(#mamecuclasă) Andreea Berecleanu : "Eu nu fac politică, dar nu e normal ca în 28 de ani să fi avut 24 de miniștri ai învățământului"

(#mamecuclasă) Andreea Berecleanu Foto: Tudor Cucu

Andreea Berecleanu este mama lui Petru (13 ani) și a Evei (17). A optat, la început, pentru școala de stat în care să învețe copiii ei, apoi lucrurile s-au schimbat. De ce și ce a ales, ce amintiri are ea însăși despre școală și cum comentează sistemul de învățământ? #decitit în cele ce urmează.

Cum a fost prima ta zi de școală, ce amintire specială ai din acea zi?

Am imaginea părinților mei emotionați și agitați, cu două buchete de flori pentru învățătoare și directoare.:) De ce pentru directoare? Acum pot săți povestesc asta, înainte de ’89, nu aș fi avut voie. Și, cum toata viața mea este o înșiruire de povești, și intrarea mea la Liceul Ion Creanga a avut parte de o poveste. Școala primară și cea gimnazială erau conduse de Maria Postelnicu, sia fostului ministru de interne de pe vremea lui Ceaușescu, adică Tudor Postelnicu. Îți trebuia un dosar bun, adică părinții să fie cel puțin membri de partid sau să locuiti în vecinătatea școlii. Școala era în zona Bulevardului Mărășești, eu locuiam lânga Parcul Carol. Deci, același sector 4, dar școlile la care aveam eu acces erau altele și erau foarte prost cotate. La dosar nu mă încadram, bunici și rude foști detinuți politici, păriii nu erau în partid, eu nu aparțineam de școală. Atunci tata a mers direct la Maria Postelnicu și habar nu am cu ce argumente a convins-o că eu trebuie să învăț la Creangă. Eu mizez pe farmecul lui irezistibil, dar și pe bunătatea ei. Așa a fost această femeie, complet ruptă din filmul acelor vremuri. Era frumoasă, distinsă, elegantă, generoasă și extrem de implicată în a moderniza școala și de a avea copii cu rezultate bune. Și așa a fost. Eu am terminat la Creangă cele 12 clase, dând și ambele examene de treaptă tot acolo. Învățătoarea pentru care era celălalt buchet de flori a fost un om minunat, Maria Vărzaru. De la ea am învățat limba română, să scriu și să citesc. Era un adevărat dascăl, unul dintre cei mai buni din București. Se purta cu eleganță, nu ridica niciodată tonul, îi admiram fiecare gest, adoram să treacă printre bănci ca să-i adulmec parfumul, să-i văd de aproape rujul roșu impecabil, dantura perfectă, silueta feminină și imbrăcămintea făcută la un croitor bun. Rochii fluide, mătase, lână, mohair, eșarfele colorate și coafura proaspătă în fiecare zi. Era o învățătoare made in Paris, așa părea. A fost, alături de femeile din familia mea, unul dintre exemplele de rafinament.


Cum a fost prima zi de școala a copiilor tai ? Ce ai simțit?

Diferența dintre Eva și Petru este de 4 ani. Asta m-a ajutat să-mi revin de fiecare dată, la terminarea fiecărui ciclu, să apuc să mă scutur, să respir și să pot să o iau de la capăt mai relaxată. Momentele de „prima zi de școală” au fost trăite cu multă emoție, dar nu neapărat ca o desprindere de “cei 7 ani de acasă”, asta se face mult mai târziu. Copiii au nevoie de îndrumarea părinților și bunicilor, adică de o prelungire a celor 7 ani mai mult decât oricând, având în vedere tentațiile societății actuale. Educație se tot face până la 18 ani, asta cred eu. Abordarea este diferită, discuțiile sunt pe alt ton, nu îl mai tratezi ca pe un copil atunci când este adolescent. Vorbești de la egal la egal, cu respect, siguranță, și dacă se poate, cu prietenie. Altfel, pleacă. Nu fizic, ci emoțional, și asta este, probabil, cea mai dureroasă situație. În prima zi de școală a fost la fel ca în prima zi de grădiniță sau în prima zi de clasa a 5 a sau de a 9 a. Eu așa am simțit emoțiile copiilor mei. Cu frecat de mâini, cu ochii roată să vadă ce colegi au, curiozitatea de a nu nimeri în bancă cu altcineva decât își doresc, să nu le plece vreun profesor drag, să scape de vreun profesor care nu le este pe plac, să vadă cum mai arată chioșcul din curtea școlii, dacă are suficiente dulciuri și pizza, să fie mai puțin restrictivă uniforma și cât mai comodă, să nu fie demodată și pot continua cu încă 100 de exemple.

