Dani Oțil : " Sunt un om al competiției și al obiectivelor de atins imediat"

Dani Oțil Fotografii: Andreea Goia

M-am întâlnit cu Dani Oțil la el la restaurant. Fusesem de multe ori în locul acela care avusese de-a lungul timpului multe destinații: ba coafor, ba lounge…

Dani mi-a povestit despre el și asociatul lui, Damian cu care a transformat locul în restaurantul The Grill din Le Club/Satul francez. M-a contaminat pasiunea cu care mi-a povestit despre loc și despre cum l-a făcut. „Îmi luam un Ferrari cu cât am învestit”– mi-a zis. Așa am început discuția. Firește că am alunecat apoi spre iubirile, nostalgiile, emoțiile lui. Un altfel de Dani mi s-a dezvăluit.

Cei doi asociați, Dani și Damian și-au propus inițial să facă o cafenea. Numai că, atunci când au început să caute spațiu, chiriile i-au speriat.

Sunt imense, nu?

Da, chiriile în general în București sunt nejustificat de mari…

Și aici?

Aici era un spațiu dezafectat. Fusese salonul Getei Voinea, apoi spațiul celor de la Fratelli, unde se făceau brunch-urile celebre în special pentru oamenii clubului și din satul francez. Niciodată aici nu s-a încercat un business deschis, pentru toată lumea. După vrei 2 ani în care a stat dezafectat total, am ajuns noi care am văzut un potențial. Și ne-am apucat de treabă. Tot ce vezi e făcut de noi, e desenat de noi. Aici nu vei vedea pal, rumeguș… Totul e stejar și piatră de Rușchița.

Cine este prietenul și asociatul tău?

Demi. De la Damian. Dar nu e o persoană cunoscută. Este antreprenor de restaurante, a avut câteva în Londra. A venit în București și ne-am apucat de treabă. El este din Târgu Lăpuș, eu din Reșița. Ne leagă foarte multe, ne leagă chiar mai multe decât ne-am imaginat. Mama lui este bucătăreasă. A lucrat la o cantină muncitorească. A gătit pentru sute și mii de oameni și trebuie să recunosc că, de câte ori mergem la el în Maramureș, fără 5 feluri de mâncare nu plecăm… Și așa ne-am dat seama cât de multe lucruri ne leagă pentru că de Paști, sau de Crăciun, vin ai mei la mine. Și ideea lui a fost să ne aducem părinții să lucreze cu noi în restaurant. Așa se face că 2, 3 săptămâni pe an poți mânca aici salată de boeuf făcută de mama mea, ciorbă acrită de mama lui Demi care mai face și plăcinte de varză sau de brânză.

Îți place să mănânci? Nu aș fi zis…

Îmi place să gust și să încerc să combin gusturi. Sunt carnivor, de aceea am și făcut spațiul acesta în care gătim la vedere grătare în care focul vine doar de la lemn. Am adus o inovație din America de Sud,  un grătar în care ardem lemnul, dar nu direct sub carne, ci într-o sobiță sub grătar. Asta face ca niciodată carnea să nu se afume și grătarul, având o formă specială, din multe zigzaruri ca niște mici v-uri face ca grăsimea de pe carne să nu pice direct pe jar. Țin mult la treaba asta, ținem mult la ce vrea clientul. Aducem carne din America, avem Black Angus crescut în România, aducem pește proaspăt, nu-l congelăm. De curând am tăiat un taur din animalele noastre ținute la ferme, Ne ocupăm de maturarea cărnii. Aducem un măcelar profesionist pe care acum îl vedem în reclame, dar care lucrează cu noi.

Nu mi te-aș fi imaginat niciodată făcând și vorbind despre asta…

Nici eu. Nu auzi că voiam să-mi fac o cafenea? (Râde). Numai că la chiriile care se plătesc aici în zonă, trebuie să faci business, nu să vinzi doar cafea. Iar noi ne-am mobilizat, am mai pus și niște bani (eu mi-aș fi putut lua un Ferrari cu siguranță).

Și ce spun clienții care vin și îi văd pe părinții voștri aici?

