Am fost tentată să-i pun câteva întrebări lui Mihai Morar. Îi ascult podcastul Fain & Simplu și îmi place mult. Nu este primul meu interviu cu Mihai, celelalte au apărut în revistă cu mulți ani în urmă. Dar e primul interviu care apare aici, pe #peopleperson.

Am descoperit un Mihai un pic schimbat. Un om care prețuiește mai mult timpul, care alege uneori tăcerea în locul cuvintelor, care are grijă de el și de cei din jur într-o manieră în care concentrează esențialul.

Mihai, cum s-a schimbat radioul de când ai început tu?

Țin minte că am intrat într-un studio și am vorbit la microfon pentru prima dată, a doua zi după ce a murit Prințesa Diana. Eram la Radio Contact Baia Mare, aveam 16 ani și pe vremea aceea radiourile locale aveau multe ore de programe locale, în consecință se căutau mereu talente. Și eu nu-mi doream să fac nimic altceva în viața asta, decât radio.

Doar că Radio Contact era sub imperiul atâtor legi- trebuia să vorbești fix 30 de secunde între piese, nu mai mult, trebuia să spui numai lucruri pozitive, nimic negativ, etc. Acum nimeni nu mai face radio așa, dar aceea a fost o școală foarte bună pentru mine, pentru că în 30 de secunde, ca azi pe Tik Tok, trebuia să te concentrezi, să te pregătești și să spui clar ce aveai de spus… Și, dacă intri într-o rutină, la un moment dat pot să le spui și spontan. Uite, un Instastory are 15 secunde, un Tik Tok 30, ei bine, Radio Contact făcea asta acum 20 de ani.

La ce reacționează oamenii azi?

La povești, la emoții, la imperfecțiuni… Uite, de azi dimineață de la matinal, am rămas cu starea unei doamne care a intrat în direct și a zis că ea, în timpul liber, este solistă și a compus o piesă pentru 1 decembrie pe care a lansat-o pe canalul ei de Youtube. Era la serviciu și noi am difuzat spontan piesa pe radio. Oamenii plângeau, efectiv, era o piesă folclorică bine făcută, în care se vorbea despre românii plecați… Momentul nu a fost regizat, a fost spontan, s-a născut în direct și lumea a simțit asta. Deci la radio încă poți să faci magie.

Pentru noi, persoanele haotice, reperele fixe reprezintă salvarea

Un om de radio are timpul în sânge, are ceasul în vene. Cum trece timpul peste tine?

Nu-mi dau seama când și cum trece timpul. Am niște repere fixe ale zilei pentru că în mine, în interior, este un haos. Așa că trebuie să am ziua organizată. La 7 începe matinalul, la 11 mă duc la sală, la prânz iau masa cu o persoană dragă… Pentru noi, persoanele haotice, reperele fixe reprezintă salvarea.

Nu te-ai plictisit de muzica pusă în heavy rotation?

Nu prea simțim asta la matinal, cel puțin. Uneori, de la 7 la 10 punem, punem doar 5 piese din playlist. Dar, dacă tot vorbeam despre haos, playlistul este necesar, pentru că aceia care au studiat muzica așa, după criterii aproape matematice, au știut ce fac.

Și noi facem studii săptămânale pe muzică, trebuie să ponderăm lucrurile astea și trebuie să le dăm oamenilor ceea ce le place. Dar nu eu mă ocup de playlist la radio. Ne e treaba mea. Oricum, dacă ar fi să omori o Balanță, i-ai da să facă un playlist.

De ce?:)

Pentru că nu s-ar hotărî niciodată ce piese să pună:)

Ca să mă „încarc” pentru radio sau podcast, am nevoie de ore lungi de tăcere

Se spune că se apucă de radio cineva care nu a prea fost ascultat acasă când era mic. E valabil și în cazul tău?

Hm… Bună întrebare. Nu știu dacă nu eram ascultat, dar știu că voiam să fiu ascultat și nu neapărat acasă, în familia mea compusă din mama, tata și sora mea, cât mai ales în cea extinsă. Eu vara mergeam la bunici unde veneau mulți nepoți din toate colțurile țării. În familia tatălui meu au fost 10 frați, așa că-ți dai seama…

Deci mergeam la bunici și ajutam acolo la muncile câmpului sau mergeam cu vacile, dar nu te impuneai în familie mergând cu vacile. Așa că țin minte că imitam primele reclame pe care le vedeam la tv la începutul anilor 90 și după aia am ajuns să creez reclame în fraze scurte și cuvinte puține… ceea ce am făcut și mai târziu la radio.

Și acum ce spune familia extinsă despre tine?

Că eram mai haios când eram mic:). Acum am radioul, am unde să mă descarc, așa că acasă sunt liniștit, nu-mi mai trebuie validare și nici nu am nevoie să fiu clovn. Nu mai am nevoie de asta, acum trec de om serios:) Oricum, ca să mă „încarc” pentru radio sau podcast, am nevoie de ore lungi de tăcere. Iar întâlnirea cu familia mea este ocazia perfectă de a fi cu niște oameni care mă acceptă exact așa cum sunt tăcând, retrăgându-mă, nepunându-mi-se foarte multe întrebări.

Nu ascult alte radiouri cu urechea critică

Care sunt extremele între care te miști?

Foarte multă lene și hiperactivitate.

Cum ai defini azi relația ta cu Daniel Buzdugan? Simbioză?

E foarte fain acest cuvânt… Simbioză… Ne respectăm foarte mult spațiul fiecăruia. Ne-am dezvoltat cu totul și cu totul diferit. Eram diferiți încă de la început, dar ne intersectăm într-o zonă în care se intersectează foarte puțini oameni. Dar pentru a te intersecta în zona aia, trebuie să ai mare grijă de relație. Noi nu avem orgolii, nu avem discuții despre bani…

Ce radiouri asculți și cum asculți, ca un profesionist sau ca un om relaxat?

Am ajuns la vârsta la care sunt mai mult Romantic decât Zu:)

În weekend ascult Romantic, ascult și România Actualități mult, la drum mai ales, ascult radiouri de știri. Dar nu le ascult cu ureche critică și de aceea mă bucur de magia radioului și descopăr multe lucruri noi.

Ești romantic? Chiar asta urma să te întreb. Te bănuiesc de așa ceva…

Sunt romantic, da, poate chiar nostalgic uneori. Dar sunt Balanță și oscilez între pragmatism și romantism. Cred că dramele eroului romantic trebuie trăite în prima parte a vieții, dacă le trăiești în a doua parte s-ar putea să te îngroape mai repede decât trebuie.

Datul afară e ca o moarte pentru orice om din generația noastră

Scrii absolut superb. Te gândești să scrii mai mult în viitor?

Da, dar asta presupune să introduc în programul zilnic și scrisul, pentru că mi-am dat seama că cei mai buni scriitori nu sunt cei mai talentați, ci cei mai consecvenți.

Și ce ai scrie? Ficțiune?

Da, asta mi-aș dori, aștept să vină acel moment în care să descopăr acea poveste care merită scrisă. Pentru mine, scrisul e un chin! După ce scriu un articol, sunt epuizat, crede-mă. Pentru a fi ușor de citit, trebuie să scrii din greu, sau cu greu, sau în așa fel încât să te pui în pielea celui care te citește și căruia să nu-i complici viața…

Ce s-a întâmplat cu limba română la radio?

Păi ce s-a întâmplat cu ea în muzică, în presă… A evoluat, cred, deși nu știu dacă acesta este cuvântul cel mai bun. A suferit o transformare. Am văzut la un moment dat în The Crown, ultimul sezon, că Charles era foarte supărat că se pierde limba engleză și voia să facă o campanie în școli, dar nu l-a  luat nimeni în serios. Ce pot spune? Lucrurile nu rămân niciodată într-un loc fix.

Ce părere ai de vocile feminine în radio?

Că sunt necesare! Multă vreme matinalele au fost făcute cu voci masculine și nu ne dădeam seama că ne lipsea ceva… Vocile feminine îndulcesc mult, umanizează. Emma și Tea, colegele noastre, sunt cele pe care le prețuiesc cel mai mult. Uite, o altă voce este Veronica de la Virgin Radio care promite mult și care se vede că are un background solid de acasă.

Visezi noaptea emisiuni? Ai coșmaruri că pică microfonul sau cade muzica?

Nu. Radioul nu este un stres pentru mine, nu am vise urâte cu radioul. Mulți ani am visat însă că sunt dat afară, aceasta era frica mea.

Dar ce era dacă te dădea afară?

Nu știu, datul afară e ca o moarte pentru orice om din generația noastră. Dacă nu mă mai angajează nimeni la niciun radio?- asta era mereu întrebarea mea.

