Pe Mihai Dan Zarug îl știm din Asia Express. Acum. Înainte de pe la PRO TV din emisiuni de căutarea de talente. Dar îl știm din social media, am auzit de el de prin revistele de modă, fiind și designer vestimentar…

Zarug este un personaj. Știe și el asta, de aceea a mers conștient pe drumul spre showbiz. Se simte „plutitor” între feminitate și masculinitate. Are o voce atipică, o prezență de neuitat și de naratat și un fel de a fi pe muchie de cuțit între Rai și Iad. Râde mult, este un om vesel, mușcător cu vorba pe alocuri, de o mare sensibilitate și creativitate.

Zarug, ești un om care râde tot timpul…

Așa pare, da…

Dar de plâns, plângi vreodată?

Oh, da. Plâng! Am avut o perioadă foarte lungă în care nu plângeam pentru că nu-mi permiteam genul ăsta de vulnerabilitate și mă obișnuisem astfel să-mi reprim lacrimile până când nu mi-am mai amintit cum este să plângi. A venit apoi un moment în viața mea prin 2015 când am pus „stop joc” la tot pentru că mă copleșiseră niște probleme personale. Atunci a trebuit să reînvăț să-mi exprim emoțiile. Pentru că ele, chiar dacă nu sunt scoase la suprafață, oricum ies. Se răzbună.

Așa erai și în copilărie?

Eram un copil sensibil, nu-mi lua mult să bocesc dacă mă simțeam atins. După aia am învățat în adolescență să-mi reprim emoțiile fiindcă „băieții nu plâng, nu-i așa?” și a trebuit să compensez asta cu umor, cu răzvrătire, cum fac toți adolescenții…

Ce relații ai avut cu ai tăi? Ai fost mereu altfel decât ceilalți?

Da, m-am ascuns mult timp de ceilalți, dar de ai mei a fost greu să mă ascund fiindcă e greu ca maică-ta să nu se prindă cum ești. În loc să ies cu fete, eu stăteam în casă unde citeam și mă uitam la filme vechi… Asta mă izola de lume, dar mă ducea și într-un loc unde puteam visa și așa mi-am dezvoltat un univers interior unde am putut să mă refugiez.

Ești singur la părinți?

Nu, mai am un frate care este exact opusul meu. E un băiat „normal” ca mulți alți băieți „normali”, cu familie… În copilărie se juca cu mașinuțe… Eu nu am pus niciodată mâna pe mașinuțe, mă jucam numai cu păpuși.

În Botoșani unde ai crescut, educația nu se baza mai mult pe tradiționalism?

Nu, nu neapărat… Părinții mei, tocmai pentru că au avut o astfel de educație, ne-au lăsat nouă, mie și fratelui meu, mai multă libertate decât aveau alți copii. Eu, de exemplu, nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată controlat la lecții de ai mei. Și când veneam cu o notă mai proastă de la școală, îmi spuneau că „notele palmares” nu-i interesează.

În adolescență ai suferit?

Da, dar cred că toți adolescenții suferă pentru că, practic, ei trebuie să descopere lumea și trebuie să se desprindă de familie, iar anturajul devine foarte important. Eu m-am simțit întotdeauna ca un extraterestru, ca să nu spun ca un refugiat în propria-mi viață, așa că pur și simplu nu mă regăseam în niciun soi de modele. Gândul de a ieși, de exemplu, cu o fată era inexistent! Eu „trăiam” prin fetele pe care le cunoșteam și cu care eram prieten, întâlnirile pe care le aveau ele cu băieții.

Cum ți-ai sărbătorit majoratul?

Cu o tentativă de suicid, dar nu cred că era chiar serioasă, pentru că e greu să te sinucizi cu un flacon de Distonocalm:). Dar ăsta a fost majoratul meu. Nu mi-am dorit să-l sărbătoresc pentru că el aducea un soi de conștientizare și mai concretă a faptului că „gata, sunt adult și mă așteaptă același lucru până la moarte: ascunzătoarea, să nu mă vadă lumea, să nu mă știe”… Nici măcar nu deschideam gura pentru că, atunci când o făceam, stârneam reacții de genul „ce voce e asta, că nu e de-a noastră”…

Și atunci?

Am plecat. M-am dus la Iași unde am făcut facultatea, după care m-am întors la Botoșani într-o tentativă de a trăi ca un om normal. Dar nu a mers, trebuia să îngrop cam 90% din ceea ce eram eu ca să nu dezamăgesc… în fond, pe cine?

Și atunci mi-am luat inima în dinți și două valize și am plecat la Paris în 2007. Acolo am făcut un MBA în Marketing și Managementul Luxului, pentru că nu aveam curaj să dau la o școală de modă. Mi-era frică de faptul că nu aveam un univers estetic foarte bine închegat. Pe vremea aia, estetismul, când veneai dintr-o țară ca România, era o chestiune mult prea superficială.

La școala unde am fost însă am pus niște baze teoretice și estetice, fiind „obligat” să mă apropii de modă, de „haina” pe care o reprezentam prin biroul de presă unde lucram. Când m-am mutat pe marketingul de produs, am intrat în profunzimea procesului, am învățat ce înseamnă să faci o haină, din ce este ea compusă, cum te uiți la un tipar. Deci lucruri mai tehnice, fiindcă o haină nu e o poză, este o construcție.

Dar nici acolo nu te-ai simțit bine, nu?

Nu, cel puțin nu în presa de modă. Personajele pe care le vedeam în reviste erau flamboiante, da, dar când am intrat în presă am constatat că lumea modei se supunea unui sistem, că în spate erau business și mult ego și că nu era nicio libertate. Ori eu căutam tocmai libertatea! Admiram în modă un anume tip de creator, designeri cum sunt Walter van Beirendonck sau Bernhard Willhelm care nu spun mare lucru marelui public, dar care au decis să nu facă prea multe compromisuri în carierele lor, ceea ce în ochii mei i-a transformat în adevărați artiști.

Dar cum ți-ai construit acest univers artistic? Care a fost „Big Bang-ul” lui?

Eu m-am îndrăgostit de Margiela când am ajuns la Paris și am trimis în tot timpul cât am stat acolo cv-uri la care bineînțeles că nu mi s-a răspuns niciodată… Nu le trimiteam prin email, ci prin poștă, scrise pe hârtii speciale, cu litere din alea decupate, sau cu pixuri albe pe fond negru, sau maro. Cheltuiam averi pe astfel de hârtii pe care le luam de la niște olandezi care aveau un magazin prin  Marais…

Făceam orice ca să le atrag atenția celor de la Margiela, dar ca mine probabil că erau sute care trimiteau scrisori crezând că erau originali, nu-i așa? La Paris mi-am dat voie să fiu mult mai liber vestimentar și personal, iar această libertatea mi-a hrănit și personalitatea și creativitatea, ceea ce m-a adus mai aproape de ceea ce eram în adâncul meu. În afară eram oricum o arătare! 😊

De ce?

Păi eu făceam cursurile de MBA la o școală serioasă de management, colegii mei se pregăteau să devină responsabili comerciali, șefi de marketing pe la Veuve Clicquot, sau mai știu eu pe unde în industria serioasă a luxului (care nu e aceeași cu moda), iar eu apăream la școală în rochii și colanți de se cruceau ăia când mă vedeau:)!

Ce ai învățat, de fapt, la Paris?

Ca un om care venea din România unde cei cu mulți bani îi puneau instant pe masă ca să se vadă, am învățat că discreția e cu atât mai mare, cu cât banii sunt mai mulți! Banul e un subiect tabu, nu vorbești despre el, nu vrei să fii flashy, ci să treci cumva neobservat, dar în același timp tu să știi că ce ai tu pe tine este de calitate! Iar asta înseamnă un anume material, o anume căptușeală pe interior, o croială anume și așa mai departe.

Așa am început să fac modă, iar prima colecție a fost cu ținute basics, dar dintr-o zonă „curată”, axată mai mult pe detaliu, pe execuție, pe concept… De exemplu, am scos un sacou de cașmir cu nasturi din argint masiv care era asimetric- un piept la un rând, și unul la două rânduri, lungimea lui fiind la limita dintre sacou și rochie ca să poată fi purtat și de o femeie, și de un bărbat… Niște chestii, așa, la care nu știu câți oameni aveau chef să se gândească, dar care erau foarte importante pentru mine.

Nu mai faci haine…

Nu, acum mă concentrez pe showbiz, pe entertainment, de ce nu?

Cânți. Te-am văzut cântând… Ce este cântatul pentru tine?

O eliberare de demoni, o descătușare. Mă simt posedat cumva atunci când cânt, dar nu de o entitate străină de tip OZN, ca să nu mă creadă acuma lumea că sunt nebună, ci e vorba de o emoție care se eliberează și inundă sala. Îmi place să cânt într-o sală mică, unde experiența este intimă, nu mă văd cântând pe stadioane.

Mă întreabă lumea de ce nu cânt mai des și răspund mereu că nu pot mima emoția aia, de aceea cânt numai când o am în mine în mod real. Sau aș putea să o mimez, dar atunci ar fi așa ca „Cerbul de Aur”… Aș fi tot un urangutan care rage în microfon😊

Acum ești la Asia Express… Care este feedbackul pe care l-ai primit din partea oamenilor?

Oamenii mă descoperă așa cum sunt eu… E ceva cu care ei nu sunt obișnuiți, pentru că tot ce văd în general la tv este ceva super editat, așa că îi distrează teribil umorul, primesc multe mesaje în care îmi spun că-i fac să râdă, ceea ce mă bucură, dar mă și sperie un pic în același timp, fiindcă eu nu sunt un clovn.

Uneori, când vorbești despre tine, vorbești la feminin. De ce?

Așa m-am obișnuit… Eu nu mă văd nici într-o zonă masculină, nici într-una feminină. Nu sunt trans să simt că trăiesc într-un corp care nu-mi aparține, dar mă simt „plutitor” într-o zonă foarte neclară între masculinitate și feminitate. Dar să știi că atunci când bat un cui sau montez o mobilă în casă mă simt foarte bărbat. Când e vorba de creativitate, mă exprim mai bine în zona asta feminină…

Mi-e frică de sărăcie, pentru că libertatea ține și de un minimum de confort financiar.

 

De unde vine numele tău? De unde vine „Zarug”?

E armenesc, se pare… tata așa zice, că e armenesc. Eu nu am găsit Zarug la armeni, ci la unguri sau la evrei. Iar când te cheamă Zarug, nu mai ești nici Mihai, nici Dan, ești Zarug! Ca Madonna!:))

Ești sociabil?

Mai degrabă un singuratic, de fapt. Am un grup de vreo 3 sau 4 oameni cu care mă văd constant, nu am nevoie de un anturaj mai mare… Dar nu sunt un sălbatic, că dacă sunt într-o adunare râd, vorbesc… Însă nu simt că aș putea avea încredere în oameni noi. Comunic cu ei, dar nu le împărtășesc mult din interiorul meu. Nici prietenilor apropiați nu le spun mereu despre mine, nici măcar atunci când mi-e greu. Nici când am nevoie de ajutor nu-l cer.

Și cum îl obții?

Se găsește cineva mereu care mi-l oferă…

„Nu știu de ce am această dificultate în a mă simți iubit”

Ești iubit…

Cum?