Părinții noștri sunt în vârstă. Și clienții, la început, ne-au spus că restaurantul nostru e atât de prețios, e într-o zonă de fițe, aici mănâncă milionari, cum de ne aducem părinții să lucreze aici? Noi avem și un chef aici care a fost la Chefi la cuțite, Anthony d’Ambrosio! Au avut deci, un mic recul. Dar după primele plăcinte, nu au mai zis nimic. Trăim într-o epocă în care bucătarul este ridicat mai sus decât ar trebuie și asta din cauza emisiunilor de profil. Și atunci noi îl vedem ca pe un artist, pictor, îl vedem făcând lucruri minunate și vorbind frumos despre ele. Noi uităm că jumătate din viață am mâncat cele mai bune sarmale acasă la mama. Și de multe ori mama este mai mult decât acest chef pe care îl vedem la tv. Sigur că face bine canadianul nostru ciorba. Dar vine mama lui Demi, face ciorba și canadianul (cheful de la The Grill este canadian) și mănâncă. Nu ai cum să bați la capitolul ăsta mamele și bunicile din România.

Detaliu din restaurant cu cei doi asociați, Dani și Damian

Bucătăria s-a născut acasă?

Da!

Ce relație ai cu mâncarea?

Într-o relație foarte ciudată. Am aceeași greutate din a 12- a. Fac sport de anduranță și mănânc mult. Numai că nu am pofte niciodată. Colegul meu de antrenament, mai corpolentde felul lui, mă visează purceluș de lapte. Pentru că, după 6, 7 ore în pădure, crede-mă că orice ți se pare bun de mâncat… Eu fac foarte urât dacă nu mănânc, dar asta e tot ce fac. Nu am pofte. Nu visez ecleruri care mă aleargă…(zâmbește). În schimb mă pricep la carne și la brânzeturi. Am crescut la țară și mereu am avut carne proaspătă. Eu nu am știut că există congelator la frigider până pe la 17 ani. Noi aveam găini în curte, făceam carne la garniță…

Trăim într-o epocă în care bucătarul este ridicat mai sus decât ar trebui și asta din cauza emisiunilor de profil.

Simți că aceste lucruri se alterează cumva?

A fost o perioadă în care lucrurile astea s-au dus, dar simt că vine o perioadă în care ele se întorc. La noi la restaurant vin corporatiști la cravată pentru discuții serioase care pleacă cu un borcan de carne la garniță. Avem dulcețuri făcute de Răzvan (nu, nu colegul meu). Dulcețuri făcute de el din fructele din curtea lui. Ce vreau să zic… Nu mâncăm ce postăm… ștevie și chinoa. Nu. Eu vând ceafă și coaste de Mangalița în cantități mari. Salata de vinete este preferata noastră. O facem pe plită încinsă la foc de lemne.

Ești un om al plăcerii?

Nu. Sunt un om al competiției și al obiectivelor de atins imediat.

De ce?

Asta trebuie să ne spună mama sau psihologul. Bunica îmi spunea că eram atât de competitiv când eram mic că atunci când punea la zvântat grâul în holul casei (la noi holurile sunt mai mari decât camerele) luam o tăbliță și scriam pe ea două nume. Și făceam, în grâu, sărituri în lungime și nu mă culcam până când nu îl băteam pe celălalt. Care, îți dai seama, eram tot eu. Deci eu jucam cu mine și pierdeam (râsete). Atât eram de competitiv. Eram cel mai mic dintre 4 veri și inventam sporturi, pentru că eu, fizic, nu puteam câștiga la nimic. Și atunci inventam sporturi, nu jocuri, sporturi, pe care le perfecționam timp de o săptămână ca să fiu sigur că eu câștig. Și nu câștigam tot timpul…

Dar ce ți se întâmplă dacă pierzi?

Nu mă deprimă multe lucruri din viață, dar să pierd, sau să pierd constant, da, mă deprimă. Eu merg la multe competiții. La anduranță suntem 400 la start. Și nu pot să mă super dacă nu ajungi în primii 3. Dar dacă nu sunt în primii 10, mă supăr.

