Laura Cosoi a scris a doua carte de bucate: „Forma gustului”. De fapt, nu este numai atât, este o carte în care vorbește mult despre ea, despre experiențele sale, despre cum a trecut peste atacurile de panică pentru care nu psihologul a fost soluția, ci… alimentația pe care o numește „medicament”.

De ce încă o carte cu rețete?

Mi-am dorit mai întâi o carte cu rețete românești reinterpretate care să-i ajute mai ales pe turiștii străini să cunoască România prin bucătăria ei. Dar, când am văzut eu cât de complexă este bucătăria noastră care… nu este numai a noastră, și câte influențe are, pentru a face o treabă bună, mi-am dat seama că e nevoie de mult mai mult timp decât aveam eu la dispoziție pentru a scrie. Și, gândindu-mă mai mult, mi-am dat seama că nu am spus suficiente lucruri despre mine în prima mea carte, „Rămâi la masă?”, că am pus acolo doar niște rețete. Și așa am scris-o a doua, „Forma gustului” în care am vorbit și despre momentul acela în care te hotărăști să ai grijă de tine, de cine ești, de cum ești, ce mănânci… Și la mine a apărut din experiența trăită, din copilărie, sportul de performanță pe care l-am făcut, de la părinți sau boli, din atacurile de panică survenite din cauza programului haotic, stresului, mâncatului pe apucate. Așa că a ieșit ca o autobiografie în care am povestit despre toate aceste etape exact așa cum au venit în ordine cronologică. Și am dezvoltat momentul în care am realizat că alimentația a devenit salvatoare și foarte importantă. Pentru că, dacă nu eram atentă la ce mâncam, mi se făcea rău și, dacă mi  se făcea rău, începeau atacurile de panică. Așa că am devenit conștientă și atentă la „medicamentul” acesta care este alimentația. În carte povestesc toate acestea în introducere și apoi continui cu rețetele care sunt create pornind mai întâi de la ingrediente. Așa fac și în timpul săptămânii, mă gândesc ce nu am mâncat și ce carențe am și știu ce trebuie să mănânc.

Un domeniu foarte delicat acesta, al mâncării. Ai avut reacții negative din partea nutriționiștilor care să-ți fi spus că nu e cazul să-ți dai cu părerea, dacă nu ai studii?

Nu am avut și nici nu văd de ce aș avea, pentru că eu nu mă erijez în nutriționist și nici în vreun specialist în domeniul acesta. Cartea este doar o experiență pur personală, iar rețetele din carte sunt doar niște propuneri, nu sunt nici regim de slăbit, nici detox, nici ceva de genul acesta. Este o carte structurată pe ingredientele care sunt importante în viața mea: hrișcă, grâu, quinoa, tapioca, năutul, lintea… care se găsesc acum oriunde pe piață și pe care le poți găti în tot felul de moduri…

Dar nu fac parte din cultura noastră…

Unele da, unele nu. Am vrut să aduc și ingrediente mai puțin folosite în bucătăria noastră ca alternativă la ceea ce avem noi …

Imaginea ta nu este asociată, chiar dacă ai povestit despre asta, cu atacurile de panică și anxietatea, ci dimpotrivă…

Da, știu, mi s-a mai spus… Au trecut ceva ani de atunci și eu, când am început să fac atacuri de panică, vorbeam cu oamenii din jur și vedeam că toți au trecut prin asta, dar nimeni nu povestea! Și am fost foarte uimită.

Și de ce nu ai vorbit în mod public despre acest subiect?

Nu, nu am vorbit atunci public, pentru că… Știi? Contează și ce întrebări ți se pun… De exemplu, am fost la un eveniment unde toată lumea mă întreba ce rochie port, ce produse de beauty folosesc, la un moment dat, după un milion de astfel de întrebări, când tocmai voiam să intru și eu în sală, a venit o fată la mine, căreia nu am vrut să-i mai răspund la întrebări, dar am zis „ok, hai repede, că mă grăbesc să intru la eveniment”. Și ea m-a întrebat: Crezi că femeia este o muză pentru lumea filmului cu adevărat? Am rămas șocată, pentru că era singurul om care pusese o întrebare pertinentă la un eveniment care avea legătură cu domeniul! Deci contează și ce te întreabă cineva, că nu poți răspunde la întrebări despre machiaje și rochii spunând știți, eu am avut de curând un atac de panică... Contează, deci, care este tema socială, iar tema socială este… de suprafață. În plus, toate titlurile din presa noastră sunt de genul: „A murit”, „a fost răpusă de” … sau „tentativă de suicid”… sau… Numai nenorociri. Eu am evitat mereu să devin un titlu de tabloid… Mi se pare că se scot faptele din context și oamenii, în loc să ia partea bună a lucrurilor, că gestionez atacurile de panică, le controlez, află din titluri că doar le-am avut și atât. Ori eu nu am vrut acest lucru… Și titlurile astea nu dispar, rămân orice ai face, și știi cum e… Când în Univers arunci ceva… Așa că eu vreau să rămân cu titluri frumoase, despre viața frumoasă, sau cum am reușit să o fac așa… La lansarea cărții, ieri, nu am vrut să vină prea multă lume, fiindcă nu am vrut să se facă alte materiale pe lângă subiectul evenimentului. Că nu pot controla ce apare. Nu vreau să vorbesc despre lansarea cărții mele și să fiu apoi întrebată ce blugi port… Mi se părea că duc în derizoriu propria muncă. Nu mă adresez presei și masei cu această carte. E atât de intim ce scrie acolo, că nu am vrut să fac un eveniment legat de ea. E ca și cum ai fi lansat un jurnal și nu vezi cum oamenii îl citesc în fața ta..

Pregătesc o carte de rețete pentru copii care va aprea în iunie la cererea mamelor care îmi scriu…

Scrisul a avut un rol terapeutic?

Actoria a avut. Pentru că m-am descărcat prin rolurile pe care le-am avut… Poate și scrisul a fost terapeutic, deși eu vorbesc mult despre ceea ce trăiesc cu cei din jurul meu. Am fost și la psiholog, dar în cazul atacurilor de panică, nu m-a ajutat. Alimentația m-a ajutat și de aceea am și scos cartea. Alimentația poate fi aliatul tău.

Pe blogul tău sunt multe referiri la Dumnezeu. Crezi?

Da, cred într-o forță dincolo de noi și care poate fi numită Buddha, Allah, sau Dumnezeu și cred că o rugăciune te poate ajuta, dacă o faci cu toată inima. Gândurile puternice care se duc în Univers se transformă apoi în realitate…

Dă-mi un exemplu…

Zilele astea, când m-am gândit la locul de lansare al cărții, știind cum va fi totul organizat, că-mi spuseseră cei de la editură că vor aranja un perete întreg cu cărțile mele, mi-am imaginat 3 crini care ar fi schimbat atmosfera… M-am gândit mai mult, nu am făcut nimic. Așa că ieri, când am ajuns la librărie, am văzut că pe masă erau 3 crini, iar fata de la editură mi-a spus că mă urmărește pe social media și știe că îmi plac crinii și ar fi lipsit ceva dacă acești crini nu ar fi fost…

Mi s-au tăiat picioarele… Firește că nu e un lucru mare acesta, dar demonstrează chiar și așa că, dacă ai puterea asta, îți poți dori multe lucruri…

De unde te inspiri în actorie?

De la oameni. Avem cu toții un „simț al oamenilor”, unii mai intens, alții mai puțin intens. Eu am unul puternic. Mi se întâmplă să merg pe stradă, să trec pe lângă o persoană și parcă îi văd viața. Îmi provoacă niște senzații pornind de la miros, sau mișcare. Sau merg pe stradă și mă intersectez cu persoane ale căror energii simt cum mă lovesc și… mă întorc după ele…

Ce joci acum?

În acest moment mi-aș dori să joc mult mai mult. Acum joc în „Autorul este în sală” la Teatrul Dramaturgilor în regia lui Dan Tudor și vreau să reiau și alte spectacole. Dar sălile în care am jucat își cam schimbă sediile și conducerea și spectacolele rămân în aer…

Meseria ta are niște variabile, nu-i așa?

Da…

Asta îți dă un sentiment de nesiguranță?

Nu, deloc! Eu știu că toate lucrurile se întâmplă cu un rost. Au fost proiecte în care, dacă nu am ajuns, ele nu au continuat. Dumnezeu mă păzește de anumite situații, e clar. Oricât de mult îmi doresc ceva, dacă nu se întâmplă, înseamnă că nu trebuia să fiu. Mai ales când e vorba despre proiectele de dans…

Filmezi?

Da, într-un serial pentru copii care e online, „Lara”. Un episod are 40 de minute și 2 milioane de vizualizări!

Copiii trăiesc într-un haos informațional și nu îi fac față neuronal și afectiv… Te sperie acest viitor haotic? Sexualitatea? Drogurile?

În jurul meu sunt foarte mulți copii și văd care sunt tentațiile lor, dar, poate sună ciudat, însă eu am foarte multă încredere în Rita. Deja observ lucruri pe care nu le-am văzut la alți copii, un anume fel de a se raporta la lucruri. Nu se plictisește de ele, este atentă. Mi-am dat seama că voi avea încredere în ea, asta simt. Înțeleg tot ce face…

Știai despre tine că o să fii o mamă bună?

Nu, eu nu știam, Cosmin zice că știa. Dar probabil că toate suntem mame bune pentru copiii noștri, că ne-au ales, nu? Între mine și Rita s-a creat o relație foarte interesantă. Mă studiază, când sunt machiată îmi ia fața în mâini și se uită lung la mine, la cercei. Când a văzut coperta cărții pe care e portretul meu, mă arata cu degetul… Recunoaște, la 10 luni cât are acum, mult mai multe lucruri decât m-am așteptat.

Ai spus tot ce trebuia să spui despre tine în această carte?

Da, toate întâmplările cheie din viața mea de până acum. Dar și după ce am născut, în viața mea de mamă și femeie s-au întâmplat (și descopăr) atât de multe, încât voi avea ce să povestesc. Pregătesc o carte de rețete pentru copii care va aprea în iunie la cererea mamelor care îmi scriu…

Mamele au devenit parcă altă specie... Dacă nu citesc toate forumurile, sau OMS-ul, nu e bine. Mi se pare însă o greșeală să nu te adaptezi copilului și să nu îl lași să descopere lumea. Azi mamele sunt pline de frici și peste măsură de protectoare. De ce? Pentru că au preluat întreaga responsabilitate și nu mai vor să le împartă cu soții lor, probabil, pentru că au fost buni doar pentru reproducere, că așa îi tratează:). Îmi pare rău că lucrurile odată firești, au devenit anormale.

Tu ești o voce care are un soi de responsabilitate, oamenii te urmează fără să mai pună întrebări…

Da și de aceea mă și simt mereu obligată să mă justific în răspunsurile mele, să le spun că vorbesc doar din experiență, că nu trebuie să repete mot-a-mot tot ceea ce citesc în cărțile de parenting. Copiii nu pot fi crescuți într-un bol de sticlă. Eu nu mă simt un exemplu, dar sunt, asta este clar, atâta vreme cât îmi scrie atâta lumea. Și asta mă responsabilizează.

Rita a dat valoare vieții mele, am simțit că sunt obligată să-mi fac viața cât mai bună, ca să trăiesc cât mai mult, ca ea să se bucure de mine și de Cosmin cât mai mult.  Rita e mereu cu noi, călătorim destul de mult și ne însoțește adaptându-și rimul după viața noastră. Nu avem nevoie să fugim de ea ca să ne reconectăm. O facem alături de ea în fiecare zi, iar ea când ne vede că ne luăm în brațe, râde. E foarte nostimă. Și fericită.