Oana Păunescu este creator de costume de film, un profesionist al cinematografiei românești care nu iese în față și despre care nu multă lume știe. A lucrat mult pentru producții străine, a îmbrăcat actori celebri ca Nicole Kidman, Jude Law, Renée Zellweger, Glenn Close, Willem Dafoe, Keira Knightley sau Elizabeth Hurley.

Anul acesta a primit Premiul Gopo pentru Costume pentru filmul lui Cristi Puiu, „Malmkrog”.

Este în lumea filmului de peste 35 de ani. Tot în acest domeniu și-a întâlnit soțul, Vlad Păunescu, regizor, producător a numeroase pelicule, cunoscut mai ales pentru „Live”, „Scara” și „Impuls ucigaș”. S-au cunoscut la turnarea filmului „Domnișoara Aurica” în 1985.

Oana Păunescu are o creativitate în mișcare, e mereu în căutare de idei și inspirație. A lucrat mii de costume, a colaborat la filme de toate genurile, de la cele de groază de sorginte hollywoodiană (vezi seria „Chucky”) până la acele de artă, adevărate capodopere, cum este „Malmkrog” al lui Cristi Puiu pentru care a și luat Premiul Gopo anul acesta.

Oana Păunescu, am o mare admirație pentru creatorul de costume de film sau de spectacol. Pentru că acesta trebuie să știe totul despre un personaj, nu numai despre epoca în care el trăiește, ci și ce mănâncă, cum iubește, ce visează, cum se mișcă…. Absolut tot! Este un efort uriaș!

Așa este. Practic, în momentul în care am un scenariu, indiferent că e de epocă sau de actualitate, îmi și pun întrebările referitoare la personaje. Nu știu cât mă uit la cusătură, sau tăietură, cât la condiția lor socială. Pentru că numai așa ajungi la esența costumului. Pentru că altfel… faci ilustrație, nu costum. Eu am avut studenți care veneau din modă fiind atrași de scenografie, cărora le explicam că acestea două sunt total diferite. În momentul în care vrei să fii scenograf, nu trebuie să fii tu cel care să-și impună stilul propriu. Creatorul de costume trebuie să arate caracterul unui personaj și nu ceea ce este trecător. Asta îi nemulțumește puțin pe studenți, îi înțeleg, dar așa stau lucrurile.

Există un personaj pentru care ai visat să faci costume?

Cred că mai degrabă pot vorbi despre un regizor care mă fascinează deplin: Tim Burton. El a fost în România și nu am avut cum, din păcate- dar asta nu a depins de mine- să lucrez cu el. Mie mi se pare că universul lui se apropie foarte mult de al meu și de felul meu de a gândi.

Cum ai descrie universul tău interior?

Eu sunt o visătoare… Uneori chiar la modul propriu! De aceea îmi place foarte tare să dorm, fiindcă intru într-o lume aparte, o lume onirică de unde îmi iau răspunsurile la foarte multe întrebări. Este o lume în care nu mai sunt timidă, nu mai am nici inhibiții, pot să vorbesc, pot să mă desfășor… Uneori zbor în vise, nu am limite. Universul meu este foarte complex și asta mă face să fiu un om optimist.

Câte costume ai făcut pentru Malmkrog?

Cristi Puiu este un regizor cu care mi-am dorit foarte foarte mult să lucrez. Și, când m-a sunat Anca Puiu pentru a discuta despre colaborare, am simțit o bucurie imensă și apoi o spaimă imensă. Filmul nu a fost complicat din punctul meu de vedere, am făcut 12, 14 costume, de aceea felicitările pe care le-am primit pentru acest film mi se par exagerate. Eu nu am făcut nimic altceva decât să „transcriu” gândurile lui Cristi Puiu. El a spus foarte clar ceea ce vrea și ceea ce-și dorește.

A fost magic pentru că a ieșit totul foarte repede și foarte bine. Am luat niște manechine, niște materiale și când Cristi Puiu a venit la întâlnire, l-am întâmpinat cu emoții. Spun asta pentru că uneori un regizor nu vede în spațiu, adică tu îi povestești și el te crede sau nu te crede, ceea ce aici nu a fost cazul. Cristi Puiu este un regizor care te ajută. Așa că totul s-a derulat perfect.

De unde îți iei materialele? Texturile sunt la fel de importante ca însuși costumul, nu?