Dar de ce anduranță?

M-am regăsit eu în sportul ăsta. Mi s-a potrivit din primele luni mersul cu motocicleta prin pădure. L-am studiat, mi-am adus antrenori de afară…

Cum ai ajuns să faci asta?

Venisem în București, nu făceam nimic în weekend și chestia asta mă întrista… Eu nici acum nu stau acasă niciun weekend. Niciunul! Și un prieten, vâzându-mă așa, m-a luat la o cursă de acest gen. El făcea fotografii și eu mă uitam. Și cînd am văzut motoarele, nu mi le-am mai scos din cap niciodată. De a doua zi mi-am strâns bani pentru motor.

E un sport scump?

Depinde la ce ne raportăm. Când am ajuns la cursele de mașini, mi-am dat seama că nu e atât de scump!

Pare că mergând mereu cu viteză și fugind spre ceva, fugi și de ceva… Poți sta singur într-o cameră?

Da! În general stau singur într-o cameră. Mult timp. 80% din timp stau singur.

„Am înțeles că pe femei nu ar trebui să-mi bat capul să le înțeleg”

 

Iubirea pentru tine este atât de dificilă, încât după Mihaela nu s-a mai întîmplat nimic?

Dar de ce ne raportăm la Mihaela, ți se pare că înainte nu am iubit?

Așa pare…

Asta văd oamenii care s-au conectat la poveste. Eu am avut o poveste egală în timp cu cea cu Mihaela, dar nu mă raportează nimeni la ea…

Poate pentru s-a vorbit mai mult despre Mihaela, sau poate că ai vorbit tu mai mult.

Nu nu am vorbit, mai fac câte o glumiță la tv că oamenii prind din zbor glumițele astea, dar nu am vorbit despre relația mea cu Mihaela, așa cum s-ar putea ca după Mihaela să mai fi iubit și să nu vă fi spus. Mie îmi place raportarea asta, dar nu știu dacă știi, au trecut foarte mulți ani…

Dar asta este imaginea…

Asta e? (râde) Eu poate că sunt căsătorit în secret și am doi copii… Voi mă demasculinizați prin faptul că nici măcar nu credeți că aș putea să fi avut vreo relație după… Într-o bună zi o să vină cineva să mă întrebe: vrei lapte la cafea? Și eu o să zic nu. Și să mi se răspundă: ahaaa, cred că Mihaela nu bea lapte la cafea... Nu! Nu beau, eu nu beau lapte la cafea.

Ați fost cuplul ăla… altfel…

Era o poveste imposibilă care pentru multă lume a avut diverse sensuri…

Dar a fost totuși posibilă… Cât timp?

7 ani. 7 ani și ceva.

Mult…

Ai mei sunt căsătoriți de mult mai mult timp.(zâmbește)

Îți dorești familie?

Da. Îmi doresc copii în primul rând. Chiar îmi doresc.

„Nu-mi doresc să dispară partea asta de copil din mine”

 

Tu însuți ai un aer de veșnic copil.

Dar sunt un copil. Există și copii responsabili, să știi. În ultimul timp, aici la restaurant, mai vin prieteni și-mi mai lasă copiii… Și nu știu dacă am găsit un echilibru între a fi copil și a-i explica ceva unui copil, dar m-am trezit ieri explicându-i unui tânăr de 13 ani că ceea ce încearcă el să facă e un pic riscant… Și mă auzeam eu pe mine vorbind cu un ton sfătos, iar la finalul discuției mă sorbea din priviri când îi spuneam că eu, în locul lui, dacă mi-aș lua toate măsurile de siguranță, mi-aș asuma riscul respectiv. Și nu mai semănam în ochii lui nici cu maică-sa, nici cu altcineva din familie care părea că nu-l ascultă…

Nu-mi doresc să dispară partea asta de copil din mine. Oamenii pe care i-am admirat real în viața mea se numeau, absolut întâmplător, Ion, amândoi. Unul era Ion de la țară care, indiferent ce i se întâmpla, că era dat afară, că se certa cu nevasta, că orice, povestea într-un anume fel și dădea un twist poveștii la final tot timpul indiferent de starea lui, încât nu puteai să nu râzi. A fost prima formă de stand up comedy pe care am văzut-o vreodată. Viața pentru el era un joc, deși era sărac și trăia greu. Numai că poveștile lui se terminau mereu într-o glumă. Era prieten cu bunicul meu care era cam pe același calapod… Bunicului meu tare îi mai plăceau femeile. Că țin minte că la înmormântarea lui am depistat vreo 12 femei care plângeau mai tare ca bunica. Bunicu a făcut armata în timpul războiului și nu avea, cum aveau ceilalți bunici de pe stradă, povești. Nu avea, pentru că el a stat numai la carceră (râde). Îți dau un exemplu. Odată un mare gradat din armată venea spre gara din Oravița cu mașina. Și a văzut o lungă coadă de căruțe și oameni la depozitul armatei. Și ofițerul a întrebat la ce așteaptă oamenii și a aflat că se vindeau materiale de construcții și lopeți. Noi vindem așa ceva? a întrebat ofițerul pe șofer. Da, în fiecare marți, a zis el. Exact când era bunicul soldat de serviciu acolo (râde). Era război, toate materialele de construcție erau la armată,  dar bunicul s-a gândit că și oamenii au nevoie… Așa că l-au întemnițat.

Și celălalt Ion?

Un vecin extrem de talentat. Desena foarte bine… Și eu desenez. Am câteva lucrări acasă și am publicat câteva și în cartea Mihaelei… Uica Ion (uica înseamnă la noi, în Banat, unchiul) era un om care zâmbea în orice moment, în orice condiții… (se oprește. lăcrimează)…

Nu am vorbit de mai mult de 20 de ani despre el și uite că mă pierd puțin…

Uica Ion fusese operat pe inimă, avea o problemă gravă, era tăiat de sus și până jos. Și nu putea, de râs, să ne povestească o situație din spitalul de la Timișoara. Și râdea așa de tare încât îi crăpa operația și noi ne uitam la el și la firele alea rozalii care se întindeau gata gata să pleznească. În minutele alea, deși știa ca va muri, uica Ion nu simțea nici că e operat, nici că e în spital. Nu voi uita acel moment…

Ești un om puternic?

În emisiune, da. Când sunt singur, nu sunt deloc puternic. Nu știu dacă oamenii înțeleg ce înseamnă să mergi cu 189 la oră cu mașina de curse care nu are nici parbriz, nici acoperiș… Și uneori mă regăsesc între finish și ceilalți piloți cu ochii umezi. Și ei mă întreabă dacă mi-a intrat aer în cască.

Și de ce ai ochii umezi?

Pentru că toate acestea, cursele, competița, îmi oferă ceva ce nu regăsesc în natură sau acasă… Și de multe ori sunt fericit că sunt întreg și că mi-a mers bine. Eu sunt un tip perfecționist. Și sunt recunoscut că pot urca și coborî de 4, 5 ori în 3 zecimi de secundă, frânând în același loc, cu aceeași putere.

Și ai nevoie de stimulentele astea pentru a fi fericit?

Mare parte din fericirea mea are nevoie de acest medicament, da.

Ce ai înțeles până acum despre femei?

Am înțeles că nu ar trebui să-mi bat capul să le înțeleg. În stand up-urile noastre de la emisiune care par doar haioase, dar care prind atât de bine pentru că noi depictăm atât de bine relația dintre bărbat și femeie, eu știu să reproduc atitudinea femeii, dar nu neapărat să o înțeleg sau contracarez. Îmi aduc aminte de ediția de Crăciun de anul trecut când am tras un stand up despre un cuplu la munte. El care începe să bea din mininbar înainte să înceapă petrecerea, ea care nu e gata nici după cele 5 minute pe care le-a anunțat cu o jumătate de oră în urmă… Oamenii râd, poveștile care animă și bărbații și femeile provin cam din aceleași contexte.

Mihaela se îmbrăca în 5 minute?

