Simona Tache : "Știu cine sunt și cum sunt, ce resurse am și ce demoni trebui să-mi strunesc"

Simona Tache

Simona Tache este psiholog. Înainte de asta a fost jurnalist la Academia Cațavencu. Scrisul ei ardea ca ardeiul iute și atingea „rănile” societății pe care le cauteriza astfel. M-a suprins când am aflat, acum mulți ani, că se face psihoterapeut. Nu o asociam cu asta în mintea mea.

Dar am înțeles apoi, știindu-i frământările, mai de la distanță așa, că drumul pe care l-a ales este cel vindecător atât pentru ea, cât și pentru cei care urmau să apeleze la ea. Pentru că Simona râde și când plânge și are un interior bun, sănătos construit care pe alocuri e reparat ca în arta kintsugi, prin lipirea pieselor sparte cu lipici de aur, așa cum fac japonezii când redau un întreg deteriorat într-o formă nouă, poate mai frumoasă decât cea originală. Suferința poate sparge bucăți din tine, dar arta de a le lipi ține de o încercare la care te supui știind ce efort va presupune asta…


Simona Tache, ești psiholog. Este aceasta meseria ta de suflet? Este ceea ce îți împlinește viața?

Este meseria unei jumătăți din sufletul meu și mă împlinește enorm, da. Între timp, cealaltă jumătate din sufletul meu trăiește într-o zonă creativă. Se manifestă mult mai puțin decât mi-aș dori, dar trăiește acolo. Știi cum e, când faci o meserie anume, “ți se dă creierul după ea”, selectează permanent din realitate tot felul de lucruri care au sau ar putea avea legătură cu ea și face conexiuni non-stop. Îți vin idei, îți pică fise, îți pui întrebări, găsești răspunsuri și tot așa… Ei bine, în creierul meu nu e un singur vulcănel din ăsta activ, care fierbe non-stop și, din când în când, erupe. Sunt doi. :)))

Psihoterapia repară orice? 

Nu am întâlnit, până acum, pe nimeni care să se fi angajat de-adevăratelea într-un proces serios și consecvent de psihoterapie și să spună că i-a făcut mai rău sau că nu l-a ajutat cu nimic. Psihoterapia nu repară, nu devenim alte persoane la capătul ei. Dar îmbunătățește. Mai mult sau mai puțin, în funcție de foarte mulți factori care țin de fiecare individ și de fiecare proces în parte.

Dar, chiar și atunci când îmbunătățește puțin, acest puțin poate să însemne, de fapt, foarte mult. Să spunem că vorbim de cineva cu o tulburare gravă de personalitate, căruia psihoterapia îi ameliorează viața cu 20%. Pare puțin, dar acel 20% face o mare diferență, de fapt.

Dacă îți privești acum viața, din locul în care te afli, cum ai descrie-o? 

Mai liniștită, pentru că nu mai alerg nicăieri, nu mai am nimic de bifat sau de demonstrat, m-am așezat la drum din ăla tihnit și îmi dau voie să îmi trag sufletul când vreau. Mai limpede, pentru că știu acum mult mai multe decât știam acum 10 sau 20 de ani. Știu cine sunt și cum sunt, ce resurse am și ce demoni tre’ să-mi strunesc, știu ce e realist și ce nu, ce mă ajută și ce mă încurcă, ce e sănătos pentru mine și ce nu.

Mai știu și să mă uit altfel la ceilalți, să nu mai împart oamenii în buni și răi, să le văd umanitatea și vulnerabilitățile, dar și să deosebesc conectarea reală, autentică și consecventă de ceea ce doar o mimează. Mai blândă pentru că am învățat să-mi dau voie să greșesc și să le dau voie și altora, la fel cum am învățat să fac și să primesc reparații.

Mai sigură, pentru că am oameni dragi în jur, care, dacă n-au plecat deja de niște zeci de ani, nici nu cred că or să mai plece. Mai calmă, pentru că știu că o să mai sufăr și o să mă mai doară și de-acum încolo, dar și că o să pot să am grijă de mine și o să mă descurc cumva cu asta.

Mai frumoasă, pentru că pot să mă bucur de multe lucruri mici, cum ar fi că e dimineață, că e sâmbătă, că e soare afară sau că mi-am luat un ceainic nou, foarte frumos. Mai organizată, pentru că reușesc în sfârșit să mențin niște rutine legate de mișcare, alimentație și altele.

Mai curioasă, pentru că, nemaiavând nimic de demonstrat și de bifat, am mult mai mult spațiu în creier pentru explorare. Mai liberă, pentru că nu îmi mai ridic eu mie atâtea ziduri în jur. Mai imperfectă decât oricând, pentru că îi dau, în sfârșit, permisiunea să fie așa. Pe scurt, pot să zic că am o viață liniștită și bună. 🙂

 

Nu am întâlnit, până acum, pe nimeni care să se fi angajat de-adevăratelea într-un proces serios și consecvent de psihoterapie și să spună că i-a făcut mai rău sau că nu l-a ajutat cu nimic.

 

Care au fost momentele de răscruce din viața ta în care a trebuit să faci alegeri mari? 

Îmi vin în minte două: acela în care am decis că abandonez orice încercare de a avea un copil și acela în care, deși eram bine așezată profesional, m-am apucat de facultatea de psihologie, apoi de master și de diverse formări, cu scopul de a deveni psihoterapeut.

Cum ai făcut alegerile? Pe ce criterii?

Prima alegere am făcut-o pentru că partenerul meu se îmbolnăvise grav și brusc prioritățile noastre se mutaseră în zona supraviețuirii.

A doua a venit într-un moment în care mi-am dat seama că va deveni tot mai greu să fii jurnalist în România. Am decis să o iau cumva de la capăt și să îmi construiesc un drum mai safe. Nu regret niciuna dintre cele două alegeri.

 Te încarcă poveștile de viață ale clienților tăi?  

E o întrebare pe care o aud des. Nu aș spune că mă încarcă, pentru că terapia nu e un spațiu în care doar se descarcă poveri, care ajung să îl încarce pe terapeut, ci e ceva mult mai complex. Sigur că sunt și ședințe în care descărcăm, ventilăm, externalizăm suferință.

Dar sunt și multe în care ne încărcăm cu resurse, în care învățăm moduri noi de a ne raporta la viață și la ceilalți sau pur și simplu primim de la terapeut ceea ce avem nevoie (empatie, ghidaj, validare, acceptare, limite sănătoase etc.).

Doar 50% din succesul unei terapii ține de tehnicile pe care le aplică specialistul. Restul de 50% ține de relația care se naște între el și client. Relația în sine e vindecătoare. E ca și cum te-ar crește cineva încă o dată, doar că, de data asta, fără critică, fără abuzuri și fără toate mesajele toxice care te-au făcut atât de mult să suferi. Doar cu empatie și blândețe. Terapeuții sunt părinții noștri buni, pe care poate nu i-am avut.

Cum se simte asta din partea cealaltă? Exact cum ar fi normal să se simtă. Clienții ne sunt ca niște copii, iar asta înseamnă că simțim afecțiune autentică față de ei. E ceva ce nu se poate falsifica, nu se poate mima, de asta și atârnă atât de greu ceea ce noi numim “relație terapeutică”. Revenind la întrebarea ta: Nu, nu îmi devin povară suferințele clienților mei.

Da, sunt alături de ei în momentele foarte grele, uneori plângem împreună, dar se simte ca o conectare, nu ca o preluare a unei încărcături. Sunt conectată cu ei și în afara ședințelor, citesc lucruri special pentru ei, mă frământ pentru ei, uneori mă trezește noaptea din somn câte o “revelație” legată de ceva ce s-a întâmplat în vreo terapie, alteori nu dorm pentru că știu că unul dintre ei e supărat pe mine (se mai întâmplă și din astea…), alteori pur și simplu doar îmi amintește ceva de ei și zâmbesc.

Iar, când îi aștept în ușa cabinetului, nu aștept niște simpli clienți, ci niște oameni care îmi sunt dragi. Nu are cum să nu îți devină drag un om, atunci când ai ajuns atât de aproape de sufletul lui.

Care sunt suferințele si nevoile recurente pe care le au oamenii?

Dificultăți în găsirea unui partener sau în gestionarea relațiilor, captivitate în cupluri toxice, anxietăți, depresii, probleme de atașament, obesiv-compulsivitate, mâncat emoțional, diverse dependențe, dificultăți în gestionarea furiei sau a altor emoții, impulsivitate, traume, pierderi și altele…

 

Doar 50% din succesul unei terapii ține de tehnicile pe care le aplică specialistul. Restul de 50% ține de relația care se naște între el și client. Relația în sine e vindecătoare. E ca și cum te-ar crește cineva încă o dată, doar că, de data asta, fără critică, fără abuzuri și fără toate mesajele toxice care te-au făcut atât de mult să suferi.

 

În ce relație ești cu Dumnezeu?

Nu cred în existența lui. Nu știu dacă am crezut vreodată, dar au fost vremuri în care am ținut post și altele în care am citit compulsiv acatiste, dintr-o disperare vecină cu psihoza. Până într-o zi când, brusc, am simțit că nu mai pot să fac asta nici măcar o secundă. Că nu mă mai pot agăța nici măcar o secundă de ideea că există minuni și vindecări spectaculoase. Paradoxal, momentul acela de reset a venit la pachet cu o mare ușurare.

Pe de altă parte, respect credința altora. Însă am părerea că, dacă totuși cumva există, Dumnezeu nu are cum să fie acel psihopat răzbunător despre care ne vorbesc învățăturile instituției care îl reprezintă.

Dacă există, sigur nu ucide sau salvează bebeluși bolnavi, în funcție de niște criterii random, în timp ce ține un Excel în care notează cine a mâncat salam în post și cine a spălat duminica. Un posibil Dumnezeu n-are cum să fie altceva decât iubire pură. Cineva care ne iubește pe toți, chiar dacă nu credem în el sau suntem gay. Așa mi-l imaginez eu…

Nicio iubire nu seamănă cu alta, pentru că niciun om nu seamănă cu altul

 

Ai trăit o mare pierdere în viața ta: dispariția soțului tău care a suferit de o boală incurabilă Ai mai putut iubi la fel după plecarea lui?

Iubirea nu e o stare care ne pică în cap din pom, ci o poveste care se scrie, zi de zi, între doi oameni. Nu e premisa unui drum în doi, e drumul însuși. Nu e un cadou, pe care îl primește pleașcă un cuplu, ci o construcție la care punem cărămizi din prima până în ultima zi a unei relații.

Așa încât nicio iubire nu seamănă cu alta, pentru că niciun om nu seamănă cu altul. Dar, da, mai pot iubi, mai pot scrie în doi, mai pot pune cărămizi în tandem. Nu la fel. Altfel. Încap în mine și dorul, și altă iubire.

Pierderile dor… nici nu știu dacă există o metodă de a trece peste ele. Teoretic există, dar practic?

Nici nu trecem peste ele, învățăm să trăim cu ele, le integrăm în noi și în viața noastră. Nu uităm, nu ștergem cu buretele, nu trecem mai departe fără să ne uităm în urmă (asta ar însemna acest “trecem peste”, mă gândesc, nu?). Din când în când, ne gândim, ne amintim și ne doare.

Poate să ne doară în timp ce suntem fericiți, în timp ce dansăm, în timp ce ne bucurăm. Poate să ne doară și în timp ce doar ne doare. Sau în timp ce ne e doar frică sau în timp ce ne e doar dor. Ne descurcăm însă cu toate, pentru că așa suntem făcuți, să ne descurcăm.

Care sunt gândurile tale înainte de a adormi, seara?

Sunt genul acela foarte nesimțit care adoarme în trei secunde. De câteva ori pe an, mă mai lovește câte-o insomnie casual și atunci întreb, la 4 dimineața, pe Facebook, ce mai face Hatsune Miku. Știi cine e Hatsune Miku? :)))

În perioadele proaste sau chiar negre, ajung la insomnii care se întind pe 2-3 săptămâni, după care reînvăț să mă ascund în somn. Mi s-a întâmplat să nu mănânc și să nu dorm DELOC, timp de două săptămâni. Dar, în general, cum ziceam, adorm în trei secunde.

Frânturile de gând din acele secunde mi se duc către teme care mă preocupă în perioada cu pricina, către vreo întâmplare mai intensă din ziua precedentă sau către ceva mai solicitant din ziua următoare. Nu am gânduri obsesive recurente. Uneori, mă gândesc doar la lichidul negru, parfumat și amar care mă va aștepta la capătul nopții, și mă bucur anticipat de reîntâlnirea cu el. Cafeaua de dimineață e momentul meu preferat din zi.

 

Există posibilitatea să nu facem click cu primul terapeut la care ajungem

 

Ai făcut presă. Ai scris cu umor incisiv… Ți-e dor de asta? Mai scrii? 

Mi-e dor în fiecare zi. Mai scriu prea puțin și prea rar. Am început un roman, dar nu am timp suficient pentru el. Sufăr și, uite, mă văicăresc. :)) Ce să-ți zic? Sunt pe jumătate îndrăgostită de psihoterapie, pe jumătate îndrăgostită de scris. Am doi vulcănei în creier, cum îți povesteam mai devreme. Două oale care fierb continuu, na. :)))

Una duduie, cealaltă stă la foc mic. Prea mic. Îmi tot promit că îmi fac program fix de scris, ca să-i dau focul mai mare. Că îmi aleg o zi din săptămână în care să stau acolo, lipită de laptop, indiferent dacă mi se leagă vreo propoziție sau nu. Nu am reușit nici asta.

Mi-am luat și niște săptămâni libere, ca să scriu, chiar în perioada asta, în care vorbim noi. Au venit însă niște chestii neprevăzute peste mine și a ieșit altfel decât mi-am propus. Mă zbat, mă agit, uneori mă mai supăr pe mine pe acest subiect. Mai încerc, ce să fac…

 

Nu succesul sau banii ne fac viața bună, ci relațiile bune, hrănitoare, sunt deja studii de lungă durată care arată asta. Cu alte cuvinte, cei mai importanți în viețile noastre sunt cei cu care le împărțim

 

 Care a fost articolul tău de suflet, când erai la Cațavencu?

Cred că războiul umoristic între sexe, pe care l-am scris cu Mihai Radu și din care au rezultat două cărți. Mai simt așa, un pic de atașament tandru față de Jurnalul Elenei B. transcris de Simona T. Îmi amintesc zâmbind de unele reportaje. A, da, și de suplimentele cu topul celor mai sexy intelectuali (bărbați, doh…) și cu topul celor mai sexy jurnaliști (tot bărbați). Tare în serios au fost luate. :))) La vremea aia, am primit și reproșuri legate de poziția din top, deși încercasem să nu se afle că eu le-am făcut. :)))

Care este codul etic al unui psiholog… în ce constă el? Te poți prezenta oricum în mod public?

Nu, nu te poți prezenta oricum. Nu poți participa la activități care pot dăuna imaginii profesiei, nu poți face afirmații profesionale publice referitoare la persoane, nu poți dezvălui informații confidențiale care pot duce la identificarea unei anumite persoane sau organizații, nu poți oferi informații și puncte de vedere în media decât în limitele competențelor profesionale.

Cum își alege cineva psihologul? Pe ce criterii?

De obicei, se merge pe recomandări. Mergi la cineva care a ajutat deja un prieten, o rudă, o cunoștință. Dacă ești un pic mai avizat, atunci te documentezi puțin în privința metodei care se folosește în cabinet. Pentru unii, poate avea mai mult sens o terapie experiențială, pentru alții una psihanalitică, pentru alții una cognitiv-comportamentală, pentru alții una pe scheme (Schema Therapy).

Există posibilitatea să nu facem click cu primul terapeut la care ajungem. Nu ne găsim nici stomatologul mereu din prima, de ce ne-am găsi musai terapeutul? Totuși, decizia de a-l schimba, dacă nu ne deranjează ceva flagrant, ar trebui luată după măcar 12-15 ședințe, ca să existe timp și spațiu pentru dezvoltarea acelei relații terapeutice despre care vorbeam. Ăsta e sfatul meu. Dacă cumva ajungem să schimbăm terapeuții pe bandă rulantă, fără ca vreunul să ni se pară suficient de bun, s-ar putea ca fix asta să fie una dintre temele de discutat urgent într-o terapie.

 

Iubirea nu e o stare care ne pică în cap din pom, ci o poveste care se scrie, zi de zi, între doi oameni. Nu e premisa unui drum în doi, e drumul însuși. Nu e un cadou, pe care îl primește pleașcă un cuplu, ci o construcție la care punem cărămizi din prima până în ultima zi a unei relații.

 

 În fond, ne regăsim cu toții în capitolele manualului de psihologie, nu? 

Da. Puțin mai mult într-un capitol, puțin mai puțin în altul, poate cu doar două propoziții în altul. Nu e niciunul dintre noi atât de special încât să trebuiască făcut un manual nou doar pentru el. Dar asta nu e de rău, e de bine. 🙂

Observ că este o meserie foarte căutată. Mulți pe loc anul acesta la facultatea de psihologie…. De ce? E un fenomen? Se întâmplă ceva? Spune asta ceva despre noi?

Se întâmplă că se vorbește tot mai mult și mai deschis despre sănătatea psihică, că tot mai mulți oameni au început să citească astfel de lucruri și au văzut că e bine și că îi ajută, că tot mai mulți au început chiar să meargă la psiholog și au văzut că e bine și că îi ajută.

E un trend, da, crește piața, ceea ce e normal să se reflecte în afluxul tinerilor către școlile de specialitate. Pe de altă parte, nu cred că e vorba doar de un calcul rece (“Mă fac psiholog pentru că e de viitor”). Cred că e mai mult decât atât. E genul de meserie care îți schimbă în primul rând ție viața, personal. Care îți dă acces la multe informații și instrumente care te ajută pe tine, personal.

Nu succesul sau banii ne fac viața bună, ci relațiile bune, hrănitoare, sunt deja studii de lungă durată care arată asta. Cu alte cuvinte, cei mai importanți în viețile noastre sunt cei cu care le împărțim. Cred că, odată ce ne-am deschis către subiect, am început să și vedem mai bine cât de fascinantă și de complexă e lumea noastră interioară. Și să ne fie tot mai dragi oamenii, și să vrem să îi înțelegem și mai bine. Ni s-a deschis o lume frumoasă și tot mai mulți tineri vor să pășească în ea și să o exploreze. Eu zic că și asta e de bine.

foto freepik

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *