Omid Ghannadi, designer de interior, 32 de ani, cetățean român, născut în Tabriz, Iran. Oriental și român în același timp. E căsătorit cu Ilinca, singura femeie cu care concepe căsnicia, altminteri nu se consideră a fi genul „căsătorit”- fiindcă, spune el, este un om complicat. Este foarte implicat în caritate, deși neagă că ar face prea mult. În România a auzit o vorbă care l-a năucit și nedumerit, în același timp: cine face bine e prost, sau prost de bun. Nu vede cum cele două s-ar alătura. „Visuri la cheie”, emisiunea în care este de 4 ani, îl face fericit pentru că a ajuta este pentru el ca un drog. Nimic nu-i oferă o endorfină de mai bună calitate decât voluntariatul.

Unde este acasă pentru tine?

Ani de zile am fost întrebat unde este acasă pentru mine, în ce limbă visez, în ce limbă gândesc… Și am tot dat răspunsuri „filosofice”. Acum îmi este foarte simplu să răspund: acasă este unde este familia mea, unde sunt cei doi copii și soția mea. Acasă este acolo unde sunt ei lângă mine.

Cum am putea defini un spațiu în care am trăi bine?

Spațiul în care trăiești bine, este spațiul în care, în primul rând, te simți acasă. Noi, ca designeri, arhitecți, decoratori, etc suntem niște meseriași care își fac treaba, facem spațiile să arate frumos, dar farmecul prin care o casă devine acasă vine de la oamenii care trăiesc acolo. Este energia cu care ei vin împreună cu geamantanele atunci când se mută într-un loc nou. Și mai aduc iubirea, familia, liniștea…

Ai văzut case fără energie, chiar dacă stăteau oameni în ele?

Da, dar vorbesc doar de energiile pe care le percep eu. Am avut amenajări care au mers bine, dar care nu au reușit să devină „acasă”. Dar, repet, este ceea ce am perceput eu, poate că oamenii s-au mutat și s-au simțit bine….

Ai trăiri de mare artist.

Nu, nu sunt un mare artist. Un mare artist este cel care își expune arta. Eu am ajuns un om de afaceri, un om de televiziune, care ține cursuri, chestii din astea care toate duc la venituri financiare.

Dar tot ce fac are ca motiv exprimarea. Am făcut design interior pentru că am vrut să mă exprim. Am făcut televiziune, pentru că doream să mă exprim, fac cursuri, pentru că doresc să mă exprim. Toate lucrurile pe care am reușit să le fac, ca și motivul pentru care am reușit să le fac sunt legate de nevoia mea de a mă exprima. Tu știi bine: eu aș putea scrie bine- prost în limba română, e drept, dar cu ajutor de la Ilinca (soția lui, n.m) ar ieși corect- iar ceea ce transmit poate fi ceva interesant, dar cred că motivul pentru care nu am ajuns un scriitor sau cineva care să se exprime mult mai direct este faptul că am avut mereu handicapul limbilor. Nici farsi nu mai vorbesc bine, engleza o vorbesc șchiop, româna oricât de bine aș vorbi-o, tot nu aș putea scrie o carte… Așa că am reușit să găsesc alte căi care să exprime într-un mod direct sau indirect ceea ce am eu în minte. Chiar și la cursurile noastre, dacă ai să vii, vei vedea că un sfert este despre designul de interior, restul este despre viață. Eu am nevoie de un motiv să captez atenția oamenilor pe care să-i pun în fața mea, să-i fac să tacă și să mă asculte, motiv pentru care îmi plătesc și psihologul, de altfel (râde)

Nu e foarte ușor să faci bine și să fii bine văzut de oamenii din jurul tău

Dar ce vrei să le spui, de fapt? Ce dorești să transmiți?

Știi care e chestia? Eu mă număr printre cei care înțeleg multe, dar fac puține. Și atunci când mă exprim, mă simt implicat. Exprimarea mă ajută să mă simt implicat. Spuneai despre artiști… eu cred că de aceea unele opere de artă sunt triste, pentru că e dureros să înțelegi și să nu poți să faci.

De aceea te implici în caritate atât de mult?
Mă implic foarte puțin, Cristina, foarte puțin. Datorită expunerii pe care o am, a modului direct în care o fac, dau senzația că e mult. Dar e foarte puțin ceea ce fac eu și e foarte mult ceea ce-mi doresc să fac. Mă scot din sărite oamenii care înțeleg mai puțin ca mine și fac mai mult și, mai ales, cei care înțeleg mult și fac și mai mult.:)

Nici farsi nu mai vorbesc bine, engleza o vorbesc șchiop, româna oricât de bine aș vorbi-o, tot nu aș putea scrie o carte… Așa că am reușit să găsesc alte căi care să exprime într-un mod direct sau indirect ceea ce am eu în minte

Cu toții avem empatie față de cei în nevoie… Dar nu toți reușim să acționăm. Pe tine ce te sensibilizează, ce te face să acționezi?

Asta este întrebarea pe care mi-am pus-o din a doua ședință de terapie pe care am avut-o vreodată:) Serios vorbind, fiecare psiholog, în mod firesc, are ca preocupare să-ți crească valoarea de sine, să te facă să înțelegi ce valoros ești tu pentru tine. Și spune chiar așa: tu contezi pentru tine. Eu însă, nu înțelegeam de ce pentru mine contează alții mai mult decât contez eu. Și de ce simțeam nevoia asta de sacrificiu care ajunsese la un nivel destul de intens.  Îmi doream să găsesc un caz în care să dau tot ce am, tot.  Și nu știam de ce! Niciun psiholog nu a reușit să-mi crească valoarea în ochii mei. Și mi-am dat seama de ce.

Pentru că eu așa sunt, ceilalți contează pentru mine mai mult decât contez eu pentru mine și asta mă hrănește, îmi dă energie, și altfel nu pot trăi. Este „drogul” fără de care nu pot trăi și, oricât de prost ar suna, eu o fac pentru mine, pentru că este o endorfină de cea mai pură calitate pe care am descoperit-o în organismul meu atunci când ajut. Dar, ca orice drog, nu e întotdeauna la îndemâna tuturor, e greu de găsit și e și foarte scump. Și în viață ajungi să cheltuiești din ce în ce mai mult pentru acel drog: vin sacrificiile față de tine, de familia ta, de prietenii tăi… Nu e foarte ușor să faci bine și să fii bine văzut de oamenii din jurul tău.

Mândria orientală este cea mai grea povară pe care trebuie să o cari după tine atunci când trebuie să funcționezi într-o societate mai echilibrată, mai democratică, bazată pe acceptare.

Cum adică?

Eu am avut senzația că deranjez oamenii din jurul meu încercând să fac bine și asta nu pentru că ei erau răi, ci pentru că acesta este instinctul primar al omului. Știi vorba aia: ești prost de bun? Ești fraier?

La un moment dat am vrut chiar să fac o campanie și să le zic oamenilor, „nu mai spuneți celor care vor să facă un bine că sunt proști! Nu zic să faceți și voi un bine, dar nu le mai spuneți lor că sunt proști!” Și nu am înțeles această reacție, aceste cuvinte! Este un non sens! Cum ajungi să fii considerat un fraier, fiind bun? De când bunătatea este egală cu prostia? Este un fenomen social pe care noi nu avem nici timpul, nici disponibilitatea necesară să-l atacăm. Iar când vei pune problema pe masă, vei avea parte de reacții de genul: „eu nu am spus niciodată că cine este bun, este prost”.

Eu am început să fac asta cam de 2 ani de zile. Dacă cineva îmi spune că sunt fraier că fac bine, vai de capul lui: are de vorbit cu mine o oră! Am învățat pentru prima dată în limba română cuvântul ipocrizie când mi-a fost adresat de către un prieten căruia îi povesteam despre o acțiune socială. Mi-a zis că sunt ipocrit! Nu știam ce înseamnă cuvântul, dar nu-mi suna bine… Știi ce s-a întâmplat după o vreme? El a devenit un voluntar mai activ ca mine în asociația respectivă. În vară mi-a spus că sunt ipocrit, în toamna următoare a devenit cel mai activ voluntar al cauzei!

Nu în România, eu în Elveția mi-am dat seama ce înseamnă să fii străin

Ce ți-au dat genele tale de oriental?