Depinde unde mergeam. Dacă mergeam într-un loc public, în mintea ei dura totul 40 de minute, dar pe ceasul meu, nu. În schimb, avea calitățile pe care trebuie să le aibă orice divă, pentru că era o divă, pentru mine singura din lume…

Îmi aduc aminte și nu cred că am mai povestit vreodată episodul- când mi-am dat seama că sunt într-o mare belea și că nu voi putea duce această relație (râde).

Mihaela, dintr-o greșeală, sau dintr-o relaxare personală, a confirmat prezența la două evenimente în aceeași zi. Drept e că nici nu putea renunța la vreunul. Primul era la Clubul Diplomaților și era cu Ambasadorul Marii Britanii pentru Hospice, și al doilea era la Marriott cu doamna Geoană unde era un bal imens și unde erau toți oamenii politici. În dimineața zilei, îmi zice Mihaela (încă nu știa nimeni că suntem împreună): Auzi, tu mai ai motorul ăla cu care m-ai vrăjit? (pentru că așa a început totul, eu am plimbat-o cu motorul pentru emisiune). I-am zis că-l mai am, dar că nu e cine știe ce de capul lui. Și Mihaela îmi spune că nu mă întreabă pentru vreo filmare, ci mă roagă să vin și eu la evenimentul cu ambasadorul și, dacă el se lungește mai mult decât i-ar permite să ajungă la Marriott cu mașina,  atunci să o duc eu cu motorul că va ajunge sigur mai repede.

Mi-am luat cele trebuincioase, Mihaela și-a luat cu ea casca de motor, am ajuns la Clubul Diplomaților, evenimentul a durat enorm, Mihaela mi-a făcut semn de pe scenă că vom fi Bonnie și Clyde, că nu putea ajunge la Marriott cu mașina.

A ieșit prin bucătărie, era într-o rochie impecabilă, avea tocuri de 12 și mi-a zis să aduc motorul lângă mașina ei. Până am tras eu motorul, în 4 minute, am văzut cum Mihaela intră în mașina ei pe o parte îmbrăcată cum am zis și iese pe partea cealaltă într-o salopetă de cașmir negru, fără nimic pe dedesubt, cu adidașii în picioare, un rucsăcel în spate cu o rochie- dar nu știu ce rochie încăpea acolo, cred că era ca nessul puneai apă, paiete și ieșea o rochie!- și casca pe cap.

Am mers ca un apucat, am făcut foarte puțin până la Marriott. Și, atenție. În față hotelului erau fotografii evenimentului. Am pus frână astfel încât să nu mi se vadă fața prin vizieră, am întors motocicleta din scurt, Mihaela a sărit de pe motor și și-a scos casca. Avea pantofii în mână, și un rucsăcel pe spate. Niciun fotograf nu a apucat să ducă aparatul la ochi până am apucat eu să demarez. Eu nu exist în poze. Prima fotografie este când Mihaela își pune al doilea pantof în picior.

După 20 de minute, am primit de la ea o fotografiede la eveniment. Era îmbrăcată impecabil, pe tocuri și coafată. Și atunci mi-am zis: nu e om. Ființa asta nu e om! Cum poate cineva să facă asta? Nu e om și am dat de belea. (zâmbește).

Mihaela avea calitățile pe care trebuie să le aibă orice divă, pentru că ea era o divă, pentru mine, singura din lume…

Care au fost momentele din viață în care ai simțit că te-ai maturizat?

Cred că au fost mai multe momente în care am simțit că nu am făcut-o (râde). Mai ales în ultimii 5 ani. Momentele în care am 15 angajați în fața mea și trebuie să iau o decizie dură. Și nu pot da pe cineva afară dacă provestea are și un înveliș uman. Atunci îmi dau seama că nu m-am maturizat.

Dar mi-am dat seama că m-am făcut om mare atunci când a trebuit să le vorbesc unor tineri despre meserii și televiziune și am realizat că e mult mai important să le spun despre viața mea, despre copiii marginalizați pentru că nu sunt ca restul și despre sărăcie și despre discriminare și decizii greșite. Și ochii lor, care mă priveau și sorbeau ce spuneam, au dat, dintr-o dată, ani vârstei mele.

Lasă un comentariu: