Andrei Zincă a studiat imagine de film și TV la ITAC I.L. Caragiale și regie și producție de film la Universitatea din California de Sud (USC) din Los Angeles. Înainte de a părăsi România în 1982, a contribuit ca Operator de Cameră la 8 filme de lung metraj.

În 1988, Zincă s-a mutat în S.U.A., unde s-a impus ca director/producător de frunte în limba spaniolă, pentru piețele TV din SUA și America Latină, realizând peste 1500 de ore de televiziune și fiind recunoscut ca regizorul care, la mijlocul anilor ’90, a inovat stilul de filmare al telenovelelor.

În 1991 a fost nominalizat la premiul Emmy Regional pentru un program special despre Papa Ioan-Paul al II-lea și Vaticanul, pe care l-a regizat și coprodus.

În 2013 a regizat, co-scris și co-produs filmul „Puzzle”, primul său film de lung metraj, o coproducție SUA-România. Filmul a fost premiat pentru cea mai bună imagine, scenariu, actori principali și fotografie la diferite festivaluri independente de film din SUA.

Al doilea său film de lung metraj este, de asemenea, o coproducție SUA – România.

„Și atunci, ce e libertatea?” a câștigat până în prezent trei Premii ale Publicului la TIFF Cluj-Napoca 2020, la Festivalul Internațional din Sedona 2021, și la cel al filmului din Europa de Sud-Est, din Los Angeles 2021, precum și Mențiuni de Onoare la două festivaluri din S.U.A.

Această scurtă biografie este de ajuns pentru a vă convinge să mergeți la film. Am văzut de curând „Și atunci, ce e libertatea?” despre care aș spune că e genul de film care lasă urme, ridică întrebări și deschide discuții.

Ce cunoașteți despre deportarea românilor din anii 50 în mijlocul Bărăganului? Știați despre miile de oameni smulși din casele lor?

Filmul este bazat pe o nuvelă de Ana Blandiana și îi are ca protagoniști pe Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Olimpia Melinte, Cuzin Toma, Cristian Popa, Magda Catone, Nicodim Ungureanu, Skovrán Tünde actress, Radu Bânzaru și Dorina Lazăr.

Din mijlocul unei nunți în Topleț, nuntașii sunt duși cu camioanele, transportați cu marfarele și aruncați, pur și simplu, în mijlocul câmpiei infinite.

Iată și câteva fire de „sare și piper” despre film:

• Personajul „Turica” a fost scris de Andrei Zincă având-o în minte pe Iulia Lumânare
• Filmul, terminat în 2013, a fost montat și remontat de 4 ori.
• Actorii au primit textele cu o noapte înaintea filmărilor, pentru ca ei, ca și personajele lor, să se simtă nesiguri, nepregătiți pentru „ziua de mâine”.
  

Andrei Zincă, „Și atunci… ce e libertatea?” este o întrebare la care filmul dă răspunsul? Asta ați vrut? Să răspundeți la această foarte grea întrebare?

Nu, nu am încercat să dau un răspuns, ci am vrut să creez prilejul unei conversații, pentru că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul individual… Pentru mine, libertatea este o căutare lăuntrică, în afara sistemului care ne-o prezintă mereu ca pe o iluzie, cum spune și personajul principal, profesorul Emil Bazan.

Concluzia mea, ca imigrant care a căutat libertatea în altă societate, este că niciun sistem nu îți poate da libertatea totală, că trebuie plătit un preț pentru ceea ce îți oferă acesta, ceea ce, până la urmă, îți aduce o nouă nemulțumire și te împinge spre o altă căutare.

Sistemul (orice sistem) știe cum să ne manipuleze! Până la urmă, deci, libertatea este o descoperire interioară independentă de orice sistem. Ea este opusă fricii și poate fi o punte către cei din jur, pentru că, deși individuală, are puterea de a fi transpusă la colectivitate.

Aceasta este metafora pe care caut să o exprim prin intermediul filmului, în care urmăresc modul în care se transformă un grup de oameni izolați într-o realitatea dură.

Vorbim despre deportarea în Bărăgan a cetățenilor din Vestul țării, o realitate despre care românii știu azi foarte puțin.

