Dana Rogoz, cu filmul „Mo” regizat de Radu Dragomir, soțul său, a trecut la alt nivel al profesiei și imaginii sale. Veșnica fetiță ingenuă, cea care ne-a umplut și conturat copilăria, și-a arătat o față pe care nu o bănuiam, și când spun față, mă refer la tot ce înseamă acest cuvânt. Nici chipul nu era, în Mo, cel pe care îl știm. Osatura, conturul feței, totul păreau schimbate și maturizate, tăiate altfel.

Personajul Danei este Mo, Mo de la Monica, o studentă care vine la examen împreună cu prietena ei și este prinsă copiind de către profesorul jucat de Răzvan Vasilescu. Toți trei ajung să trăiască o noapte ciudată…

Rolul Danei Rogoz este unul care o scoate din imaginea de fată cuminte, mereu zâmbitoare pe care o știm.

Dana Rogoz, cât de rea poate fi o fată cuminte?

Cât de rea e nevoie să fie. Există acest echilibru în dezechilibru și cu cât e mai bună, cu atât trebuie să fie mai rea (râde). Personajul meu are o anume agresivitate, o furie, o revoltă care ascund foarte multe vulnerabilități și insecurități care vin din copilărie, din moartea tatălui și, mai ales, din momentul acela prin care am trecut cu toții, cred, prin facultate, în care nu știi cine ești, ce se întâmplă cu oamenii și ce-ți dorești cu adevărat. Nu știi dacă e facultatea pe care o vrei, dacă e a ta, a părinților tăi… Și simți că toate astea sunt împotriva ta și ajungi să simți furie și, la un moment dat se întâmplă ceva și realizezi toate astea.

Ce diferență dintre chipul tău de pe ecran și cel din realitate!… Camera, în ceea ce te privește, sculptează altceva pe chip.

Foarte multă lume, inclusiv prietenii care au văzut filmul mi-au zis ca nu m-au recunoscut, ceea ce, desigur, e un mare compliment, pentru că eu în viașa mea de zi cu zi îmi întrețin o atutudine senină, pozitivă, vreau să mă bucur de viață, iar în filmul ăsta da, personajul e androgin, vorbește altfel. Mi s-a mai întâmplat și în teatru să mi se spună asta, mai ales în Proof, un spectacol în care joc alături de Marian Râlea la unteatru.

Am crescut cu acest „nu sunt suficient de bună”, ca toată generația, și tot timpul simțeam că trebuie să fac mai mult, mai mult, mai mult. Și niciodată nu părea că e suficient de bine, deși eram o tocilară, șefă de promoție, aveam 10, dar nu, nici asta nu era suficient. Acum, când văd că lucrurile se așează și că unii oameni se bucură de ceea ce am făcut, nici nu știu ce să fac, nu știu, ar trebui să mă bucur și eu?

 

Ești stăpânită de imaginea publică pe care o ai?

Nu. Chiar nu. Apropo și de filmul ăsta, nu am avut nicio preocupare în acest sens. Radu a avut o grijă enormă de mine, la fel și Răzvan Vasilescu (mi-a fost profesor în facultate, la repertoriu, deci exista relația asta de profesor-elev între noi). Lucrurile funcționează cumva în mod independent, una este ce faceu în mediul online, unde mă simt confortabil, am nevoie de lucrurile alea, îmi creează o independență financiară, dându-mi libertatea de a-mi alege luxul de a juca teatru, de a alege ce să joc, și alta este meseria mea: actoria. În România, actorii nu sunt numai actori de teatru, sau de film, ei sunt… actori. Iar când vine vorba despre asta, despre meseria mea- pentru că asta este, asta este lumea care mă macină- nu încape nimic altceva.

Nu pot să nu te întreb despre scena de nuditate și sex cu Răzvan Vasilescu. O dată, că nu te vedeam pe tine, și o dată că nu îl vedeam pe el… Scena fiind regizată de soțul tău, mi se pare cu atât mai incitant…

Mă crezi că m-am simțit mai curajoasă, mai stăpână pe mine decât aș fi crezut că aș putea fi? Nu am avut niciun stres înaintea filmărilor, iar în timpul lor nu „au venit” nicidecum emoții civile, adică ale mele, din mine. Totul era acolo, restul nu a contat, nu am fost preocupată de nimic, corpul meu era doar un instrument de care aveam nevoie pentru rol și atât. Am tras de multe ori secvența, era o secvență dificilă. Dar nu am tratat-o ca pe o chestie senzațională. Am vrut să facem o poveste credibilă și pentru asta am „luptat”. Nu am vrut să șocăm, nu asta am vrut, era o scenă cheie a filmului, a curs firesc, nu am fost pudici, nu ne-am fâstâcit în momentul principal, și aș fi fost foarte dezamăgită de mine să nu mă fi dus până la capăt și să fi făcut vreun compromis. Nu m-aș fi iertat ca actriță să nu pot să trec peste anumite bariere personale. Am mers până la capăt.

Personajul tău este capabil de crimă… Sau pare că e… În orice caz, profesorul este expus…

Da, nu spunem finalul, nu-i așa?:) dar Mo este furioasă… Capabilă de orice, sau nu? Ea se simte abandonată, singură în momentul acela, pentru că nu este nimeni care să o apere, nici tatăl, nici societatea… Profesorul îi simte punctele sensibile, le prinde, profită de ele.

Dana, de când stai tu în fața unei camere de filmat?

(zâmbește) Prima filmare a fost la 3 ani jumate. Eram și eu pe acolo, prin Minisong, un cor de copii condus de Ioan Luchian Mihalea. Părinții mei nu au avut legătură cu meseria asta. Erau ingineri chimiști, dar erau preocupați ca noi, copii, să avem și activități extrașcolare. Și unul dintre frații mei a făcut scrimă, iar eu și fratele mijlociu am intrat în Minisong. După ce a murit Mihalea, cumva lucrurile s-au legat în ceea ce mă privește. Am dat un casting la teatru, am jucat în regia Cătălinei Buzoianu la teatru Evreiesc de Stat, acolo au venit Mona Segall și Cristi Rotaru care au văzut spectacolul. Le-am atras atenția, probabil, de aceea am început să dau castinguri pentru ceea ce avea să devină Protv, deci prin 93, 94… Îmi spuneau cu toții cum aveam eu să devin vedetă, iar eu mă uitam la ei, nu înțelegeam nimic și mergeam să mă joc. Pe urmă a început Abracadabra și așa s-a întâmplat…

Am simțit mereu că acesta a fost drumul tău natural. Nu părea nicio secundă că ai mers obligată pe el…

Nu, nicidecum. A mers firesc. Oamenii îi încurajau pe ai mei spunându-le că sunt făcută pentru asta, eu îmi doream să fac asta, nu eram împinsă de la spate de ai mei care, dimpotrivă, ne cereau să fim buni la învățătură. Actoria părea a fi o joacă pentru ei, noi trebuia să fim buni la învățătură, să fim olimpici. Dar eu de atunci îi spuneam lui Marian Râlea că vreau să urmez calea asta, iar el îmi răspundea că mă voi plictisi pentru că am început prea devreme.

L-am sunat înainte de admitere și i-am spus că dau la Actorie. A fost emoționat și iată, azi, jucăm împreună pe scenă și asta este o bucurie mare! Au curs lucrurile și mi se pare că drumul meu s-a construit pas cu pas. Filmul Mo îl simt ca un debut din reacțiile celorlalți, dar eu m-am ținut de treaba mea, pe drumul meu până acum, chiar dacă, din exterior, oamenii m-au perceput într-un fel sau altul. Nu am sărit etape, am vrut să fac actorie, să am parte de viața de student, deși eram vizibilă din seriale și puteam sta liniștită din ceea ce făceam în online, dar nu, nu m-am oprit la asta… Acum simt că s-au așezat lucrurile și parcă pot să mă bucur. Deși atunci când mi se întâmplă lucruri bune, mi-e teamă să mă bucur de ele, așa am crescut…

De ce?

Am crescut cu acest nu sunt suficient de bună, ca toată generația și tot timpul simțeam că trebuie să fac mai mult, mai mult, mai mult. Și niciodată nu părea că e suficient de bine, deși eram o tocilară, șefă de promoție, aveam 10, dar nu, nici asta nu era suficient. Acum, când văd că lucrurile se așează și că unii oameni se bucură de ceea ce am făcut, nici nu știu ce să fac, nu știu, ar trebui să mă bucur și eu? (zâmbește copilăros).

Și îi spun și lui Radu, „Radu trebuie să ne bucurăm, să ne bucurăm că am împlinit acest proiect, că e foarte greu să faci lung metraj, e foarte complicat, nu e ușor deloc. Și indiferent de reacții, de festivaluri, evident că ne dorim ca filmul să fie un succes, ca oamenii să-l vadă, dar în același timp el s-a împlinit!” Toate eforturile, toate gândurile… Radu lucrează de 5 ani la el, există în noi de atunci! Și acum 2 seri gata, l-am văzut, ăsta e! Emoțiile au fost infinite. În teatru ai o premieră, dar specatcolul nu se oprește la ea, el merge mai departe, dar la film… ăsta e și gata!

Există destin?

Nu știu, dar dacă ar fi să mă gândesc, mie mereu când mi-a fost bine, a venit și una nasoală în viață și aș prefera să nu răspund la această întrebare.

Foarte multă lume crede că dacă poți vorbi liber în fața unui public înseamnă că ai și încredere în tine. De multe ori eu sunt nesigură pe mine pe traseu, de aceea cerșesc confirmări. Zecele ăla de la școală… ei bine, eu aveam nevoie de el.

Tu ai o „prietenă” foarte bună care se numește copilărie. A ta, a noastră. Ești o personalitate la care se zâmbește mult. Mi s-a părut un duș rece acest rol, pentru că am văzut complexitatea personalității tale dincolo de copilărie. Cum ai construit rolul?

Filmul fiind foarte low budget, am repetat mult, aproape ca la teatru împreună cu Răzvan Vailescu și Mădălina Craiu. Știam totul uns, totul curgea astfel încât la fimări știam perfect traseul emoțional al personajelor. Strict legat de Mo, mi-am adus aminte de multe chestii personale, de multele discuții cu Radu care a scris scenariul cu gândul la mine, de anumite lucruri de la fratele meu, mi-am adus aminte de hărțuirea sexuală din autobuzele aglomerate cu care mergeam la școală. Nu hărțuire propriu zis, ci acele gesturi pe care toate fetele le cunosc, în care nu știi cum să procedezi când unu stătea lipit de tine și nu știai dacă există numai în mintea apropierea aia, sau ea era în realitate, sau nu știai că ai dreptul de a spune, nu vă supărați, puteți să stați puțin mai încolo? Nu știam că am acest drept, nu… Nu știam să punem limite, din păcate nici azi nu știm. Sunt genul care la anumite subiecte mi se face rău, apropo de mișcarea asta #metoo. În România ea a fost luată în râs, pe mine mă durea că oamenii nu acceptau faptul că #metoo nu e numai despre actrițe, ci există peste tot… Și în Mo s-au adunat toate aceste frustrări, emoții.

Tu, care ești imaginea copilăriei, ce fel de mamă ești?

Relaxată. Nu cad în nicio extremă, nici alta, deși la 4 ani, când copilul se urca peste tot, în copaci, pe tobogane, tot ce-mi doream era să supraviețuiască (râde). Nu pot zice însă că stau pe forumuri de mame și mi se pare că m-a ajutat enorm experiența asta a maternității… Foarte multe din lucrurile din relația mea cu părinții mei le privesc acum altfel, am avut tot felul de revelații, am acceptat, cu greu am acceptat, că, uneori, părinții mei au și greșit. Părinții sunt tabloul perfect și e greu să accepți că au greșit. Nu zic că eu nu voi greși, poate am și făcut-o deja, dar încerc să fac anumite lucruri altfel, diferit, poate să nu existe atâta presiune, cum a fost la noi cu școala, de exemplu. Totul la noi este o discuție, un argument continuu, dar am un alt tip de abordare decât au avut ai mei cu mine, care, pentru mama mea, de exemplu, e de neînțeles.

Mai vrei copii?

Am început să mă gândesc, nu este exclus.

Simți că ești în locul potrivit, cu oamenii potriviți și în momentul potrivit?

Acum da, dar încă nu simt că sunt foarte sigură pe mine. Foarte multă lume crede că dacă poți vorbi liber în fața unui public înseamnă că ai și încredere în tine. De multe ori eu sunt nesigură pe mine pe traseu, de aceea cerșesc confirmări. Le cerșesc, știi? Zecele ăla de la școală… ei bine, eu aveam nevoie de el. Și uite că în meseria mea zecele nu mai vine ca la școală, iar eu nu am învățat să mă autoevaluez și la asta lucrez acum: să știu când e bine să mă bucur, nu să mai aștept să îmi zică altcineva că e bine.

De ce ai nevoie de confirmări?

Pentru că nu ni s-a dezolvat motivația instrinsecă, pentru că nu am știut să fac lucruri care să mă mulțumească pe mine, ci pe alții: părinți, publicul, etc. Am fost mereu „un exemplu” și, de multe ori, m-am întrebat: cine sunt eu, ce vreau eu?

Am avut un moment în care am vrut să îmi iau o pauză. De la blog, de la actorie, de la tot. Mulți mă întrebau uimiți, de ce? Aveam nevoie de un moment al meu, nu știam cum să le explic, totul mergea bine, nu avea logică pentru ei, dar eu aveam nevoie să știu cum sunt eu în afara acestei lumi, în afara a ceea ce eram atunci.

Și ți-ai luat acest moment?

Nu. Nu mi s-a dat.

Te mai gândești la el?

L-am avut altfel. Pe la 29 de ani l-am născut pe Vlad și a murit tata. Și parcă m-am trezit așa, deodată… Abia de atunci am început să zic nu, am început să fac alegeri și nu m-am mai lăsat purtată de ce vor alții, ce așteaptă alții de la mine… Îmi este greu, pentru că în continuare aștept confirmări..

Ești vie și prezentă în viața ta. Ai multe întrebări și frământări…

Da, normal… Uneori mă chinuie mult întrebările, dar cred că ăsta este traseul, așa trebuie să fie. Trebuie să cauți, să sapi… mai și doare uneori.

Îți place de tine?

Dacă m-ai fi întrebat la 18 ani și mi-ai fi arătat o imagine cu mine cea de acum, aș fi fost ok. Dar atunci eram speriată de ce o să mi se întâmple, de unde o să mă ducă drumul. Dar acuma… Nu sunt un om minunat, să ne înțelegem, dar sunt un om care măcar caută. Nu am o părere minunată despre mine, îmi recunosc slăbiciunile, inclusiv faptul că cerșesc confirmări. Mă și enervează asta…

Dacă ai avea 2 ore într-o seară, într-un oraș liniștit, fără copil lângă tine, cu cine ai merge de mână să te plimbi?

Cu Radu. Suntem de 15 ani împreună și am evoluat împreună, simțim lucrurile la fel.

Dacă ai începe un jurnal, sau o carte despre tine, care ar fi prima frază pe care ai scrie-o?

Nu știu, dar sigur capitolul copilărei ar fi cel mai mare. Copilăria mea, cea din afara camerei de filmat, e foarte bogată și prezentă, în același timp. Eu mă gândesc în fiecare zi la ceva din copilăria mea. Foarte multe lucruri m-au marcat atunci. Aș putea scrie o carte numai despre asta.

Care au fost întâlnirile care ți-au marcat existența?

Aș vorbi despre Marian Râlea. El a fost cel care m-a marcat. Au fost mulți. Mulți. Au fost întâlnirile alea care schimbă drumurile, uneori chiar o discuție de-o seară cu cineva poate face asta. Mi s-a întâmplat… Dar Marian se detașează.