Ești un om iubit…

Nu, asta este o chestie pe care cred că nu am simțit-o niciodată… Nu știu de ce am această dificultate în a mă simți iubit. Mă simt admirat, pus pe un raft ca o icoană pe care o ștergi de praf din când în când, dar iubit… mai puțin… Și asta poate pentru că am eu așteptări mai mari, nu știu. Mi se pare că „te iubesc” este cel mai ridicol lucru pe care îl poți spune, pentru că de cele mai multe ori nu-l simți când îl spui. Cel mai important este să arăți asta prin fapte…

Dar tu ești îndrăgostit?

Nu… Culmea e că a început să îmi placă de mine și asta datorită tv-ului. Uitând-mă pe „sticlă” și văzând ce am putut să fac în condițiile în care eram sigur că nu voi ajunge niciodată în Turcia (pentru Asia Express- n.m) sau că îmi voi rupe mâna în autocar înainte de a ajunge la filmări, sau că voi ieși primul pe ușă😊 Și când văd ce am făcut, îmi construiesc un self-esteem… Și m-a surprins câte am dus cu atâtea camere după mine și cărând 25 de kile în spate… Nu a fost ușor, nu e pentru oricine…

Cred că sunt un mare extrovertit care a învățat în timp să se ascundă

Cum e casa ta?

O bulă în care intră foarte puțină lume. De obicei nu prea fac invitații decât celor 3, 4 oameni cu care sunt apropiat. Au mai venit de la reviste să le prezint casa și am refuzat. Totul până la casă.

Ești extrovertit sau introvertit?

Cred că sunt un mare extrovertit care a învățat în timp să se ascundă. Și din nou voi vorbi de Asia Express, dar asta e, este experiența care mi-a arătat cele mai multe lucruri despre mine. Am descoperit că nu am avut niciun fel de probleme de a comunica cu oricine din „Asia”, indiferent de nivel, preconcepție sau orice.

Mă gândeam că voi avea probleme pentru că arăt cum arăt și că în Turcia va fi mai greu, că e țară musulmană, că vor fi prejudecăți… Nu, nu a fost nimic din toate astea… Eu nu sunt nici competitiv, nici vreun sportiv, eu sunt o guralivă grasă… (râde)… De aceea nu am vrut să merg la Asia Express înainte, pentru că am mai primit invitația de a participa, dar acum a fost cel mai bun moment pentru mine, fiindcă schimbasem deja macazul spre showbiz.

În plus, voiam să văd ce limite am și care sunt cele pe care le voi trece, voiam să văd cât de tare îmi va plăcea (sau nu, că exista și riscul ăsta). Financiar a fost o motivație bună de a merge, ca timp liber nu mai zic, mai ales după pandemie, a fost o variantă minunată de a-l petrece acolo unde nu aș fi ajuns niciodată singură.

De ce ți-e frică?

De sărăcie mi-e frică pentru că libertatea ține și de un minimum de confort financiar. Fac bani nu tocmai oamenii care se exprimă liber, pentru că ei sunt într-un sistem care îți omoară visele și îți schimbă personalitatea… Și mi-e teamă ca… de frica sărăciei să nu-mi vând principiile și apoi să-mi pară rău…

Vii din Moldova, zona în care religia se manifestă mai intens decât în alte părți. Cum te raportezi la asta?

Sunt un om foarte credincios, dar fără să fiu religios. Dacă vorbim de biserică aș putea să spun că am o ușoară repulsie față de tot sistemul bisericesc organizat de oameni. Pentru mine, casa Lui Dumnezeu e întâi în inimă, o casă care trebuie decorată frumos pentru El. Mai întâi în inimă și apoi pereții…

În Asia Express de exemplu, în Turcia erau moschei la fiecare colț de stradă, și fiecare moschee avea un minaret și când începeau rugăciunile mă opream din orice făceam pentru că simțeam un fel de echilibru. Nici nu știu ce spuneau ei acolo, dar era tot o chemare la Dumnezeu, nu? Deci eu cred că pe Dumnezeu Îl găsești oriunde, dacă vrei să-L găsești, nu ai nevoie de biserici pentru asta.