Da, exact. Au existat 18 locuri care au fost populate de aproximativ 3000 de oameni care au creat comunități în 5 ani de zile cât au fost relocați și care și-au construit biserici, școli… Erau oameni harnici, în general, pentru că, în afara de naționalitățile conlocuitoare pe care Stalin le-a considerat a fi periculoase în conflictul lui cu Tito bănuind că aceștia l-ar fi putut ajuta din spatele granițelor, Gheorghe Gheorghiu Dej a decis să-i ia și pe cei care aveau mai mult de 2 ha de pământ.

Și care au sfințit și locul în care au ajuns, adică în câmpia sălbatică a Bărăganului…

Exact. Iar noi am folosit cartea Anei Blandiana, pe care însă am schimbat-o puțin… spre radical, după cum ne-a spus chiar ea:), am recreat niște personaje, am adăugat unele noi, am folosit o altă structură a poveștii, în așa fel încât să putem reprezenta toate categoriile sociale, toate minoritățile care au avut de suferit, prin fiecare personaj al filmului.

De fapt, sunt reprezentate acele categorii care au fost afectate de fenomenul deportării, dar și criminalii care au făcut asta…

Da, iar metamorfoza acestui grup este cea care contează în film. Ea are loc pe drumul căutării și găsirii libertății care apare doar atunci când frica dispare și nimic nu mai e de pierdut și când apare iubirea, suprema libertate, de fapt.

Subiectul deportării rămâne totuși puțin cunoscut, este uimitor cât de puține lucruri știm din istoria ultimilor 70 de ani! Ce așteptați, ce reacții sperați să aveți din partea publicului? Aveți această ambiție de a trezi conștiințe?

Prima proiecție a filmului a fost la Tiff în 2020. Supriza cea mare pe care am avut-o cu toții a fost că parcul mare din Cluj a fost plin de oameni, mai ales tineri, care au venit să vadă filmul și pe care i-am întrebat apoi ce i-a atras, mai cu seamă că, în alt parc, în același timp, se proiecta un film maghiar realizat în Transilvania, cu actori din Cluj.

Și care a fost răspunsul lor?

Că au venit datorită textului de prezentare a filmului din program, care invita la cunoașterea unei părți din comunism, din perspectiva zilei de azi. Aceeași reacție am avut-o apoi și în străinătate, unde tot tinerii au fost foarte curioși să vadă filmul și unde, la Festivalului Filmului Sud Est European, am primit Premiul Publicului, cu 88% din voturi.

Deci publicul este interesat de acest subiect, vrea să afle, trebuie doar să îi spună cineva povestea! Am copii studenți care au făcut evenimente private cu colegii lor de toate naționalitățile, atât în State, cât și în Finlanda unde studiază fiul meu.

Cu toții au vrut apoi să vorbească cu mine pe Skype, pe Zoom dorind să afle mai multe. Curiozitatea tinerilor atât aici, cât și în străinătate, arată că ei înțeleg un pic mesajul filmului care nu este doar despre comunism, ci despre toate societățile totalitariste. Ei sunt expuși astăzi la totalitarism peste tot în Europa, în State, în Asia sau în America Latină. De aceea sunt interesați să vadă ceea ce poate fi o radiografie a totalitarismului, cum este și filmul „Și atunci… ce este libertatea?”

Există un hiatus între generații care este reprezentat de internet, tehnologie, social media. Am crezut că toate acestea ne vor aduce împreună, dar de fapt ne-au separat… Filmul poate uni generațiile vechi cu cele noi, generațiile care au suferit cu cele care abia au răsărit?

Voi face acum o divagație… Cred că unul din lucrurile pe care le-am învățat din lumea telenovelelor este că povestea are capacitatea, datorită faptului că este relaționată cu copilăria, cu puritatea, de a duce cu ea mesajul pe care vrei să-l transmiți, cu ajutorul dihotomiei bine-rău.

Telenovela este, de fapt, un basm spus unui adult, un basm cu elemente primare care îl poate reconecta pe privitor cu copilăria. Revenind, asta a fost și intenția mea, să aduc în lumea filmului povestea care să te reconecteze cu sentimentele tale primare, de bine și rău pe care le duci cu tine din copilărie, iar prin intermediul poveștii pot transmite și lucrurile serioase pe care vreau să le transmit. Important este să te pot reconecta și capta în poveste.

Până la urmă, libertatea este o descoperire interioară, independentă de orice sistem. Ea este opusă fricii și poate fi o punte către cei din jur, pentru că, deși individuală, are puterea de a fi transpusă la colectivitate.

Vorbiți-mi despre întregul proces al filmului: unde au fost făcute filmările, de ce a durat atât de mult să iasă pe piață?

Eu am intrat în film într-o situație puțin specială, mai exact cu două săptămâni înainte de începerea filmărilor. Prietenul meu drag, regretatul scenograf Călin Papură care s-a stins înainte de a vedea acest film pe care și l-a dorit atât de mult și la care a lucrat ca producător, începuse cu un alt regizor. „Punțile” dintre ei s-au rupt și, cu două săptămâni înainte de a începe filmările, m-a sunat să mă întrebe dacă nu aș vrea să preiau proiectul.

Eu aveam atunci cu totul și cu totul alte lucruri, am citit scenariul și nu am simțit că am vreo legătură cu el… Dar m-a șocat povestea! Nu știam nimic de Bărăgan. Eu am plecat din țară în 1982… Nu am știut multă vreme nici de fenomenul Pitești! Cu atât mai mult mi s-a părut șocant că despre această a doua mare deportare din România nu știam nimic, nici măcar la Europa Liberă nu auzisem! Și am încercat să aflu mai multe, îmi era greu să cred că, la 6 ani de la război, noi puneam încă oameni în marfare și-i deportam în mijlocul câmpului!

Și în acest context am dat peste un lucru care mi-a stârnit curiozitatea, și anume că, la 5 ani de zile de la deportare, când au fost eliberați, mulți dintre acești oameni nu au vrut să se mai întoarcă. Concluzia la care am ajuns a fost că nu au vrut să se întoarcă în sistem, pentru că de abia acolo, în afara lui, și-au găsit libertatea.

Își creaseră o „insulă a lor”și asta m-a atins foarte mult, pentru că e și povestea mea ca imigrant și de acolo a început cu adevărat interesul meu de a face filmul pe care mi-am permis apoi să-l construiesc exact așa cum am vrut eu, fiind complet diferit față de ce se stabilise înainte de venirea mea. Am avut două săptămâni la îndemână să rescriu scenariul, să facem un casting nou, am început, cu alte cuvinte, un film nou, total diferit.

Când l-ați terminat?

În 2013. L-am filmat pe anotimpuri, în 2012 și 2013.

Unde?

O parte în studiouri, la Stage Expert, exterioarele sunt în Bărăgan, în Herculane și în Topleț, mici secvențe la Castel Film și un pic în București.

Herculane arată distrus…

Da, l-am găsit total distrus așa cum mi-am și imaginat că ar fi după război, am și fost întrebat la Cluj de ce l-am prezentat în film așa. Motivul a mai fost unul și anume că din pur de vedere plastic, sugera faptul că acele clădiri vechi reprezentau vestigiile burgheziei care au fost îngropate și uitate. Din acest motiv, în prim-planul filmului sunt simbolurile comunismului și celelalte lucruri nu au niciun fel de importanță.

Cum ați ales actorii?

Trebuie să-i mulțumesc pentru asta lui Nicodim Ungureanu care a fost și director de casting și care este și singurul care a rămas din distribuția anterioară. El mi i-a adus pe aproape toți ceilalți, după ce i-am dat biografia personajelor. Pe Iulia Lumânare și Radu Iacoban îi știam de la „ La Urgență”. La Iulia m-am gândii când am scris  biogrfaia perosnajului „Turica Bazan”, profesoara de franceză. La fel a fost și cu Radu, știam că mă puteam baza pe ei, Cuzin Toma era la primul lui film, pe Magda Catone o cunosc de când lumea, cu Tunde Skovran mai lucrasem… Am creat două personaje care nu erau în carte și care reprezentau ungurii și șvabii care au fost deportați.

Cum ați lucrat cu ei?