Tenul mai închis la culoare (râde). Cred că mândria. Da, mândria. Mândria care creează și problemele. Mândria culturii orientale cred că este unul dintre puținele lucuri care nu se potrivește societății vestice. Mai ții minte criza refugiaților? Cred că cea mai mare problemă a integrării refugiaților în noua societate în care au ajuns a fost mândria. Este foarte dificil să pui un medic din Siria care a mers pe jos 20 000 de km cu sacoșa de rafie în spinare, să-ți spele WC-ul, și el să accepte ușor, deși asta este varianta lui de a supraviețui! Cred că dacă refugiații nu erau din Orientul Mijlociu, ci din…nu știu, Filipine, se integrau mult mai ușor în societatea vestică. Mândria orientală este cea mai grea povară pe care trebuie să o cari după tine atunci când trebuie să funcționezi într-o societate mai echilibrată, mai democratică, bazată pe acceptare.

Asta este singura? Mândria?

Ea este o umbrelă pentru tot. Are și părți bune, și părți rele. Are respect, onestitate, sinceritate, care sunt și în societatea vestică, însă la oriental este sub umbrela mândriei, adică ești respectuos, pentru că ești un om mândru. Ești onest, pentru că ești un om mândru. Ești corect și decent, pentru că ești un om mândru.

De ce nu ai plecat din România?De ce ai simțit că aici poți rămâne?

Păi, până în 2011 nu aveam cum să plec din România, că nu aveam opțiunea, după aceea am început să mă gândesc la plecare, iar în 2016 când am început emisiunea Visuri la cheie. nu am mai avut cum.

Din Elveția am venit în România după ce am fost dat afară din Le Rosey, unul dintre cele mai bune licee din lume! Abuzat am venit înapoi! Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii străin. Nu în România, ci în Elveția mi-am dat seama ce înseamnă să fii străin. Uite de aia nu am plecat din România, aici m-am simțit cel mai puțin străin.

 

Există un loc la care te gândești?

Să-ți spun ceva. Eu, când am venit în România în 2001, am plecat pentru prima dată din Iran. Și până în 2005, eu nu am avut dulap. Am avut un geamantan. Eu am pierdut sensul cuvintelor unde aș vrea să trăiesc, eu am învățat mai degrabă sensul lui ”trăiesc unde pot să trăiesc”. Acesta a fost un avantaj al imigrării mele. Dezavantajul este că pot să mă despart de oameni. M-am despărțit de foarte mulți oameni de-a lungul anilor. Lucrurile care ne ancorează în viață de obicei, pentru mine nu mai au aceeași însemnătate pe care o au pentru un om care a trăit în același loc toată viața lui. Eu am trăit în România, Anglia, Elveția, România din nou. Din Elveția am venit în România după ce am fost dat afară din Le Rosey, unul dintre cele mai bune licee din lume! Abuzat am venit înapoi! Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii străin. Nu în România, ci în Elveția mi-am dat seama ce înseamnă să fii străin. Uite de aia nu am plecat din România, aici m-am simțit cel mai puțin străin.

De ce te-au dat afară?

Pentru că eram iranian și, pe alții, că erau pakistanezi. La sfârșitul primului semestru. Acesta a fost motivul adevărat pe care eu l-am auzit în franceza pe care începusem să o înțeleg, spus de președintele școlii, către directorul ei. M-au întrebat: unde te-ai născut? În Tabriz. Și unde ai crescut? În Tabriz. Afară! Paradoxal era că în spatele meu era un tablou cu Șahul, regele Iranului, care făcuse școala acolo.

Am învățat pentru prima dată în limba română cuvântul „ipocrizie” când mi-a fost adresat de către un prieten căruia îi povesteam despre o acțiune socială. Mi-a zis că sunt ipocrit! Nu știam ce înseamnă cuvântul, dar nu-mi suna bine… Știi ce s-a întâmplat după o vreme? El a devenit un voluntar mai activ ca mine în asociația respectivă.

 

Ce gust are nedreptatea?

Depinde dacă ești obișnuit cu ea, sau nu (râde).

Când ai simțit prima dată nedreptatea?

Când a trebuit să plec de lângă mama. Dar am înțeles de ce. A doua oară am simțit-o în Elveția și a fost cea care mi-a schimbat viața cu totul. Acolo am gustat a doua oară nedreptatea, dar pe aceea nu am înțeles-o. De atunci am trăit cu un nor deasupra capului de „om nereușit”. „Nu vei reuși niciodată, ai dezamăgit cea mai mare instituție de învățământ, de acolo ieșeai om, bla bla bla…

Părinții tăi mai trăiesc?

Da. Tata a plecat când aveam 3 ani, nu l-am cunoscut niciodată.

Dar știi cine e?

Da (râde). Mi-a dat follow pe Instagram! După 30 de ani! Am și râs cu Ilinca într-o seară pe tema asta… Mama trăiește, este un om cu totul special. Este un om care nu are capacitatatea de a se exprima, dar și dacă ar avea-o….

Ce relație ai cu ea?

Nu am nevoie să vorbesc foarte mult cu mama ca să fiu aproape de ea. Conversațiile mele telefonice cu mama durează maximum un minut și jumătate, dar în acel timp o îmbrățișez pentru următoarele 3 săptămâni și nu-i mai dau drumul.

Dumnezeul în care cred eu, este un singur Dumnezeu, nu voi zice niciodată Dumnezeul meu. Eu nu mă rog uitându-mă în sus, nici în jos. Eu mă rog uitându-mă în mine.

Ce face?

Dacă spun că e casnică se supără… După moartea bunicului a prelut niște terenuri într-un sat pe care le închiriază pentru agricultură.

Semeni cu ea?

Într-o familie de 5 oameni, 4 copii și o mamă, e foarte greu să-ți dai seama cu cine semeni. Frații mei au crescut într-o casă foarte aglomerată. Însă eu am crescut doar cu mama. Tata a plecat, a lăsat un car de problemele după el, am pierdut tot ce aveam. Și am crescut doar eu cu mama până la 14 ani când brusc ne-am îndepărtat. Sunt unii care stau în același cartier cu părinții lor și care vorbesc 3 ore pe zi cu ei, și nu înțeleg cînd le spun că eu vorbesc cu mama un minut pe lună și „o cuprind” în inima mea pentru următoarea lună. Și îmi spun cum, doar atât vorbești cu ea? Nu o iubești pe mama ta. Vai, cât o iubesc! Dar nici eu, nici ea, nu avem nevoie de mult ca să ne-o demonstrăm.

Tata a plecat când aveam 3 ani, nu l-am cunoscut niciodată. Mi-a dat follow pe Instagram. După 30 de ani!

 

Cum te-au influențat texturile, culorile din copilăria ta în meseria pe care o ai?

Designul funcționează pe cultura vizuală pe care o ai tu în mintea ta. Cei mai buni designeri din lumea asta sunt fie cei care călătoresc foarte mult, fie sunt multiculturali. Noi nu mai trăim într-o lume în care să inventăm lucruri foarte des, mai degrabă cred că intervenția noastră de azi constă în a folosi invențiile din jurul nostru și a le pune într-un context nou. Din acest punct de vedere am, poate, un plus față de cineva care a trăit doar în România. Dar, în același timp este și un minus, fiindcă eu am devenit cetățean român acum 4 ani. Nu am putut deci să călătoresc foarte des. Însă pot spune că am o memorie vizuală foarte bună pentru locații și pentru detalii de design, ceea ce mă scutește de analiza îndelungatăa detaliilor, că, dacă plecăm de aici și îmi spui să-ți dau 4 detalii despre această cafenea, îți voi da unele la care nu te aștepți. Dar acesta este un dar pe care îl am și atât.

Ce fel  de design te caracterizează pe tine?

Autenticitatea este, pentru mine, foarte importantă. Am 32 de ani, nu pot spune că am un stil de lucru și nici nu sunt atât de concentrat pe ce fac profesional, încât să spun că lucrez într-un stil. Eu sunt mai degrabă axat pe business, la birou acceptăm tot felul de lucrări… Însă ceea ce urmăresc eu în proiectele în care sunt mai implicat, este să simt că lucrurile valorează într-un fel sau altul. Uneori financiar, nu exclud, îmi place să pun lucruri scumpe în context, dar, de cele mai multe ori, îmi doresc ca rezultatul să fie acela de a te simți bine undeva: că e o atmosferă ușor etnică, sau o altfel de atmosferă, ea trebuie să spună ceva, să-ți amintească de ceva, să-ți dea o stare pe care ai fi vrut să o ai undeva, sau chiar ai avut-o cândva…

Uneori mi se pare că religiile subestimează inteligența Lui Dumnezeu

Ce părere ai despre minimalism?

