Andreas Petrescu : "Frica mea cea mai mare este că umorul se poate termina"

Andreas Petrescu

Andreas Petrescu este actor, dar este și scriitor de comedie, o meserie rară, grea, specială. Andreas Petrescu scrie roasturile de la iUmor (Antena 1) și a semnat nouă piese de teatru printre care „Mă mut la mama” și „Mă mut la tata”,  „Figuranta”, „Azi nu, poate mâine” precum și scenariul unui excelent film de comedie, „Zăpadă, ceai și dragoste”.

Andreas este căsătorit cu Augusta Lazarov cu care are un copil, Luca ( 6 ani).

Umorul este o treabă foarte serioasă și azi el este amestecat cu multă ură, cu jigniri, cu așa numitul pamflet care nu e chiar pamflet, ci este o umbrelă pentru răutate și agresivitate. Mi s-a părut deci un subiect bun de abordat cu Andreas care scrie umor de bună calitate și a cărui viață arată tare frumos.

De ce Andreas? Nu e un nume comun, sau?…

Era un nume la modă în anul în care m-am născut eu. Andreas era atunci cum e acum David, cred. Dar nu pentru că era o modă am fost numit așa, ci pentru că mama și-a dorit o fată. A avut noroc de doi băieți:) iar eu sunt primul născut. Și dacă am ieșit băiat, ai mei și-au zis și acum ce facem, îl păstrăm, nu-l păstrăm:), bine să-l păstrăm și dacă nu mai merge cu Andreea, hai să-i zicem Andreas.

Și mereu am avut probleme, pentru că numele meu se scrie cu un singur e și toți mi-l scriu cu 2 e, sau îmi pun accentul pe primul A… Am renunțat să mă lupt, las pe fiecare să-l scrie cum vrea sau să mi-l pronunțe cum crede. Mai am și surprize, cum a fost odată când am vorbit cu cineva la telefon și am spus „sunt Andreas Petrescu” și am fost întrebat Andreas și mai cum? 🙂

M-am întrebat mereu dacă oamenii care scriu comedie și fac umor, așa cum ești și tu, trec prin perioade dramatice cum este și cea de acum, într-un mod diferit față de restul lumii.

E cam la fel, doar că eu, de când eram în liceu, îmi plăcea să fac oamenii să râdă și să râdă mai ales atunci când luau note proaste. Și aveam nevoie să-i fac să râdă, fiindcă eram timid și voiam ca lumea să mă placă, aveam 16 ani, nu aveam nicio iubită și mi se părea că sunt cel mai urât băiat de pe pământ. Și cineva mi-a zis că băieții nu cu frumusețea, ci cu umorul cuceresc femeile. Femeile cred că bărbații cu umor sunt și inteligenți, așa că mi-am zis: aici e de lucru:)… E drept că sunt actor de comedie, dar nu sunt genul Romică Țociu, nu încerc să înveselesc oamenii la comandă. El poate face asta, eu nu, eu am darul acesta doar pe hârtie, îmi vine mult mai ușor în scris.

 

Scriu repede, pentru că- mereu am spus ceea ce la început părea a fi o aroganță- că nu scriu eu, scrie Dumnezeu.

Ideile îți vin ușor?

Da. Scriu repede, pentru că- mereu am spus ceea ce la început părea a fi o aroganță- că nu scriu eu, scrie Dumnezeu. Eu cred că fiecare om care are un talent, nu este decât beneficiarul unui ajutor divin. Dumnezeu a vrut să le dea oamenilor umor, teatru, muzică, televiziune, contabilitate, orice, și a găsit niște oameni pe care i-a folosit ca niște canale. Eu scriu așa: mă așez și, când mă pregătesc să scriu, văd cuvinele trecând, le iau și le pun. Dacă scriu un scenariu de film sau o piesă de teatru, pur și simplu urmăresc acțiunea, merg cu ea în același timp, pentru că, jur, nu mi-am făcut în viața mea un sinopsis, nu știu ce se va întâmpla. Las personajele să meargă acolo unde vor să se ducă și mă duc după ele și râd singur de ce fac ele pe acolo sau de ce spun, unele replici sunt geniale pentru că, repet, nu le scriu eu, eu doar le văd și le așez pe hârtie…

Carte te-ai gândit să scrii?

Nu. Cu cartea e altceva. Pe vremuri Goldoni și Gozzi se certau permanent, Goldoni scria enorm, Gozzi mai puțin, Gozzi era un intelectual, Goldoni mai puțin. Și Gozzi i-a spus că, un scriitor care scrie mai mult decât citește, are o problemă, iar Goldoni i-a răspuns că o problemă mai mare are cel care scrie, dar nu citește nimic… Nu cred că am citit suficient cât să scriu o carte, dar cred că am citit suficient cât să mă joc în teatru, în umor, la iUmor sau pe un scenariu de film.

E ceva de râs în perioada asta?

Dacă aș lua în serios tot ce se întâmplă, aș muri. La fiecare postare de pe Facebook în care cineva înjură pe cel care nu poartă mască (și invers), la fiecare discurs al președintelui nu pot să nu râd și să nu mă gândesc ce ar fi făcut Caragiale. Oamenii au nevoie de supape, fără să vedem lucrurile mai în joacă, ajungem la spitalul de nebuni și nu e direcția în care am vrea să mergem.

Cum de te-ai apucat să scrii roasturi? Nu e un gen obișnuit în România.

Nu, a apărut în America în anii 60. Primul prezentator de roast a fost în 1967 Dean Martin. Ideea a fost următoarea: luăm o vedetă mare și o „sărbătorim” într-un fel inedit, râzând de ea cu drag. Prima vedetă a fost Frank Sinatra care a stat pe un scaun și a auzit toate glumele acelea despre el. Roastul se face cu dragoste, dacă nu e cu dragoste, e o jignire și atât. Roastul făcut cu drag e umor. Americanii au avut o libertate de exprimare mai îndelungată decât a noastră, iar noi nu mai facem distincția între ce e umor și ce este jignire, pentru că trăim într-o societate agresivă. Iar political corectness-ul nu are nicio treabă cu umorul, se bat cap în cap, nu se poate umor cu political corectness.

S-a supărat cineva de roasturile tale?

Nu prea, deși am câțiva clienți care mi-au făcut niște reclamații, vedete care s-au supărat și care au zis, da știu că asta e o glumă, dar nu vreau să se râdă de mine…

Da, noi suntem foarte sensibili la asta. Noi, când întrebăm „faci mișto de mine”, întrebăm cu un soi de agresivitate și cu un puțină amenințare în voce… Pe de altă parte, azi orice jignire este ascunsă sub pamflet…

Acela nu este pamflet, sunt jigniri și răutăți și, ca să nu fie dați în judecată cei care fac asta, se ascund sub ”pamflet”… Primul care la noi a făcut asta a fost Radu Banciu pe care nu l-am înțeles și care spune răutăți, iar ceea ce spune nu are niciun fel de umor. Nu este singurul care face asta, sunt mulți. Acesta nu este umor, este agresivitate mascată sub pamflet.

Tu vezi defectele oamenilor ca pe niște subiecte de glumă?

Da, dar nu numai defectele, mă leg și de lucruri care nu sunt neapărat reale. Acum, când oamenii au sensibilitîți, am grijă să le ocolesc ca să nu îi rănesc. Am zis la un moment dat de Teo că a slăbit și e jumătate față de cât a fost înainte, dar cred că umorul l-a lăsat în jumătatea cealaltă. Și am înțeles că s-a simțit rănită. Mi-a părut rău de asta, scopul meu nu este de a răni oamenii.

De ce se poate râde la o societate?

De orice. Ăsta este norocul umorului, că nu are limite. Eu în primul rând râd de mine, că mă văd ca un om leneș, îmi văd defectele, nu mă iau foarte tare în serios.

Acum ești tată și ești în „clasa pregătitoare”. Cum te simți?

Sunt destul de mulțumit, are o doamnă care se ocupă de ei chiar și online și nu știu, asta o fi steaua lui, dar ne-a întrebat dacă știm că unor copii nu le place să citească. Și i-am răspuns că sunt și adulți cărora nu le place să citească:). Mi-a zis că nu i se pare normal. M-a bucurat mult pentru că preferă să citim în loc să ne jucăm la calculator. Asta e grozav…

Ce fel de elev ai fost tu?

Foarte slab… În clasa a șaptea era să rămân repetent. Rămăsesem corijent pe vară la matematică și mi-a fost rușine să le spun alor mei că am rămas corijent, mama fusese șefă de promoție la vremea ei! Nu le-am spus deci și, în toamnă, când m-am dus la școală, am aflat că nu eram trecut în clasa a opta. În fine, am reușit să dau examenul și am trecut, dar și tot liceul m-am chinuit cu matematica, fizica și chimia, mie plăcându-mi limba română, istoria și filosofia. Știam că vreau să fiu actor, știam că trebuie să citesc și de aceea eu nu comentez acum din punct de vedere medical existența Covidului, că nu am cum să fac asta!

Revin, am terminat liceul având un discurs în fața profesoarei de matematică pentru că era să rămân repetent din cauza ei și la întrebarea ei „Ce ne facem acum Andreas?” i-am răspuns „Ce să ne facem, doamnă? N-o să ne facem cu toții matematicieni, poate că unii avem alt destin. Poate că acum mă lăsați repetent și mi-ați oprit viața din cursul ei normal. Poate că aș ajunge actor și anul acesta aș intra primul la facultate, poate la anul nu mai intru la actorie. Dar dvs decideți în acest moment viitorul meu”. I s-au umplut ochii de lacrimi, mi-a dat un zece ca să trec și mi-a scris pe caiet că, dacă nu mă voi face actor, va regreta decizia asta.

Excepțional. Asta este o soluție ca să treci la matematică:) Când și cu ce nu glumești?

Uite, nu pot glumi și nu râd atunci când merg în oraș și văd măști pe jos, aruncate,. Ce-o fi în mintea ta, cel care faci asta? Cât de mult te-ai gândit îniante să faci gestul acela? Și apoi spui că vrei o țară ca afară…

 

Scriu cam tot timpul, dar mă bucur și când am pauze, pentru că am nevoie să mă încarc. Nu pot scoate permanent din suflet lucruri, dacă nu mai pun nimic la loc.

 

 

Cum ai cucerit-o pe Augusta?

Eram la teatru și jucam prima piesă pe care am scris-o, „Mă mult la mama”. Am scris-o la 33 de ani și nu am știut că asta îmi va aduce un alt viitor, o meserie nouă, o familie și succesul. Și pe 7 ianuarie 2014 o jucam la Green Hours. Și m-am așezat înainte de piesă pe un scaun ca să ”văd” piesa în mintea mea cum se va derula. Și, cum stăteam așa, aud vocea colegului meu, Gabriel Fătu care îmi spune „acesta este locul Augustei Lazarov”. Iar eu, pentru că eram foate concentrat și ușor irascibil, am zis, „ei, o fi și vreo prințesă Augusta Lazarov, ca să aibă scaunul ei…”. Numai că ea era în spatele meu și a spus, „nu-i nimic, pot sta și în altă parte”. M-am simțit prost, în fine, a stat de vorbă cu mine un minut timp în care nu i-am văzut decât ochii care îi străluceau în întuneric.

Iar după spectacol eram cu toții la masă, actorii și invitații printre care și Augusta… Și la un moment dat ea a spus, „Doamne ce greu va fi drumul spre casă în seara asta”… Era iarnă, era zăpadă. Și eu, ca să o duc acasă, dar să nu o zic prea direct, am întrebat așa, în general, „are cineva nevoie să îl duc acasă? Sunt cu mașina…”. Ea nu avea nevoie, că avea mașina ei. Dar vreo patru colegi aveau și iată cum am fost în seara aia din Rahova până în Pantelimon:)… Dar Augusta în seara aceea, la plecare, mi-a spus „ești un actor bun, dar ești mult mai bun scriitor de umor decât actor”. Nu m-am bucurat, m-am simțit jignit, că meseria mea era de actor, nu de scriitor, în fond scrisesem o singură piesă. Dar nu am zis nimic, i-am luat numărul de telefon și i-am trimis apoi un mesaj: cum se scrie ”aș vrea să te mai văd?” Și mi-a răspuns „exact așa cum ai scris, numai că semnul întrebării e în afara ghilimelelor”.

Eu eram atunci un băiat care cunoștea mai multe fete și care încă mai copilărea și ajunsesem să nu mai valorizez omul, pentru că treceam repede peste asta. Augusta m-a făcut să mă opresc. La prima întâlnire mi-a zis „după ochi ești așa… jucăuș… Nu am răbdare. Muncesc mult și nu am răbdare să mă joc. Dacă ai vrea să ne vedem și vrei ceva serios, bine, dacă nu, joacă-te pe alt teren, te rog eu”. Și atunci mi-am zis să încerc și am făcut o chestie de care sunt tare mândru și pe care nu o știe aproape nimeni… Mă ținusem după o fată de vreo doi ani și în sfârșit, a doua seară după ce am ieșit cu Augusta prima oară, fata aceea a venit la teatru, apoi am dus-o acasă și acolo m-a întrebat „urci?” Și m-am gândit că a doua zi urma să mă văd cu Augusta și aș fi început această relație cu ea cu o minciună și nu ar fi fost corect, așa că am zis nu, nu urc, plecând de acolo foarte mândru de mine.