Le-am propus o colaborare inedită: urma să le dau scenele în noaptea de dinaintea filmării. Aveau biografia personajelor, știau cine sunt. Am avut două scene scrise perfect, cele care se referă la tren și la transportarea lor în Bărăgan, scene complicate, în rest au fost improvizații. Primeau scenele cu o noapte înainte, în așa fel încât să se simtă nesiguri, nepregătiți pentru ce le va aduce ziua de mâine, așa cum erau și personajele lor. Condițiile de filmare au fost cele reale, iarna a fost iarnă, vara vară, am înghețat împreună și ne-am topit împreună. Le-am propus acest experiment care a fost o provocare pentru toți și rezultatul e pe ecran…

Și de ce filmul a ieșit atât de târziu, dacă a fost terminat în 2013?

În acest timp, în primul rând, m-am mutat de la Miami la Los Angeles, ceea ce a fost o întreagă aventură, apoi am deschis un studio acolo, am avut multe lucruri de făcut și… am lucrat la montaj. Am remontat filmul de 3 ori, versiunea finală e a patra.

Libertatea depinde de noi, viața însăși a planetei depinde de noi. Suntem în pragul de a distruge totul și nu le poți spune tinerilor, „noi am făcut ce am putut, preluați voi!”

De ce?

Pentru că am căutat libertatea:) Terminam o versiune, făceam un focus grup cu un americani, români, latino americani, etc și de fiecare dată descopeream lucruri surprinzătoare în percepția filmului. De pildă, un american m-a întrebat de ce profesoara de franceză, dacă voia să plece la Paris, nu a plecat? Nu înțelegea! Și atunci am realizat că noi, cei care am trăit acea epocă, avem informațiile astea în gene, pe când ceilalți nu înțeleg ușor!

Și asta nu este valabil doar pentru americani, ci și pentru tinerii de aici! Fiul meu mi-a spus după ce a văzut filmul: „mi-ai tot povestit de comunism, abia acum înțeleg ce ai vrut să spui”... Și a trebuit să muncesc o grămadă până când am ajuns la această ultimă formulă a filmului, dându-mi seama că nu mă pot desprinde de mine însumi, de ceea ce sunt, de subiectivitatea mea, orice aș face. Am adus un monteur american care a putut să monteze povestea în așa fel încât să fie clară și pentru cei care au fost expuși la această traumă, și pentru cei care nu au trăit așa ceva.

Rezultatul a fost că am avut parte de un copleșitor val de emoție din partea celor din generațiile mai în vârstă care au văzut o proiecție la Muzeul Filmului din Munchen unde am participat și eu prin Zoom, în timp ce tinerii, atrași de poveste, odată intrați în ea, au aflat ce se poate întâmpla, dacă nu sunt atenți la derapajele politice și istorice.

Sunt două elemente, doi „pioni” ai filmului care m-au pus pe gânduri: unul este personajul principal, poate că nu întâmplător profesor de istorie, care predă istoria, trăiește istoria și totuși nu reușește să descifreze istoria… Cine v-a inspirat pentru el?

Tatăl meu, (Haralamb Zincă-n.m), care a plecat în Rusia Sovietică să se alăture Revoluției și care, alături de alți intelectuali, a crezut sincer în noua ideologie. Numai că, pe măsură ce au fost expuși realității, încet, încet și-au dat seama de adevăr.

De aceea personajul Emil Bazan este profesor de istorie, fiindcă despre istorie vorbim. El este pus în situația de a lua teoria învățată peste care să suprapună realitatea care îl lovește nemilos. Opusul lui este soția lui, profesoara de franceză, care reprezintă cultura perenă ce nu ține de un sistem sau altul, de o politică sau alta.

…Și al doilea element al filmului, este strigătul lui Ceaușescu, acel „Alo, Alo…”, care îmi sună și acum în urechi, țipat ca și cum legătura telefonică s-ar fi închis… Dar asta este percepția mea… Ce reprezintă în film?

O completare a lui Emil Bazan, profesorul de istorie, care zice la un moment dat: ”până când?”

Și până când se pot întâmpla aceste tragedii istorice?

Din păcate sau din fericire, depinde doar de noi, de fiecare dintre noi, „până când”. Libertatea depinde de noi, viața însăși a planetei depinde de noi. Suntem în pragul de a distruge totul și nu le poți spune tinerilor, „noi am făcut ce am putut, preluați voi!”

Cum ați defini timpurile astea?

Suntem într-un moment în care decidem soarta umanității nu numai în ceea ce privește sistemele politice, ci și în ceea ce privește existența propriu zisă. Suntem pe marginea prăpastiei mai aproape ca oricând…