Am început să spun mai mult nu decât da și asta e cea mai mare realizare a mea din ultima vreme

Te simți expus? Radioul presupune o anume sinceritate… Îți pui pe masă sufletul, ideile, principiile…

Da, dar pe de alt parte am aflat că uneori e mai bine să vorbești tăcând. Nu mai spun lucrurile cum le spuneam acum câțiva ani. Chiar și la radio îmi iau un timp, o secundă, două, să trec gândul printr-un filtru. Cu vorbele poți să tai, sau să sădești, sau să construiești și puterea cuvintelor o realizezi la o anumită vârstă. De aia zic, uneori vorbești chiar și atunci când taci.

De ce ai făcut Fain &Simplu?

Pentru că timp de 15 ani cât am făcut interviuri pentru televiziune nu am avut timpul necesar să-i ascult pe oameni, neapărat. Și când stai deasupra capului cu sabia asta a pauzei de publicitate și după ea se schimbă invitatul, nu mai poți comunica asertiv. Ori în podcast nu te mai grăbește nimeni. Ai timp să-i asculți, și dacă vine „titlul” bine, dacă nu, nu. Oricum lumea stă în medie o jumătate de oră să asculte un podcast, ceea ce este enorm.

Cum îi asculți pe cei din fața ta?

Cu un consum foarte mare, ca un chirurg în sala de operație. Îi deschid omului sufletul, nu e lucru simplu. Invitatul meu trebuie să simtă bine, ca acasă, eu îi sunt și gazdă și interlocutor. El își expune viața într-un loc străin, pentru niște oameni străini, deci…

Crezi că un conținut audio va mai fi un conținut valoros?

Oh, da! Va fi un conținut de aur pentru digital! Să nu ne mințim, eu trag podcastul video, dar cel mai mult el se ascultă pe Youtube! Eu cred suntem atât de multitasking, încât vom avea nevoie de ceva pe fundal, de cineva care să ne vorbească mereu. Vocile devin familiare și într-o lume care se însingurează, ai nevoie de voci cunoscute și plăcute.

Dar nu e o inflație de podcasturi?

Ba da, dar e firesc să fie așa. Nu mă sperie inflația de podcasturi, eu cred că e nevoie de podcasturi, dar depinde și de cum îi spui omului povestea respectivă. Probabil că în timp vor rămâne cei care au tracțiune, cei care „trag la căruță”. Îți trebuie disciplină, chiar vorbeam cu oameni din online care fac podcasturi de dinaintea mea și care nu au frecvența săptămânală.

Noi venim din radio, din televiziune, dar asta nu înseamnă că am cucerit noi mediul digital, însă am venit cu o anume disciplină pe care am învățat-o când trebuia să dăm un articol la timp, că pleca publicația la tipar, știi ce zic…

Te-ai apropiat de credință. Apropierea ta de biserică ți-a adus și critici?

Eu nu știu dacă m-am apropiat de biserică, ci pur și simplu m-am dus și am pus întrebări. Le-am pus din curiozitate… Eu îi admir foarte mult pe acești oameni, călugări, preoți… Sunt curios în ceea ce privește viața lor și încerc să aduc, prin podcast, oameni care se apropie de ideea asta de sfințenie, așa cum o înțeleg eu.

Spui mereu „da?

Nu. Am început să spun mai mult nu decât da, și asta e cea mai mare realizare a mea din ultima vreme.

Te sperie bătrânețea?

Nu, mi se pare ceva superb! Mai și pun poze pe instatories cu bătrâni din ăștia cum aș vrea eu să fiu. Dar mă sperie să nu devin povară pentru cineva, sufletul să devină povară pentru trup sau invers. Asta mă sperie.

Vorbește-mi despre universul feminin pe care îl descoperi prin fetele tale.

Cele mari au 14 ani și cred că aceștia sunt și anii cei mai grei, anii în care părintele trebuie să lucreze cu „bisturiul”. Să știe unde să taie, cât să taie, cum să panseze, ce trebuie să lase și ce nu… E complicat parentingul de adolescenți. Și mereu vorbesc cu Gabriela despre ce trebuie să facem și ce nu, pentru că totul este neașteptat și totul este imprevizibil.

La ce vârstă ai vrea să fii acum?

La cea la care sunt.

Îți place de tine?

Am clipe în care îmi place, zile în care nu-mi place, secunde în care iar îmi place, alte luni în care nu-mi place. Așa, ca o Balanță…