Noi vorbim despre asta la curs. Există două feluri de minimalism: cel contemporan pe care îl recunoaște lumea mai ușor- mai puțină mobilă, etc- o treabă extrem de ușoară, dar foarte greu de realizat, fiindcă puține lucrui înseamnă detalii perfecte- și există minimalismul după criza japoneză, prin care oamenii reușesc să aducă toate funcționalitățile unei case într-o încăpere foarte mică.

Ai putea trăi așa? Te atrage?

Pe mine mă atrage orice proiect bine executat. Și asta este o formă de maturizare, și anume că, chiar dacă un stil nu este pe placul meu, îmi dau seama că e bine executat. Când văd că cineva știe ce face în acel stil, jos pălăria!

Ilinca, soția ta, s-a apucat de arhitectură, de aceea te-ai apucat și tu.

Pe scurt, da, cam așa fost…:)

Crezi în destin?

Hai să zicem că nu știm totul despre lumea în care trăim.

Ilinca este sufletul tău pereche?

Da, categoric, da. Eu, azi, nu aș fi fost căsătorit și nu aș fi avut copii, dacă nu era Ilinca. Sunt cel mai nepotrivit om pentru căsnicie. Interesant este că eu spuneam că mă voi căsători cu Ilinca pe când nu eram cu ea și nici nu luam în calcul asta. Și azi, dacă mă scoți din context, eu nu sunt un om pentru”căsnicie”. Sunt un om dificil cu care se trăiește în casă, eu sunt petrecăreț, individualist, sunt ciudat pentru o căsnicie, dar dacă nu ar fi fost ea, nu aș fi avut nicio șansă să am o soție și doi copii.

Crezi în Dumnezeu?

Da, dar nu cred în cel convențional. Mi se pare că, de multe ori, eu îl consider pe Dumnezeu mult mai inteligent decât îl consideră mulți alți oameni religioși. Uneori mi se pare că religiile subestimează inteligența Lui Dumnezeu. Eu rar intru în discuția asta despre religie, pentru că respect credința oamenilor. Lucrul care te face pe tine mai bun este credința. Dar religiile Îl subestimează pe Dumnezeu plecând de la „rugăciune”. Adică verbalizarea gândurilor și dorințelor tale mi se pare că te face să-L crezi incapabil pe Dumnezeu să te înțeleagă pur și simplu prin sufletul tău. Dumnezeul în care cred eu, este un singur Dumnezeu, nu voi zice niciodată Dumnezeul meu. Eu nu mă rog uitându-mă în sus, nici în jos. Eu mă rog uitându-mă în mine.

Visuri la cheie de la Protv este o formă care le include pe toată astea, tot ce am vorbit până acum: dorința de exprimare, facerea de bine, Dumnezeu, întoarcerea spre tine.

Da, nu cred că ar fi existat o altă situație care să mă aducă pe mine în televiziune.

Îți place televiziunea?

Nu, nu-mi place, dar îmi place emisiunea Visuri la cheie foarte mult. Este singura emisiune care îi unește pe toți, oricum ar fi ei, și-i adună în jurul unei emoții, responsabilizându-i, în același timp. Are puterea asta care vine prin simplitatea cazurilor, prin faptul că arată cât de vulnerabilă este societatea în care trăim și că nu tot timpul oamenii ajung în situații dificile din vina lor. Emisiunea asta arată că, uneori, puterea înseamnă să supraviețuiești în condiții foarte grele. Și nu este o emisiune tristă! Este o emisiune în care este vorba despre speranță! Sau, cum a zis Dragoș Bucur, mult mai bine ca mine, este singura emisiune din care câștigă toată lumea! Dacă am putea folosi formula asta în societate, am trăi într-o lume mai bună.