Ce relație au copiii tăi cu școala, ce spun despre ea când vin acasa?

Pe vremea mea era povestea cu untura și câinii, ei sunt dornici sa meargă la școala. Le place mediul, sunt nerăbdători când se termină vacanțele. Le plac unii colegi, unii profesori si unele materii:)) Cred ca s-au obișnuit cu gândul că nu au altă varianta. Sigur, știu de home schooling, dar este o decizie greu de luat atunci când niciun părinte nu are job-ul acasă. Dar, e adevărat, sistemul de învățământ românesc te îndeamnă către acest pas. Eu am renunțat la programa româneasca când Eva era în clasa a VII-a, primul semestru, și Petru era în clasa a II-a. A fost o decizie bine cântărită chiar dacă a părut spontană. Răbdarea mea ajunsese la limită. Dădusem prea multe șanse și nu mai eram dispusă la niciun fel de risc fiind vorba de viitorul copiilor. Știu că sunt elevi foarte buni la școlile de stat, că studiază mult individual sau că au zilnic meditații acasă, la fel cum știu și că sunt profesori remarcabili în școlile de stat, unii dintre ei motivați de pasiunea pentru această profesie, alții demotivați de salarii sau de obraznicia unor copii. Este decizia fiecărui parinte de a alege, împreuna sau nu cu copilul său, ce considera că este mai potrivit. Noi am ales sistemul britanic de învățământ.

 

Eu am renunțat la programa româneasca când Eva era în clasa a VII-a, primul semestru, și Petru era în clasa a II-a. A fost o decizie bine cântărită chiar dacă a părut spontană. Răbdarea mea ajunsese la limită.

 

Care au fost așteptările tale legate de educația oferita de școală? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?

Școala britanică este complet diferită de școala românească. Toate materiile sunt studiate în limba engleză, examenele sunt aceleași ca și pentru nativi. Inclusiv corectarea anumitor testări  se face de către o comisie britanică. Abordarea este diferită, conținutul informației este privit din altă perspectivă, nu neapărat mai ușoară, dar cu siguranță mai prietenoasă și mai logică decât în manualele romanești. În plus, cel puțin în ce privește manualul de limba română, cel pe care am apucat să-l descopăr cât Eva era încă în sistemul de stat, este dezamăgitor. Și aceasta este părerea multor profesori. Spre exemplu, Iapa lui Voda a lui Sadoveanu era urmată de poezia lui Cărtărescu. Nu se mai ține cont de o succesiune a curentelor literare? Dacă nu, atunci să se facă meditații și cu părinții înainte de a intra copiii la școală. Săptămâna trecută, am prezentat la Observator ca în manualul de biologie inima apare desenată în partea dreaptă.

Care sunt temerile tale legate de același subiect?

Temerile sunt legate de ce se întâmplă cu învățământul din România. Copiii mei au, să zicem, un parcurs diferit. Eva a plecat la Londra pentru ultimii ani de liceu, Petru este la Cambridge School of Bucharest. Eu mă gândesc însă la părinții care își doresc, ca și mine inițial, să rămână la școala de stat, să existe seriozitate si consecvență, implicare. Eu nu fac politică, dar nu e normal ca în 28 de ani să fi avut 24 de miniștri ai învățământului. Cea mai activă și bineintenționată a fost Ecaterina Andronescu, dar nici ea nu a avut parte de un mandat cap-coadă, ci de segmente de mandat. În rest, cu mici excepții, mulți dintre miniștri nici nu vorbeau corect limba română. Momentele penibile au fost publice și au stârnit amuzament, dar și amărăciune și neputință.

 

Educație se tot face până la 18 ani, asta cred eu. Abordarea este diferită, discuțiile sunt pe alt ton, nu îl mai tratezi ca pe un copil atunci când este adolescent. Vorbești de la egal la egal, cu respect, siguranță, și dacă se poate, cu prietenie. Altfel, pleacă. Nu fizic, ci emoțional.

 

Către ce se îndreaptă copiii tăi, ce talente au, ce materii le fac cu ochiul?

Ei sunt înzestrați în multe direcții care țin de artă. Desen, pictură, muzică, dramă. În plus, le place sportul. În sistemul britanic de învățământ se încearcă în fiecare an, alternativ semestrial, un alt sport. Și se repetă anul următor. În acest fel, ei practică 4-5 sporturi diferite.

Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum vă pregătiți ieșirea din casă?

În timp, odată cu trecerea anilor, nu mai este agitația specifică dimineților când erau mici. Totul e mai calm, mai organizat, ei știu exact cât timp le ia să se pregătească de plecarea către școala. Eva, până să plece la Londra în această toamnă, se trezea singură în jurul orei 6.30 dimineața ca să aibă suficient timp să facă ce îi place. Să mănânce liniștită și să nu se îmbrace pe fugă. Petru este mai rapid, el preferă să doarmă mai mult, să mănânce un iaurt sau un bol de lapte cu cereale, să-și facă freza și după acest ultim “touch” este gata de plecare. Eu mă trezesc odată cu ei sau înaintea lor ca să-i conduc la ușă, să-i îmbrățișez, dacă vor ceva special la micul dejun, să am timp suficient să le pregătesc. Apoi încep întrebările standard de tipul: Ai bani pentru apă? Ai luat telefonul? Ai penarul în rucsac? Ai intârzâiat la bus? Te mai așteaptă? Nu uita să-ți legi șireturile! Pune-ți căciula, e ger! Închide geaca! Ți-ai luat echipamentul de sport?

 

Eu mă gândesc însă la părinții care își doresc, ca și mine inițial, să rămână la școala de stat, să existe seriozitate si consecvență, implicare.

 

Ce-i pui lui Petru în rucsac, ce-și pune el? Îl ajuți cu asta? Îl mai întrebi pe drum dacă a uitat ceva?

Dacă îmi cere, îi pregătesc sandwich-ul pentru pauza mică, cea de la 10 si prânzul, pentru pauza de la 13. Am recipiente perfecte pentru orice tip de anotimp:), doar știi cât sunt de organizată. Inclusiv o caserola cu cablu USB al cărei conținut îl poți încălzi la orice laptop.:)))

Cum îi explici situațiile ivite la școală? Cum îi „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?

La școala lui Petru, orice situație se discută în minimum 3 persoane. Și este confidențială, nu se face în văzul altora sau în fața clasei, cum era pe vremea noastră. Și este totul foarte simplu. Ca în orice mediu civilizat, trebuie să se respecte niște reguli. Nu e exmatriculat dacă le încalcă, sunt avertismente sau pedepse care să-l pună într-o situație delicată. Adică să stea într-o cameră singur, să deseneze sau să lucreze ce vrea el, fără a intra în contact cu altcineva. Pare simplu, dar nu e chiar așa. Copiii vor libertate, chiar și in curtea școlii, vor să se joace cu alți copii. Nu le va conveni să stea o ora cu ochii pe pereți, a doua oară fac tot posibilul să nu ajungă în “detention room”. Aceasta e cam cea mai aspră pedeapsă, copiii mei au trecut prin toate. :))

 

La școala lui Petru, orice situație se discută în minimum 3 persoane. Și este confidențială, nu se face în văzul altora sau în fața clasei, cum era pe vremea noastră. Și este totul foarte simplu. Ca în orice mediu civilizat, trebuie să se respecte niște reguli.

 

Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?

Materiile umaniste au fost preferatele mele. Așa cum s-a demonstrat, am ales o formație umanistă. Asta nu înseamnă că nu am avut profesori preferați și la alte materii, cum sunt cele realiste. Am avut o deosebită recunoștință și simpatie față de profesorii înțelepți care ne lăsau să chiulim în clasa a XII-a de la Economie Politică sau PTAP (Pregatirea Tineretului pentru Apărarea Patriei). Mergeam într-o cafenea vizavi de Biserica Sf. Spiridon care se numea “Insomnia” și vorbeam despre opera lui Cioran sau Eliade. Și ne intorceam după o oră la școală pregatiți pentru o altă viață. Care a venit!

#mamecuclasa, un proiect sustinut de TEX, dovedește că, indiferent de meseriile pe care le au toate aceste femei, fie că este vorba de jurnalism, artă, antreprenoriat, show biz, fashion, etc., cea mai importantă meserie a lor rămâne cea de mamă. Prin acest proiect, brandul TEX, disponibil exclusiv la Carrefour, sprijină seria de 10 interviuri, dedicată educației, copiilor și amintirilor legate de școală. Astfel, TEX susține #mamecuclasa de pretutindeni și se alătură noului început de an școlar cu o colecție Back to School 2018, special creată pentru acestea și micuții lor. 

Lasă un comentariu: