Irina Sârbu : "Improvizația de jazz este ca un monolog și, cum eu sunt și actriță, înțeleg perfect cum trebuie s-o fac"

Irina Sârbu Foto Ioan Stoica

Nu știu ce să spun mai întâi: că e frumoasă, că e luminoasă, că e multipremiată, că e pozitivă sau că are o voce fantastică? Le spun pe toate despre Irina Sârbu, cântăreața de jazz care transformă piese cunoscute în piese pe care parcă nu le-ai mai auzit niciodată, care intră cu muzica sa în izvoare din folclorul românesc și care zâmbește mereu pentru că îi place să se simtă bine. Are o mamă celebră în lumea muzicală, Cristina Bohaciu Sârbu, muzicolog care a lucrat la Radioul Național unde a ridicat standardele culturale prin emisiunile sale, violonistă în tinerețea sa, și după 2013, șefa Biroului de Presă al Filarmonicii George Enescu.

Irina are o fiică cu un nume nu mai puțin celebru, Ana Parghel, aceasta fiind nepoata Ancăi Parghel, sper că se mai știe despre cine vorbesc, dacă nu, google it, că merită!

Acum Irina Sârbu a compus pentry prima dată un album, „At the End of July”, care, spune ea, s-a născut așa, dintr-o dată, de parcă un robinet cu versuri și note s-ar fi deschis și ar fi inundat totul.

Irina este o prezență de care te lipești, iar vocea sa îți face corpul să se miște involuntar.


Irina, când a fost ultima oară când te-a mișcat pe tine o piesă?

Mă voi referi acum la ultimul album pe care l-am înregistrat și care este compus în totalitate de mine, versuri și muzică, aranjamentele fiind semnate de Sorin Zlat. Albumul se numește „At the end of July” și mă reprezintă sută la sută. Are 10 piese despre 10 povești foarte personale.

Când îl ascult acum pe platformele de streaming, mă mișcă profund, chiar dacă sunt ale mele. Sunt piese care rezonează adânc în sufletul meu… Mă emoționează fiindcă îmi aduc aminte cum m-am simțit atunci când le-am scris, îmi aduc aminte de poveștile care au stat la baza lui. Am scris prima piesă de pe acest album la un final de iulie și am decis că ea va da și titlul albumului.

Cânt jazz de 20 de ani! Actoria m-a învățat însă să trec de textul pieselor, să aprofundez povestea, să intru în adânc

Care sunt poveștile pe care le-ai pus acolo?

Povești legate de iubire, de familie, de copilărie, de trecut, de pierderi, de câștiguri, bucurii și suferințe, am o piesă despre fetița mea, Ana, „That`s my girl”, în care cânt împreună cu ea. Pe album este și o piesă în limba franceză, „Ma Terrase”, și asta pentru că îmi place cum sună bossa-nova în limba franceză. E vorba despre terasa mea, de fapt despre un mic balcon, locuiesc într-un bloc interbelic și acest balconaș este locul meu cu lumini și plante unde mă simt bine. Fiecare are, cred, un astfel de loc unde stă și se încarcă de energie, se gândește la ale lui. Ei bine, eu despre el cânt în piesa asta.

Cânți într-un fel care transformă piesele, chiar dacă sunt cunoscute, în piese noi. Ai imaginație și spirit ludic care se simt din plin. Ești și actriță, de altfel… Consideri că meseria asta de artist este un noroc pentru tine? Te ajută să te exprimi, să te descarci sau te încarcă și mai mult?

Ambele. Numai că mă încarcă cu ceva pozitiv… Eu sunt un om foarte timid și neîncrezător și actoria m-a ajutat foarte mult să mă cunosc, m-a ajutat să mă joc cu texte, cu povești și numai bine s-a lipit cu muzica. Eu cu muzica sunt prietenă de la 5 ani, am studiat-o foarte mult.

Cânt jazz de 20 de ani! Actoria m-a învățat însă să trec de textul pieselor, să aprofundez povestea, să intru în adânc. Anca Parghel îmi spunea mereu că improvizația de jazz este ca un monolog. Ca actriță am înțeles exact ce a vrut să spună😊. Așa că improvizația nu înseamnă doar un joc onomatopeic, pentru că și cu un „mmm” poți spune ceva…

Tu zâmbești mereu. Și când vorbești cu oamenii și când le cânți. De ce?

Pentru că îmi face plăcere. Și să vorbesc și să cânt. Îmi place să mă simt bine… Sunt om pozitiv, cred în bunătate, în energie pozitivă. Chiar și într-o situație grea, dificilă, încerc să văd partea bună. Acest lucru vine din educație, mama mi-a insuflat asta… Sunt un om empatic, de fapt mă influențează starea celorlalți… De aceea încerc să țin în echilibru lucrurile prin zâmbet, chiar și când ele au trendița să alunece într-o altă zonă…

Spuneai că ai făcut pian de la 5 ani. Ești parte dintre acei copii care și-au pierdut copilăria studiind ore și ore în șir?

Nu, deloc. Revin la faptul că mama mea a fost foarte echilibrată. A creat un balans între studiu și distracție. Și eu, și sora mea lucram dimineața și ne jucam după amiaza. Ne-a învățat să învățăm, nu ne-a presat, ne-a dat voie să facem mai mult mâine, dacă azi nu puteam.

Deci nu, nu fac parte dintre copiii chinuiți cu pianul… Însă nici nu a fost scopul mea să devin o pianistă celebră. Nici nu reușeam să mă exprim prin degete și prin pian așa cum am reușit prin voce. Deci a fost bine că s-a întâmplat așa. Pianul m-a ajutat foarte tare în muzica pe care o cânt acum.

Nu mi-am imaginat că voi deveni cântăreață de jazz, am ascultat jazz și mi-a plăcut abia în liceu, datorită colegului meu de bancă, Andrei Tudor, cu care am și început să cânt… Mi-am dat seama atunci că îmi place jazzul, că îmi plac poveștile, swingul, armoniile și că asta vreau să fac. Și atunci am cunoscut-o pe Anca Parghel și lucrurile s-au legat. Eu nu am crescut gândindu-mă că voi deveni cântăreață de jazz, la noi în casă se asculta doar muzică clasică. Prin mine și sora mea ai mei au aflat de jazz și de folclor…

Ce face jazzul din piesele clasice?

Le dă un spirit ludic. Dacă vorbim despre muzica clasică, ce simți mereu în legătură cu ea? Seriozitate, rigurozitate, etc. Când pui jazz peste muzică clasică îi conferi o anumită libertate care creează contextul pentru improvizație. Și aceasta duce la rândul ei la conectarea tuturor membrilor din trupă.

De aceea ne vezi zâmbind în astfel de momente, pentru că suntem surprinși de ceea ce face bateristul, sau chitaristul, sau vocalistul. Preluăm fraze muzicale unii de la alții și asta duce la o energie cu totul specială. Asta face jazzul: eliberează energii.

Dar ai cântat nu numai piese clasice, ci și folclor românesc în ritmuri de jazz… E el așa de generos din acest punct de vedere?

Aș zice că m-au inspirat mai degrabă piesele instrumentale de folclor, cum ar fi „Ciocârlia” sau „Călușarii”. Am încercat să prelucrez colinde românești pe ritmuri de swing, dar nu am reușit. Limba română are o anumită muzicalitate care nu se potrivește mereu cu swingul, colindele sunt serioase, de factură religioasă mai degrabă, nu sunt ca ale americanilor predispuse la jazz.

Dar „Hora Staccato” se pretează la asta, ca să dau un exemplu. La finalul oricărui concert, de altfel, noi cântăm „Ciocârlia” și „Călușarii” într-un colaj care are mare succes. Oriunde în lume are succes.

Însă în 2015 am înregistrat un album cu Ethnotic Project care se numește „Șapte Scări”. Acolo am prelucrat cunoscute piese din folclorul românesc. A fost un CD extrem de reușit, a și câștigat Premiul „CD-ul etnojazz al anului 2015”

Ai cântat și pe scene internaționale și, cum jazzul este o limbă internațională, mă gândesc că ai fost înțeleasă😊 Ce feedback ai avut?

Foarte bun de fiecare dată. Cele mai apreciate piese în concertele internaționale au fost prelucrările pieselor românești, fără îndoială și asta pentru că sunt noi pentru urechile lor și li se pare interesant când vii cu ceva specific țării tale.

Cum este fiica ta în raport cu muzica?

Ana este foarte bine, de curând am avut un concert la Ateneu semnat „Clasic e fantastic” unde am cântat împreună cu ea! Știi că proiectul „Clasic e fantastic” se împarte în două tipuri de show: unul pentru copiii mai mici unde li se prezintă pe scenă, prin intermediul unor personaje- doi șoricei, o pisică, etc, copilăria unui mare compozitor și astfel ei află informații importante despre acesta, și unul pentru cei tineri care se desfășoară la Ateneu unde se susțin concerte care sunt explicate chiar de cea care reprezintă sufletul proiectului, Cristina Sârbu.

Ei bine de curând  am cântat cu Ana, fetița mea, „Concertul pentru două Oboaie” de Albinoni. Ana a cântat Oboi 1 și eu Oboi 2😊. E bună în ceea ce face și e foarte talentată și prinde mult mai repede ca mine. Ea studiază și pianul, face și teorie, dar așa cum spun și în piesa „That`s my girl”, eu o învăț ce știu, mai departe ea va decide ce va face.

Cânți singură prin casă?

Foarte rar! La un moment dat chiar m-am gândit și eu la asta și m-am întrebat de ce nu o fac, dar mi-am dat seama că, fiind și profesoară de canto și tehnică vocală la UNATC, mai tot timpul, de fapt, eu cânt. Și probabil că de aceea nu o mai fac și acasă. Dar uneori fredonez dacă aud ceva la radio – eu am crescut cu radioul deschis mereu și așa fac și acum cu Ana. Sau mai dansez, dacă un ritm mă inspiră.

Ce te-a completat pe tine de-a lungul vieții?

Muzica. Pentru că ea nu te trădează niciodată și te ajută să exprimi ceea ce simți. Când sunt supărată îmi pun Queen și mă simt imediat bine. Dar mi-am dat seama că muzica mă completează cel mai mult cu acest album, „At the end of July” pe care l-am compus. Am mai încercat să compun, mă așezam la pian și așteptam să-mi vină inspirația. Și nu se întâmpla nimic.

Dar o anume experiență de viață mi-a deschis un „robinet” din care au început să curgă note și versuri! Așa s-a născut acest album, primul pe care l-am compus și pe care îl voi lansa pe 16 noiembrie la Godot. L-am trimis înainte de orice unor oameni dragi mie care mi-au spus că exact asta așteptau de la mine! Dar cei mai mulți mi-au spus că au rezonat cu poveștile din spatele pieselor, că și lor li s-au întâmplat…

M-a ajutat Sorin Zlat la aranjamente și procesul a fost foarte fain. Am terminat 10 piese, am scris partiturile și m-am bucurat de colaborarea cu Sorin Zlat aranjamente, Iulian Nicolau tobe, Adrian Flautistul la contrabas. I-am avut ca invitați pe Cătălin Milea la saxofon, Sebastian Burneci trompetă, Liviu Negru chitară electrică și Alex Man chitară acustică. Și Ana, firește!:)

Și mama ta, care este critic muzical, ce a spus?

Că-i place foarte mult! Mi-a spus că e mândră de mine.

Chiar voiam să te întreb când a fost ultima oară când ai ieșit din zona de confort, dar cred că știu răspunsul…

Am ieșit cu acest album, despre care pot spune că este nivelul următor în cariera mea… Este primul album de autor pe care l-am făcut vreodată și se găsește la Cărturești și pe platformele de streaming online. Sunt fericită că l-am făcut și pentru mine este o mare realizare, pentru că mă reprezintă sută la sută ca femeie, ca mamă, ca muzician, ca tot.

Cum simte un muzician că ceea ce face este ok? Are senzații fizice, sufletești care îi confirmă asta?

Un muzician știe că ceea ce face este bine pentru că publicului îi dă de înțeles acest lucru prin reacțiile sale.

Ce ar trebui să se predea în școli și licee la muzică?

Copiii și tinerii ar trebui să descopere muzica cu plăcere, prin joc, prin improvizație. Toți au niște calități legate de muzică. Unii au ritm, alții ureche, alții voce, alții pe toate acestea la un loc. Profesorii pot folosi ceea ce are fiecare bun. Și exact acel lucru bun trebuie să-l crească.

Foto Ioan Stoica, Cristian Baican și arhiva personală

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *