Maria Coman este jurnalist și psiholog. Când am primit mesaj de la ea prin care îmi spunea că va organiza un grup de lucru cu adolescenți, am devenit interesată. Nu este primul jurnalist care devine psiholog, o fi ceva în meseria asta care declanșează niște mecanisme specifice.

Maria Coman, ești al treilea om de media pe care îl cunosc care a ales psihologia ca meserie de vocație. Simona Tache, Mihai Dobrovolschi și tu. De ce ai ales și tu această cale? E o modă?

Nu e o modă… Am mai auzit teoria că ar fi o modă, dar nu este… Cel puțin nu în cazul meu. Am ajuns să fac psihologie după ce am fost eu însămi la terapie, după ce am descoperit, cu această ocazie, despre mine, foarte multe. După ce am citit multe și după ce l-am descoperit pe Irvin D. Yalom. El mi-a deschis perspective noi de carieră și am simțit nevoia de o sistematizare a informației pe care o citeam și pe care o primeam.

Pe urmă, foarte mult m-a ajutat pandemia, pentru că am putut face cursurile online, că dacă nu se întâmpla așa, nu ajungeam să fac facultatea. Când am început-o, nu eram foarte sigură dacă vreau să fac asta sau nu în viitor… Mi-am dat licența cu un subiect despre care am făcut și o campanie la televizor: violența domestică. Campania a luat și un premiu anul trecut la New York Festival.

La un moment dat, mai ales în pandemie, dar și după, am observat că oamenii sunt foarte interesați de ce se întâmplă cu ei. Inclusiv la mine am observat asta… Am sesizat o creștere a interesului, dar și a simptomatologiei. Mi se pare că sunt mulți oameni care se confruntă cu probleme pe care nu le pot gestiona, pentru că în primul rând nu au informația că pot să o facă. Eu aduc informația, sunt obișnuită cu asta, acuma trebuie să și învăț să-i ajut. Dacă până acum am încercat să schimb lucruri pentru mai multă lume, în general, acum realizez că rolul meu este să fiu mai eficientă și să mă adresez numai unora.

Deocamdată fac voluntariat la depreHUB și la linia dedicată despresiei și cred sincer că oamenii au nevoie de explicații, de validare… E suficient să ne uităm în jur și să vedem câți copii au crescut fără părinți lângă ei și care acum nu știu ce să facă, nu-și găsesc sensul… Se tem de încercări și provocări, se retrag, nu știu să-și facă prieteni. Sunt generații de studenți care au făcut facultatea online, în pandemie, lucru frustrant… Suntem cu toții într-o schimbare de lume care are nevoie de ghidaj.

Sistemul nostru nervos este tot timpul în alertă!

Ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani de a crescut, cel puțin așa mi se pare, simptomatologia aceasta?

Nu ți se pare, chiar a crescut. Și chiar dacă trăim mai bine, asta nu înseamnă că nevoile din vârful piramidei lui Maslow sunt satisfăcute. Când a apărut omul:), pericol, pentru el, însemna să-l atace leul, sau o altă fiară sălbatică. Sistemul lui nervos intra în alertă și astfel se proteja. Acum pericolul este să depășești un deadline, să se răstească șeful la tine, pericoul este traficul… Sistemul nostru nervos este tot timpul în alertă! Creierul nostru  nu diferențiază între leu și șef sau între leu și factura neplătită.

Și există o soluție ca, trăind printre aceste pericole, să fim mai echilibrați?

Da. Să conștientizăm că ele nu sunt importante în mod egal.

Colegii din redacție îți cer consultații sau te întreabă lucruri despre ei?

Da:). Eu acum sunt în perioada de supervizare ca psiholog clinician, fac și formare în psihoterapie și fac o mulțime de teste. Mie nu prea mi-a plăcut cu testele, dar acum le dau și îmi plac. Nu ai observat că oamenii completează nenumărate teste pe internet? Și sunt uimiți că nu obțin aceleași rezultate? Sigur că nu le obțin, pentru că nu sunt toate valide sau concepute de profesioniști. Pentru testele adevărate trebuie să plătești serios.

Multe relații se sfârșesc prost astăzi. De ce?

Pentru că vrem ca partenerul nostru să ne fie și prieten, și soț/soție, dar și părintele copilului nostru, și coleg uneori în firma pe care o avem împreună, și tovarăș la cumpărături sau în vacanțe… Și toate aceste cresc presiunea dintre cei doi.

Tu nu ai fost genul care să vorbească despre relația ta la televizor, sau în social media, sau în reviste…

Nu, uite… Eu nu mă consider o vedetă. Faptul că eu lucrez la televizor mă face doar o figură cunoscută și atât. Eu mă duc, îmi fac treaba și gata. „Modelul” meu este cel pe care îl vezi afară, la televiziuni, unde oamenii cresc în job, ajung să facă emisiuni, etc. Nu am ascuns lucruri din viața mea, dar nici nu am simțit nevoia să le expun pe Instagram.

Cred că depinde de noi cum sunt ei, copii noștri

Ai făcut o familie cu Adelin Petrișor.

Da.

Ați divorțat. Ați rămas prieteni?

Da, suntem într-o relație civilizată, da.

Cum este fiica voastră, Smaranda?

Well, este ca generația ei. Este simpatică, ambițioasă și am încredere în ea.

Crezi că expunerea generației ei la social media este un pericol? Că tot vorbeam despre pericole…

Cred că depinde de noi cum sunt ei. Evident că sunt mai adaptați la informație, știu mai multe lucruri, știu unde să le caute… Cei care sunt foarte implicați în social media, cred că au nevoie ca cineva să le dea niște timp…

Lipsa de contact cu propriile emoții este foarte gravă și spre asta se îndreaptă cei care nu au cer ajutor profesionist.

De ce ești atrasă de lucrul cu adolescenții?

Încerc să-mi dau seama exact în ce anume aș vrea să mă specializez, pe partea asta de psihologie, pentru că lucrurile sunt nișate acum. În rândul adolescenților sunt foarte multe cazuri de depresie, anxietate, atacuri de panică, lipsă de sens. Le este frică de examene, sunt aproape terorizați.

Și sistemul de departajare al exemenelor mi se pare o nebunie, adică sunt mii de copii între două sutimi. Ce departajare este asta? Când am intrat eu la „Sf. Sava”, am avut peste 9, e drept, dar țin minte că s-a intrat și cu 8 și ceva, uneori, în alți ani, și cu 7,80… Acum se intră peste 9,90, ceea ce nu mi se pare normal.

Cum vor fi adulții care azi sunt adolecenți cu probleme netratate? Mă refer la cele psihologice…

Păi, uită-te la ce se întâmplă afară… Sunt mulți tineri care stau cu părinții și nu au de gând să schimbe asta, nu mai fac copii, natalitatea a scăzut. Rata divorțurilor este foarte mare, în Japonia oamenii au renunțat chiar și la date-ul acela de dinainte de sex. Se folosesc de aplicația de întâlniri, se întâlnesc, rezolvă ce au de rezolvat și pleacă acasă. Lipsa de contact cu propriile emoții este foarte gravă și spre asta se îndreaptă cei care nu au cer ajutor profesionist.

Tu ce probleme ți-ai rezolvat cu ajutorul terapiei?

Niște anxietăți, am avut o perioadă în care îmi era frică de unele lifturi… Mi-am rezolvat lucruri din copilărie, cum ar fi lipsa de încredere în mine.

Și cum te simți acum, jurnalist sau psiholog?

Nu știu și nici nu mă gândesc la asta, las lucrurile să curgă, deși sunt „sabotată” de ambițioasa din mine care vrea ca lucrurile să se întâmple perfect, în 6 luni, cu rezultatul cel mai bun. Și mereu îmi spun că nu, nu este cazul să mă duc în direcția asta cu viteza și în termenii aceștia.

Tot ce punem în spatele altora și tot ce ne deranjează la alții și ni se pare că nu fac pentru noi este exact ceea ce nu facem noi pentru noi. Nici eu nu reușesc să am o voce blândă față de mine însămi, dar mă aștept ca alții s-o aibă:)

 

Și ai clienți?

Nu, deocamdată fac doar voluntariat, nu am reușit să-mi organizez timpul… Vreau ca din toamnă să-mi eliberez niște zile ca să mă ocup de lucrul cu clienții, să văd cum voi face.

Ce ai spune despre Maria Coman dacă ar fi s-o vezi așa, din afară? Cum ai descrie-o?

Că e tare că încearcă și că ar trebui să-și facă timp și pentru ea😊.

Văd că lumea preferă cărțile de dezvoltare personală. Te gândești să scrii și tu? Pentru că scrii bine!

Nu, mi-e frică și mi-e rușine să scriu, pentru că sunt foarte multe astfel de cărți și puține lucruri le mai diferențiază pe unele de altele. E o inflație…

Și după ce ai terminat studiile, ai luat licența, care este concluzia cu care ai rămas? De ce anume avem nevoie cu toții?

De contactul cu noi înșine. Tot ce punem în spatele altora și tot ce ne deranjează la alții și ni se pare că nu fac pentru noi este exact ceea ce nu facem noi pentru noi. Uite, nici eu nu reușesc, de exemplu, să am o voce blândă față de mine însămi, dar mă aștept ca alții s-o aibă:)

Felul în care ne privim pe noi înșine, influențează felul în care ne privesc alții pe noi?

Sunt convinsă, da.