caracterul? Pentru că oamenii care au avut putere de decizie m-au cunoscut și, chiar dacă un proiect nu a mers așa cum și-ar fi dorit ei, au știut că merit să-mi mai dea o șansă, fiindcă în televiziune, dacă ratezi o dată, în principiu cam aia e… Asta s-a întâmplat și la „Vorbește lumea”, pentru că am avut două sarcini, mi-am rupt piciorul și a trebuit să lipsesc o vreme, m-am operat de peritonită, a trebuit să lipsesc iar o vreme, iar oamenii care au avut putere de decizie m-au înțeles și au știut că eu trebuie să continui să fac asta dincolo de rezultate și de chimia mea specială cu Cove. Lucrurile aici întotdeauna merg mână în mână, pentru că, dacă tu ești genial, dar ai un caracter urât și deranjezi oamenii, echipa, și nu-ți cunoști colegii pe nume, și îi jignești, etc, la un moment dat te așteaptă la cotitură. Că oamenii preferă să lucreze poate nu cu cineva care este foarte talentat, ci mai degrabă cu cineva care este plăcut. Deci pe primul loc a fost caracterul meu, și apoi norocul meu care a făcut să am parte de contexte mereu fericite. S-a întâmplat ca, la un moment dat să joc un rol în cel mai de succes serial din România, „Numai iubirea”. Și sigur că am fost asociată acestui succes, așa se întâmplă mereu, chiar dacă nu e meritul tău. Sigur, poți fi asociat și unui insucces, dacă ai ghinionul să intri într-un proiect care nu merge.

 

Orice șansă care mi se oferea de a fi în afara satului era foarte bună! Și aș fi făcut orice, orice, orice, orice. Aș fi jucat, aș fi prezentat, aș fi cântat! Orice, orice! Și aveam o determinare pe care azi nu o mai am. Eram o fiară!

 

Tu zâmbești mereu, asta este imaginea ta. Dar ce este în spatele acestui zâmbet?

Multă timiditate. Nu ai putea crede asta! Sunt o persoană care a crescut, în primii ani de viață, în obediență. Fiindcă eu m-am născut în 86 și reminiscențele comuniste din perioada de după 90, când eram la școală, de exemplu, ne făceau să ne ”dăm căciula jos” pe stradă în fața profesorilor. Și acest gen de obediență s-a perpetuat mult mai mult la țară unde eu am făcut școala, decât la oraș, unde lucrurile s-au schimbat mai repede. Și am trăit în ideea în care nu că trebuie să-ți respecți profesorii, ci să-i crezi chiar Dumnezeii tăi!

Și așa erau văzuți toți oamenii care aveau autoritate în general, și doctorul, și polițistul, toți cei care aveau o poziție socială ne erau, categoric, superiori. Și asta încercăm noi azi să schimbăm în educația copiilor noștri, deși mi se pare că uneori se cade într-o extremă. Însă trebuie să-i învățăm să fie liberi și să aibă curaj. Eu nu am avut curaj multă vreme.

Țin minte că atunci când m-am mutat la școală în București, un an de zile mi-era rușine să ridic mâna să răspund la o lecție! Dar o anume întâmplare m-a făcut să mă schimb, că așa este cu întâmplările din copilărie care au importanța lor, cum se spune. Eram cu mama în tren și veneam spre București. Și în compartiment am nimerit un profesor de istorie care a intrat în vorbă cu noi. Și, dintr-una într-alta, a început să-mi pună întrebări de cultura generală care și pe mama o puneau în dificultate, darămite pe mine care eram un copil. Iar mama nu a îndrăznit să oprească acest interogatoriu, să-i spună profesorului să înceteze, că sunt doar un copil, nu am cum să știu toate astea. Și așa de rușinată m-am simțit că nu am știut să răspund la majoritatea întrebărilor, m-a făcut să mă simt atât de prost, încât nici azi nu am trecut peste asta. Și asta a fost una, gândește-te la regimul pe care l-am trăit în anii de școală când profesorii ne băteau și noi învățam de frica lor. Replica părinților era  de obicei „bate-l, dacă nu învață…”. Nu era și cazul alor mei care, din fericire nu m-au bătut niciodată, erau extrem de iubitori și au avut încredere în mine nemăsurat de mult și, realmente, aripile pe care le-am prins ulterior au fost exclusiv datorită lor. Pentru că mi-au spus că pot orice.

Și de la timiditatea despre care vorbeai, ai ajuns pe scenă.

Da, pentru că am vrut să-mi depășesc condiția, le ceream mereu alor mei să mergem la toate festivalurile și orice oportunitate apărea, eu o valorificam cumva. Orice șansă care mi se oferea de a fi în afara satului era foarte bună! Și aș fi făcut orice, orice, orice! Aș fi jucat, aș fi prezentat, aș fi cântat! Orice, orice! Și aveam o determinare pe care azi nu o mai am. Eram o fiară! Și, dacă mă întrebi care a fost cel mai fericit moment din viața mea, mi-l amintesc perfect. Mergeam la primul festival la care participam în viața mea, la festivalul „Ti amo” de la Onești, și, în timp ce urcam scările îi auzeam pe ceilalți concurenți care cântau. Iar când am ajuns sus și am văzut scena, am simțit atunci că am ajuns în Nirvana. Și știu că am luat și premiul cel mare atunci. Deci dacă mă întrebi în ce moment aș vrea să mă întorc în timp, ar fi la momentul acela.

Fiară, fiară, dar uite că pandemia ne-a arătat că, de fapt, suntem foarte fragili. Cum ai resimțit această perioadă?

Foarte greu. Foarte greu. Primele 3 săptămâni am intrat într-o psihoză greu de imaginat. Radu era plecat să filmeze „Insula iubirii”, copiii erau bolnavi amândoi, mama se îmbolnăvise și ea de pneumonie, iar eu nu mai aveam voce. Deci în casă toți eram bolnavi, iar afară toată lumea spunea că o să murim, că a venit nenorocirea, Radu nu avea cum să se întoarcă. A trebuit să apeleze la un avion umanitar! Și totul a culminat cu o criză de plâns, o descărcare pe care am avut-o într-un Mega Image când m-am dus să cumpăr ce aveam nevoie și eram mascată, și cu ochelari și cu de toate și m-a sunat fratele meu care m-a întrebat ce fac și când i-am spus că fac cumpărături, m-a întrebat de ce nu l-am chemat pe el să mă ajute. Era perioada în care nu-i chemam la mine din cauza bolilor copiilor, din cauză că și eu îmi pierdusem vocea și nu știam, e Covid, nu e Covid, atunci totul mi se părea haotic. Și întrebarea fratelui meu mi s-a părut o așa dovadă de iubire, că am izbucnit într-un plâns care a durat 45 de minute, printre rafturile de la Mega. Și în fiecare seară, până să vină acasă, îl certam pe Radu la telefon și îl întrebam de a plecat, cum de m-a lăsat în situația asta, deși el era la muncă și nimeni nu știa că va veni nenorocirea peste noi. Și atunci mi-am dat seama cât de greu îmi este fără el și că indiferent că ai o familie, pe mamă, pe soacră, sau frați, ai nevoie de bărbatul tău despre care simți clar că el este forța în casă, de fapt! Eu așa am simțit.

Aveți meserii foarte expuse, și la propriu și la figurat și uite că artiștii în perioada asta au suferit mult. Vă gândiți acum la viitor într-un fel diferit față de perioada de dinaintea pandemiei?

Noi suntem de fel cam dezorganizați. De când am început să filmez la telenovele, mie îmi organiza cineva viața. Că era Pr-ul, că era Ruxandra Ion, că era Andreea Caranda, mie îmi organiza cineva viața… Mi se spunea la ce oră să vin, ce voi face, ce replici trebuie să spun… Și nu am învățat să mă gestionez singură. Abia de 3 ani încoace am început să fac pași în direcția asta. Eu nu cunoșteam oameni din industrie, nu aveam numere de telefon,  nu aveam o relație cu ei și asta pentru că tot timpul exista cineva între mine și ei. Ușor, ușor câștig în sensul ăsta și abia acum simt că am început să ne facem mari, am devenit selectivi cu oamenii, cu copiii știm cam pe ce drum ar trebui să o ia, dar în ceea ce privește planul de business… nu. Nu știm, nu putem… De asta am apelat la Talentivity, o firmă de management care se ocupă cu cei care doresc să lucreze cu noi, care negociază, fac contracte, etc, pentru că noi nu ne pricepem, pur și simplu.

Când ai simțit că ai influențat pe cineva prin apariția ta sau prin ceea ce ai spus?

Stăteam într-o zi în curtea din spate și eram fericită că se jucau cei doi copii împreună în magazie și m-am apucat să fac un instastory în care spuneam cum, de la o vreme mi-am învățat copiii să adoarmă la 6 jumătate, sau 7 seara și că asta ne-a salvat pe noi de o perioadă dificilă, pentru că eram și noi, ca și alți părinți cu doi copii mici, tensionați la început. Și faptul că i-am culcat așa devreme a ajutat ca relația noastră să funcționeze în continuare ok. Și, după ce am povestit asta în instastory, mă opreau oamenii pe stradă să-mi spună că și-au dat seama că asta este o soluție și pentru ei și, că de când fac asta, au timp să se uite la un film, sau să mai petreacă o seară împreună. Poate e un lucru minor, dar am simțit că faptul acesta a influențat în bine și pe alții. Și atunci mi-am dat seama ce putere uriașă are onlineul.

Asta voiam să te întreb, dacă tu conștientizezi forța onlineului.

Da, cum să nu? Există și niște reguli în online, să postezi la o anumită oră, să faci un anumit număr  de postări pe zi, etc. Ei bine, eu nu respect acest reguli, poate să treacă o săptămână până să postez ceva, așa cum pe un drum către mare pot face 250 de instastories. Uite, eu urmăresc și pe cei care mă interesează, dar și persoane care nu consider că au ceva de spus, sau care ar putea să-mi spună mie lucruri noi. Dar mă uit pe instastory-urile lor și ascult niște… inepții, fără să-mi dau seama de ce o fac! Sunt unii oameni are sunt caraghioși când vorbesc, alții care sunt frumoși, alți oameni sunt extrem de dezinvolți, deși spun niște prostii! Dar mi-am dat seama că în demența asta în care oamenii ascultă orice, n-ar fi rău să livrăm și mesaje importante din când în când măcar, într-o manieră ușor de digerat.

Și cum vezi televiziunea?

Televiziunea impune niște norme. Faptul că există niște oameni care fac niște documentări, că cineva gândește un format, ordinea subiectelor, că te gândești cum să faci să educi publicul, din start se garantează un nivel. Ori în online, Dumnezeu cu mila. La televizor trebuie să ai totuși ceva de spus. 70% din cei care sunt tv au ceva de spus. Se cerne cumva omul care apare la tv, mi se pare că încă mai există o rigoare. De exemplu, noi nu avem voie să spunem anumite cuvinte la televizor, nu am neapărat „libertatea” să vorbesc ca în online, dar asta nu înseamnă cenzură.

Ești geloasă când pleacă Radu la filmări atât de departe și pentru atât de mult timp?

Nu. Nu sunt. A existat un singur moment în care el mi-a trimis o fotografie din Thailanda, și mi-a scris „uite ce doamnă frumoasă mă masează pe mine”. Doamna era amuzantă, drăguță, în vârstă, o thailandeză… Numai că eu am văzut în poza respectivă un cârlionț. Doamna respectivă era la picioarele lui, masându-l la tălpi și, foarte aproape de el, cumva lipit de el, mi se părea mie, am văzut un cârlionț de femeie. Și eu i-am răspuns „doamna ca doamna, dar al cui e cârlionțul?” El și-a dat seama că făcând un zoom, ca să se vadă femeia, prinsese în poză și pe altcineva care era mai departe. Mi-a trimis și poza întreagă, originală, ca să văd. Și așa am văzut, da, că acea femeie cu cârlionț era departe de el. Deci eu nu sunt geloasă, fiindcă nu-mi dă motive, dar cu acea ocazie, am văzut că am totuși, potențial…

Mai ții minte că la început nimeni nu credea că sunteți împreună pe bune, ci că e o acțiune de marketing a postului Acasă Tv?

Da, cum să nu? Și mă și miram că lumea credea asta, având în vedere că Ruxandra Ion ne și spusese după ce i-am mărturisit că e ceva între noi, să încercăm să nu ne afișăm împreună fiindcă în serialul în care jucam, el avea o relație cu altcineva, ca personaj, firește, iar lumea știi cum e… vrea să creadă că și în realitate ar putea fi ceva. Deci nu a fost o strategie, ci dimpotrivă!

 

Sunt mult mai sigură pe mine, mi-am acceptat defectele, vulnerabilitățile, am început să am o relație mult mai clară cu Divinitatea. Nu aveam ancorele bine înfipte și eu cred că credința ne ajută să fim mai puternici, mai curați.

 

Dar relația voastră cum este?

Radu este foarte dificil, dar pe cât de dificil este, pe atât de mult îmi dă mie ce am nevoie. Este un om antisocial, eu nu. El dacă stă de vorbă cu cineva, stă de vorbă fiindcă îi place persoana respectivă. Nu are nicio jenă să facă exact ce simte. La început asta m-a deranjat, apoi mi-am dat seama că el este de fapt întru totul dedicat mie și familiei noastre și că tot ce vede în viitor suntem numai noi, cei ai lui. În rest, niciodată și în niciun context nu m-a pus în vreo situație neplăcută. Chiar îmi aduc aminte că o colegă de la Buftea l-a rugat odată să o conducă acasă și Radu a refuzat-o, pentru că așa a considerat că e mai bine ca să nu îmi creeze vreun disconfort și mie asta mi se pare admirabil, pur și simplu! Iar ciudățeniile pe care le are pălesc în comparație cu ceea ce-mi oferă.