Eu vând iluzii:) Am foarte multe coșuri cu draperii, cu cuverturi vechi și reușesc un mix and match când fac un film de epocă. Recroiesc materiale vechi și fac rochii din ele, deși poate că la origine nu au fost neapărat rochii, ci poate perdele. Am și descoperit câteva locuri în România unde se țes materiale extraordinare. Mici gospodării țărănești, mici fabrici care au devenit în ultimul timp greu de găsit. Aici găsesc borangic, de exemplu, materiale pe care le iau „crude” pentru a le transforma apoi în ceea ce vreau.

Îmi place foarte tare să dorm, fiindcă astfel intru într-o lume aparte, o lume onirică de unde îmi iau răspunsurile la foarte multe întrebări. Este o lume în care nu mai sunt timidă, nu mai am nici inhibiții, pot să vorbesc, pot să mă desfășor.

Ai texturi preferate?

Da, catifeaua și mătasea.

Ai creat și brandul „Dada” care există de mulți ani, a apărut chiar imediat după revoluție… L-ai ținut în viață…

Eu nu am mai vrut, să știi, dar se pare că sunt un angajator bun, pentru că doamnele cu care am lucrat marochinărie nu au vrut să plece, așa că le-am dat de lucru:) Asta mă obligă să fac câte-o colecție din când în când ca să țin firma în viață, deși, dacă ar fi după mine, aș lăsa-o să moară.

Dar primim comenzi mereu și vin și persoane ale căror mame sau bunici, de exemplu, au produse Dada încă de la început. Ceea ce am făcut în 90, am făcut pentru că un scenograf atunci nu mai avea așa mult de lucru, era un haos total, dacă vă aduceți aminte. Și asta a fost extraordinar pentru mine. În 90 am deschis micul magazin din Take Ionescu. L-am numit DaDa, pentru că trimitea la dadaims, nu pentru că era o dublă afirmație cum eram întrebată:). Acum dadaismul este foarte la modă și mă întreb oare că se fac mai departe fiindcă toată lumea mi-a descoperit, se pare, sursa de inspirație:)

De ce porți un tricou cu Micky Mouse?

Pentru că îmi plac foarte mult comics-urile și mereu m-au destins filmele de desene animate. La Tim Burton uite, asta îmi place: că este un desenator foarte tare!

Mie nu-mi place să retrăiesc, mie îmi place să trăiesc.

De cât timp predai?

Eu nu predau în mod oficial, ci pe „teren”, pentru că tot ce se întâmplă la studio, la Castel Film, este mult mai bine primit de către cei care vor să învețe. Nu sunt un profesor comod, sunt mai degrabă dură, mulți s-au supărat pe mine, mulți au și plâns, dar azi la fel de mulți îmi mulțumesc… Și acum am satisfacția asta, să fi lăsat ceva în urmă.

Deci un creator de costume nu iese la pensie, de fapt.

🙂 Mulți mă întreabă de ce mai muncesc, de ce nu mă ocup de grădina asta frumoasă pe care o am. Și le răspund mereu că sunt absolut îndrăgostită de meseria asta și nu pot să stau.

Cum e căsnicia cu un om din aceeași industrie, în acest caz din industria filmului?

Foarte bună în procent de 99%. Noi ne-am cunoscut de foarte tineri și avem mulți ani de căsnicie, o căsnicie care acum s-a transformat într-o prietenie! Și atunci când eu nu sunt bine, mă susține Vlad și invers. Acel 1% în care nu ne înțelegem, se referă tot la partea asta artistică a profesiilor noastre. Și e greu să cedăm, pentru că suntem amândoi cam la fel:)

Ne susținem punctele de vedere până în pânzele albe. Însă trecând peste asta, la noi în cinematografie, se spune: ori ai o familie, ori lucrezi în film. Adică e foarte greu să le faci pe amândouă. Reușesc în general cei care au cam aceleași meserii sau care muncesc în același loc, pentru că un film îți trage pur și simplu energia din tine. În timpul filmărilor nu stai mai deloc acasă și nu poți avea o familie normală.

Ce lucrezi acum?

Lucrez cu un scenograf, cu un pictor de costume străin, care face un film foarte mare, Cântecul Nibelungilor, pentru care manufacturăm cam 3000 de costume. Și mă gândeam că artistic eu sunt pregătită să fac asta, dar să mă ocup și de organizarea acestui imens puzzle în care trebuie să știi cine și ce poartă și face, nu. Nu vreau să mă ocup de asta și acest lucru mă face să nu fiu chiar în liga întâi a scenografilor. Eu sunt în liga a doua, pentru că nu am renunțat la a avea o viață.

Unde îți place să vezi filmele?

Pe marele ecran. Filmul este făcut încă pentru sala de cinematograf. Sunt și filme pe care le tratezi altfel, mă refer la acelea strict făcute pentru televiziune, dar acolo personajele se văd mai mult în partea de sus, puține sunt cadrele care arată tot costumul.

Cum a evoluat crearea costumului în timp?

De la tăieturile care se făceau după ureche, aproximative, până la grija de azi pentru detalii.

Înainte nu existau baze de date. Da, te mai duceai la Biblioteca Academiei, da, vedeai un costum la muzeu, îl luai, îl desfăceai și îl făceai la loc, dar asta era destul de puțin în comparație cu ceea ce se întâmplă azi.

Înainte mă duceam la toți prietenii bunicilor mei, le scotoceam în cufere și întrebam despre epoca în care au trăit, ce se întâmpla atunci, cum era. Azi există baze de date cu fiecare tăietură necesară unui costum! În România nu se apreciază asta încă. Vorbim de croitori specializați care sunt adevărați artiști și care știu să-ți facă și o fustă din secolul 14, și un corset. Au nebunia detaliului, iar cei sunt așa și lucrează la filme cu bugete mari, creând costume de la ultimul figurant la primul personaj, fac ca filmul să ia Oscarul pentru costume.

În ce epocă ți-ar fi plăcut să trăiești?

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Este perioada cea mai frumoasă.

Care sunt filmele la care ai lucrat și care ți-au marcat cariera?

În primul rând Domnișoara Aurica, filmul meu de debut, în regia lui Șerban Marinescu. Acesta fost filmul care mi s-a părut cel mai greu și la care, de câte ori mă uit, nu-mi prea găsesc greșeli. Și mă mir și acum de ce nebunie am fost capabilă atunci, creând costume pentru personaje a căror tipologie mi-era străină și despre care aflam de la o bunică, o mătușă, un vecin. Așa că a fost un film la care am muncit mult și la care am ținut mult. Pe urmă a fost un film american What Happened to Monday care mi s-a părut o provocare și în care actrița Noomi Rapace a fost foarte dificilă, dar am reușit să supraviețuiesc:).

Mulți mă întreabă de ce mai muncesc, de ce nu mă ocup de grădina asta frumoasă pe care o am. Și le răspund mereu că sunt absolut îndrăgostită de meseria asta și nu pot să stau.

Te gândești la trecut, la filmele pe care le faci?

Nu. Mă detașez total, pun desenele și proiectele într-un folder și gata. Nu mă mai gândesc la ele. Nu-mi place să mă gândesc la trecut, de aceea și colaborarea cu Vlad la filmul Scara a fost dificilă, pentru că era vorba despre anii tinereții mele în care se întâmpla acțiunea filmului și la început nici nu am vrut să-i spun că nu prea aș vrea să lucrez la film. Întoarcerea mi se pare mereu dureroasă. Mie nu-mi place să retrăiesc, mie îmi place să trăiesc.

Care este forma de artă care te face fericită?

Designul de obiect sau decorarea unui spațiu. Este mai simplu decât lucrul cu regizorii sau cu actorii pe set unde ai mereu nevoie de un calmant:) În cazul spațiilor, lucrurile sunt liniștite și munca foarte ofertantă. Îmi place să amenajez și, dacă văd ceva care nu este bine, am un rău fizic. Nu pot spune că nu accept, ci pur și simplu corpul meu refuză locurile care nu-mi plac. Dacă nu am un interior unde să mă regăsesc, nu pot să lucrez. Acasă am un mic birou plin cu multe jucării de epocă. Și ele mă fac să mă simt bine, mă inspiră, îmi creează un univers.

Cum ți se pare lumea dincolo de film? Cum e realitatea? Strada te inspiră?

Foarte tare, da. Mai ales pentru filmele de actualitate unde personajele pot fi foarte sărace sau dimpotrivă, flamboiante. Unii oameni se îmbracă cu multă imaginație și le fac poze pe stradă, mi-e și jenă, dar nu rezist, pentru că strada bate filmul de foarte multe ori.