Suntem de 7 ani împreună și mi se pare fantastic că am găsit ceea ce visam, adică un partener, un om cu care nu mă cert niciodată și un om care nu-mi spune ce am de făcut. Cu Augusta mă simt relaxat, nu mă tem să spun ce gândesc, nu mă tem să glumesc.

Ce însemnă scrisul pentru tine?

Un fel de a mă elibera, înseamnă succesul pe care nu vreau să-l neg, dar este și ceva obositor, mă epuizează, mă simt golit după ce scriu, simt uneori că ceea ce am scris este o prostie și chiar l-am întrebat pe Mimi Brănescu, un om pe care îl admir nespus, dacă și el simte uneori că ceea ce a scris este o prostie și mi-a răspuns „oho, de multe ori”… Deci asta înseamnă… Este obositor, dar dacă nu am nimic de scris nici pentru televiziune, nici pentru film, mă așez la masă și pot începe o piesă, pentru că am nevoie să scriu ceea ce văd, mă trezesc dimineața și am o poantă în cap și de la asta plec uneori…

S-a scris că se poate trăi și fără teatru…

M-a rănit ceea ce a scris Lucian Mândruță, deși el mi-a zis mai târziu că a vrut să scrie că se poate trăi fără teatru în această perioadă, dar ca în orice meserie, sunt oameni care trăiesc din asta și noi putem să trăim fără teatru, dar sunt actori care nu pot trăi fără să muncească. Teatrul pentru oameni e o distracție, dar pentru cei de pe scenă este o meserie! Și apoi, cum să trăiești fără teatru, fără cărți, fără internet?

Ce scrii acum?

Pentru sezonul 9 de la iUmor care va avea ediția obilnuită de roasturi și facem niște lucruri foarte mișto și scriu și al doilea scenariu de film, o comedie foarte tare. Scriu cam tot timpul, dar mă bucur și când am pauze, pentru că am nevoie să mă încarc. Nu pot scoate permanent din suflet lucruri, dacă nu mai pun nimic la loc, la un moment dat chiar se termină și știi care este frica mea cea mai mare? Frica mea cea mai mare este că umorul se poate termina. Și mereu îmi spun că nu are cum să se termine, și apoi mă întreb, dar dacă se termină? Ce fac eu în ziua aia cînd nu mai am niciun pic de umor?

Ai plâns vreodată?

Da, plâng la filme și mereu la aceași secvență, clasică deja, în care copilul așteaptă să vină tatăl să-l ia sau să-l vadă la meci umărindu-l și nu-l vede și apoi își dă seama că e acolo. Astea sunt scenele care mă fac să plâng, nu știu de ce.

Ești un tată atent?

Foarte atent, am crezut că îl voi enerva pe copil cu atâta atenție, dar culmea este că el mă face să mă relaxez. El mă învață să fiu tată și asta am simțit-o când avea 3 ani și când, de ziua lui, de Sf Gheorghe (îl cheamă și George) am scos un tort din frigider. În grabă, mi-a căzut cutia și tortul în interiorul ei s-a distrus. M-am enervat și Luca mi-a zis, „lasă tati că e la fel de bun, doar că arată altfel. Cine hotărăște cum trebuie să arate?” Și mi-am zis că Luca e mai înțelept ca mine.

Iar cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus a fost astă vară când am avut voie să ieșim după lockdown și când mi-a spus, după ce l-am învățat să meargă cu bicicleta, întorcându-se spre mine „tati, aș vrea să am un băiețel ca tine când voi fi mare”. „De ce?”Pentru ca să te am de la început.” Uite, acum îmi vine să plâng… Copiii au nevoie să știe că-i iubim și că le înțelegem dorințele, chiar dacă nu suntem mereu de acord cu ele…

Și adulții de ce au nevoie?

De explicații. Am citit despre un experiment în care o femeie s-a dus prima la casa de marcat dintr-un magazin, deși în spatele ei era coadă și oamenii au reacționat la asta vociferând și apoi aceeași femeie a făcut același lucru spunând că are un copil mic în mașină și îi este teamă pentru el și oamenii au înțeles și au lăsat-o. Deci dacă apelezi la empatie, trebuie să oferi și explicații.

 

Lasă un comentariu:

jooble