Ce s-a schimbat în viața ta interioară în ultimii 10 ani?

Sunt mult mai sigură pe mine, mi-am acceptat defectele, vulnerabilitățile, am început să am o relație mult mai clară cu Divinitatea. Nu aveam ancorele bine înfipte și eu cred că credința ne ajută să fim mai puternici, mai curați. Eu nu știu cum au ateii speranță pentru a doua zi. Îi respect, dar nu-i înțeleg. Credința dă magie vieții. Prin credință vezi altfel, vezi diferit tot ce te înconjoară. Nu sunt habotnică, nici mpcar nu merg la biserică, știu că e un nonsens și că, dacă ești credincioasă și nu te duci la biserică preotul ar spune că lucrurile nu se leagă. Dar eu înțeleg acum și efectul rugăciunilor, și felul în care ele se leagă, încărcătura pe care tu o poți da unor incantații, a unor mantre pe care oamenii le numesc în diferite feluri, dar ele funcționează la fel pentru toți, doar că unii pot percepe ideea de rugăciune, alții rezonează cu meditația, însă toate au la bază același lucru.

Să înțeleg că azi ești mai pregătită pentru schimbări ca altădată… După cum am văzut, ele se pot întâmpla de la o zi la alta…

Tocmai această schimbare de pe o zi pe alta mi-a demonstrat că nu sunt pregătită, să știi… Pentru mine luna aceea în care am fost depășită de situație și în care am fost total panicată m-a făcut să înțeleg că trebuie să mă concentrez mai mult pe mine, că nu am suficientă forță…

Mai faci copii?

Nu știu ce să zic… Nu spun nu, dar nu e momentul acum, suntem un pic depășiți de situație, copiii sunt încă mici, mama mea s-a mutat în București și și-a dedicat viața creșterii copiilor mei, și o simt obosită. Ea nu spune asta, dar eu o simt. Aș vrea să-și trăiască acești ani călătorind și odihnindu-se. A crescut 3 copii, a avut serviciu, a muncit la țară, acum cred că ar trebui să se odihnească. Sigur că și mama lui Radu a fost și este lângă noi, că de exemplu în luna aia când mama a fost bolnavă, a stat mama lui Radu cu noi. Avem două bunici care muncesc mult și care ar trebui să se odihnească, să trăiască frumos acești ani în care sunt sănătoase și încă în putere.

Cu ce gând te culci seara și cu ce gând te trezești dimineața?

Știu sigur cu ce gând mă culc seara, pentru că, după ce culc copiii, am o stare de beatitudine și am un moment de mulțumire. În fiecare seară fac asta: mă așez frumos în pat și mulțumesc pentru ce am și mă gândesc cum îi învălui pe toți ai mei într-o lumină protectoare. Diminețile sunt mult mai nebune, agitate, mergem la grădiniță, sau trebuie să mă spăl pe păr că sunt și eu femeie, oricum, dinineața este destul de  haotică.

Ce relație ai cu banii, cu partea materială a vieții?

Foarte relaxată, și bine nu mi-a fost întotdeauna. Am împrumutat oameni cu bani și am uitat să le cer suma înapoi, iar dacă i-a plăcut vreunei prietene inelul meu de pe deget i l-am dat, chiar dacă era de aur, având certitudinea că nu voi muri fără inelul ăla. Am sentimentul că voi avea o continuare de toate, deși nu ne-a fost mereu bine cu banii, în ultima vreme cu atât mai puțin, dar nu ținem cont de asta. Zilele trecute am făcut un stand cu rochii pe care, în loc să le vând, le-am dus în redacție și le-am rugat pe colege să-și aleagă ce vor.

Când e o zi de naștere, de exemplu, eu sunt singura care duc cadoul neînvelit. Știi cadourile acelea învelite perfect, cu floricică și mesaj? Ei, bine, nu sunt făcute de mine. La zilele noastre de naștere ne dăm cadourile înainte cu două săptămâni, fiindcă nu avem răbdare să așteptăm. Nu ținem așa de mult la chestiile astea, cum țin Laura Cosoi și Dana Rogoz, prietenele mele, care împachetează totul cu sens, cu farmec, atente la detalii… Nu e cazul la noi:)

 

 

Lasă un comentariu:

jooble