Nu este un text trist, nu se vrea a fi descurajant, deși nu mă feresc nici de tristețe, nici de descurajare. Toate sunt parte din viață și toate ne ating într-un fel sau altul sau ne ajută într-un fel sau altul.

M-a preocupat mereu subiectul singurătății, mai ales pentru că nu am simțit-o prea des. Nu știu cum este să fii singură multă vreme, am ales mereu să am lume multă și dragă în jurul meu. Îmi plac energiile oamenilor, mă scald în ele, deși în ultima vreme chestia asta a devenit obositoare…

Mă gândeam zilele trecute- a fost o perioadă cam grea pentru mine– că nu întineresc. Cu toate astea, mă simt din ce în ce mai bine cu mine însămi, într-o singurătate în care… am totuși cu cine vorbi: cu mine, cu Dumnezeu, cu bărbatul meu, cu copilul, cu ai mei, cu familia, cu prietenii. Vei spune că nu e vorba despre singurătate, dar este. Este una specială, cea în care te simți mai bine conturat, dar în care, nu știu cum să zic, devii conștient că dacă vei suferi, o vei face tu și numai tu și nimeni altcineva.

Singurătatea este ceva ce fiecare resimte diferit: uneori este dorită, alteori este refuzată și denigrată, uneori este plină de bucurii mici, alteori este asimilată cu intimitatea, uneori este sursă de depresie, alteori de relaxare, uneori este plină de tristețe, alteori de liniște.

Teama că rămâi singur, că-ți va dispărea un prieten sau chiar partenerul, frica de moarte, spaima de suferință, de greutatea bagajului imens, plin cu toate ale trecutului, ei bine, toate acestea sunt lucruri de care fugim.

Însă dacă nu am mai fugi? Dacă le-am înfrunta? Dacă ne-am așeza cu mânecile suflecate și privirea dreaptă și ne-am asuma totul după modelul „ce-o fi, o fi”?

Dacă am lua fiecare zi așa cum vine? Ce-ar fi dacă am apela la un ajutor (eu am făcut-o), ce-ar fi dacă ne-am agăța de viață, pentru că pur și simplu ne-a fost dată pentru a o trăi și pentru a-i stoarce tot ce e mai frumos și mai bun? Uite așa.

Lumina din noi trebuie ținută mereu aprinsă, de aceea iubirea pentru celălalt, strângerea de mână, zâmbetul fără vreun motiv, etc, etc… înțelegi ce spun…

Fiecare zi e o luptă. Pentru toată lumea, să fii sigur de asta, lucru care poate fi consolator, într-un fel…

Mai mare sau mai mică, mai importantă sau mai puțin importantă, lupta aceasta este, pentru mine, un adevărat principiu de funcționare. Nu mă mai gândesc la ziua de mâine. Iau din azi ce e al azi-ului. Mâine mai vedem.

Scriu toate acestea pentru că sănătatea cuiva drag este încercată, scriu toate acestea pentru că m-a tulburat moartea jurnalistei Iulia Marin, scriu toate acestea pentru că am realizat că nu suntem veșnici.

O știm. Dar nu o integrăm. E ceva inevitabil, dar care se întâmplă mereu altora, nouă mai târziu, cu siguranță, nu-i așa?

Așa că am decis încă o dată să râd în fiecare zi, să mă bucur de clipă, de tot ce am. Nu că nu aș fi făcut-o până acum, dar cu cât trece timpul, cu atât mă bucur mai mult de cel care mi-a fost dat.