DENT ESTET susține profesionalismul, admiră cariera obținută prin muncă și succesul și aplaudă femeile care au reușit toate acestea fără a renunța la viața personală, la familie, la iubire.

DENT ESTET aplaudă însă toate femeile ale căror valori personale au rămas în picioare, deși greutățile vieții le-au îngenuncheat uneori. Ele ne-au inspirat în acest demers editorial:

#Peopleperson și DENT ESTET vă prezintă „Modele DE carieră”

Denisa Comănescu, Directorul Editurii Humanitas Fiction, este una dintre cele mai influente persoane din cultura română și cel mai cunoscut editor de carte. Are o experiență impresionantă, din 2006 coordonând una dintre cele mai bogate colecții de literatură străină „Raftul Denisei”, un brand puternic, construit cu mult suflet de Denisa Comănescu, o femeie pe care o admir și care este un adevărat model de carieră.

Denisa Comănescu, câte cărți are „Raftul Denisei“ până acum?

Din 2006 până acum s-au adunat spre 600 de cărți.

E greu acest raft…:)

Da, da, e un raft care se tot mărește, este un „raft-acordeon“. Public, la Editura Humanitas Fiction, pe care o conduc, cam 50 de titluri noi pe an și, cu tot cu reeditări și prelungiri de tiraj, rezultă în jur de 140 de titluri. De literatură străină. Mai ales contemporană, de secol XXI, dar și de secol XX, literatura modernității, cu clasicii ei, alături de cea din a doua jumătate a secolului și a postmodernității, cu marii lor scriitori. „Raftul Denisei“ e colecția principală, în ea apar anual 35-37 de titluri noi. E acompaniată de seriile dedicate fie unor mai autori ai secolului trecut, fie unor autori remarcabili ai prezentului (Fernando Pessoa, Ezra Pound, Amos Oz, Herta Müller, Isabel Allende, Eric-Emmanuel Schmitt etc.). „Raftul“ susține atât greii literaturii străine, cât și debutanții convingători. Două exemple din literature rusă actuală: Guzel Iahina, cu Zuleiha deschide ochii, bestseller perpetuu al colecției, și mai nou, Maria Stepanova, cu romanul În amintirea memoriei. Două debuturi strălucite.

Audiobookul a țâșnit puternic în lume, la noi încă nu, dar s-ar putea ca în următorii ani să înregistreze și aici un avânt.

Cum are loc procesul de selecție? Cum decideți ce carte apare în „Raftul Denisei“?

Este, de cele mai multe ori, un proces bazat pe diferite surse, dar poate fi și unul aproape spontan. Alegerea unei cărți îți cere o documentare continuă și această documentare ține de informațiile pe care le primesc de la agențiile literare sau de la editurile din străinătate, de ceea ce citesc săptămânal în presa de specialitate dedicată cărților. Premiile literare de anvergură și nominalizările la ele contează.Topurile de vânzări sunt și ele importante, apoi caut continuu pe internet, sunt abonată la diferite bloguri literare pe care le-am ales cu multă grijă. Am și abonamente la reviste din străinătate și, de asemenea, uneori traducătorii  îmi recomandă cărți noi. Nu în ultimul rând, prieteni din străinătate îmi scriu despre noutățile ce apar în librăriile din țările lor. Chiar și autorii pe care-i public și cu care m-am împrietenit îmi trimit din când în când sugestii. De multe ori se întâmplă însă să primesc manuscrisul unei viitoare cărți- parțial sau în întregime, needitat sau editat-, să mă îndrăgostesc de cartea respectivă și să fac oferta de cumpărare imediat. Dacă apare o licitație pe acel titlu, pot câștiga sau nu.

Deci este foarte important ca oamenii din publishing să fie în permanentă legătură cu cei din industria cărții de peste tot din lume…

Da, categoric! Bine, te poți rezuma și la ceea ce-ți trimit editurile sau agențiile literare din străinătate, dar e bine să existe și alte informații…

Intuiesc ce greu era pe vremea comunismului să faci această profesiune…

Da, era dificil, fiindcă, din cauza cenzurii ideologice, nu puteai publica orice, de la începutul anilor ’80 nu mai primeam reviste din străinătate, nu mai aveam acces la bibliotecile străine… Erau foarte puține surse de informație, cu toate acestea țin minte că am reușit să public mari autori chiar și atunci. Pe John Fowles l-am publicat începând din 1982 și i-am scos toate cărțile mari, unele au apărut cu tăieturile cenzurii, cum s-a întâmplat cu Magicianul și Daniel Martin…

Ficțiunea va avea mereu un loc important, pentru că te face să visezi și pentru că te transpune în lumi cu care te identifici

Ce știe de fapt un scriitor și ce nu știe un om obișnuit?

Un scriitor are o imaginație debordantă, are un simț foarte acut al observației. Dar sunt și scriitori care nu mizează pe imaginație, ci pe realitate, sau sunt scriitori care mizează numai pe fantezie, iar alții le îmbină pe cele două.

Pare că el deține o cheie a unei uși secrete…

Da, bineînțeles. Iată, în timpul pandemiei, deși librăriile au fost închise, oamenii au simțit asta și poate că și de aceea au cumpărat online foarte multe cărți! Și a fost salvatoare pentru edituri dezvoltarea vânzării de carte online începând de anul trecut, mai ales. În condițiile în care, în pandemie, statul nu a ajutat cu nimic industria cărții. Sigur, librăriile fizice sunt și rămân foarte importante, dar acum online-ul a echilibrat oarecum balanța de vânzare de carte.

Deci ca să citim trebuie să fim obligați de soartă să stăm în case?

Nu cred😊… A fost însă o formă de evadare, aveam numai anumite ore când puteam ieși din casă. A fost un moment în care oamenii s-au îndreptat spre citit, în mare parte spre literatură, spre lumi ficționale, care ne-au îmbogățit, lumi care, dincolo de plăcerea cititului, ne-au dat și chei pentru a rezista.

Au fost titluri care v-au dezamăgit în vânzări, de la care ați așteptat altceva?

Da, s-a întâmplat chiar cu mari autori. Piața românească, până acum câțiva ani, era o piață imprevizibilă, și acum este așa, dar parcă au apărut niște jaloane. Anumiți scriitori, anumite cărți, deși au mers excelent în zeci de țări, nu au mers așa bine la noi. Sau invers! Am avut dezamăgiri, dar m-am bucurat că am publicat cărțile respective, pentru că m-am gândit că cineva trebuia să o facă. Și am făcut-o eu. Dar acesta este un lux pe care nu ți-l poți permite prea des.

E nevoie să ajungi la un echilibru în ceea ce privește cărțile care se vând foarte bine și cele care, deși de valoare, nu atrag prea mulți cititori, să ai grijă să ai bestselleruri care să fie bine scrise, nu maculatură, și să poți scoate și cărți de nișă. De exemplu, un scriitor extraordinar pe care eu îl admir infinit, este J.M. Coetzee. Deși e un mare scriitor, câștigător de Premiu Nobel, la noi e de nișă. Voi continua, cu toate acestea, să-i public cărțile, pentru că știu că aceia care ajung să-l citească se îndrăgostesc de felul lui de a scrie literatură.

Ei bine, aici este marele gap, ca cititorul să ajungă să se îndrăgostească de un autor. Aici intervin marketingul și publicitatea. În momentul de față, suntem bombardați cu reclame din toate părțile. Marketingul agresiv al produselor de tot felul ți se insinuează, fără să știi, în creier, de aceea devin din ce în ce mai importante „pedalele“ care trebuie apăsate, astfel încât să ajungi la gustul de lectură al cititorului pe care să-l convingi să cumpere o anumită carte.

Și care credeți că va fi tendința cititului  în viitor?

Se va păstra bănuiesc, melanjul acesta offline, online. Dar nu cred că va muri vreodată cartea pe suport de hârtie.

În Europa, dar mai ales în Statele Unite și Marea Britanie, s-a dezvoltat foarte mult audiobookul: pe de o parte oamenii au citit ebookuri, pe de altă parte le-a făcut plăcere să asculte online cărți citite.

Audiobookul a țâșnit puternic în lume, la noi încă nu, dar s-ar putea ca în următorii ani să înregistreze și aici un avânt.

Ce se va citi? În diversitatea care există, ficțiunea va avea mereu un loc important, pentru că te face să visezi și pentru că te transpune în lumi cu care te identifici. Cum ficțiunea a ajuns să include și alte genuri literare, granițele dintre acestea devenind tot mai fluide, poate să te transpună să trăiești istoria și s-o înțelegi cu mult mai bine decât dintr-un tratat doct. Ficțiunea va rămâne un stimulent, cartea de știință se va vinde bine (cea sub formă popularizată, desigur) apoi cartea care ține de memorii, de jurnale, de corespondență și biografie. Istoria se scrie tot timpul și adevărul se modifică tot timpul, nu numai în cărțile lui Orwell. De aceea memoriile, jurnalele, corespondența sunt cele care prezervă adevărul istoriei.

Un sector foarte important a devenit self help-ul care e prizat de oameni foarte diferiți, fie el punctual, fie cu o tematică generală: cum putem fi fericiți, sau cum putem interacționa cu adolescenții etc.

Aș vrea să remarc explozia cărții pentru copii care crește extarordinar, apărând în ediții frumos ilustrate, frumos scrise. Pe vremea mea aveam acces la cărțile pe care mi le aduceau prietenii părinților mei din străinătate, sau la cele din biblioteca alor mei, și cam atât. Azi ele sunt atât de frumoase, atât de interesante, că-mi vine și mie să le citesc!

Care este viteza dvs de citit?

Am mai multe viteze😊

Care, cum?

În primul rând este viteza profesională care ține de faptul că îmi dau seama într-o oră sau două dacă mă interesează sau nu o carte pentru „Raft“. Dacă am mai mult timp, citesc pdf-ul sau șpaltul primit de la editură/agent literar cu atenție în ritm mai lent; dacă sunt mai multe licitații deodată, atunci aplic viteza fast-foreward și încerc să am puțin timp pentru documentare.

Apoi există viteza a doua, cea necesară pregătirii, împreună cu departamentul de marketing, a lansării unei cărți. Citesc cartea cu multă seriozitate, chiar dacă am participat la redactarea ei, pentru că în procesul de redactare mă uit la alte lucruri: la corectitudinea scrierii, la stil, la exprimare, la corespondența termenilor, la confruntarea cu orginalul, deci nu am cum să simt plăcerea lecturii. Și mai este da, viteza de plăcere, cea de-a treia, cititul acela care nu mă grăbește nicăieri, care nu are miză imediată și nici limită de timp, dar care este din ce în ce mai greu de realizat.

Ce cărți vă luați în vacanțe?

Întotdeauna iau cărți de literatură, cărți restante, cărți de poezie. Dar ajung mereu să citesc nonficțiune…

„Raftul Denisei“ – așa se numește colecția de literature străină pe care o scoateți la Humanitas Fiction și sună foarte bine… „Raftul Denisei“. E un titlu predestinat să devină brand. Cine v-a ales prenumele?

Tata. Fusese îndrăgostit în tinerețea lui de o balerină franțuzoaică, Denise, și, pentru că îi plăcuse atât de mult de acea persoană, a ținut morțiș ca, atunci când m-am născut, vaccinul să mi se facă în degetul mare de la piciorul drept, ca nu cumva urma care rămânea de obicei după acest tip de vaccin să se vadă pe braț ca la alte fete, … dacă deveneam balerină?

 Și v-a atras baletul?

Am făcut ceva balet pe la cinci, șase ani, dar nu m-a atras…

Ce ați învățat de la părinții dvs? Ce meserii aveau?

Mama era profesoară de lucru manual, iar tata era avocat. Mama era o visătoare, picta foarte frumos, nici asta nu s-a prins de mine, m-a dat la pian de la șase ani, dar nici asta nu m-a cucerit. Pur și simplu nu aveam ureche muzicală.

Îmi citea poezii și mă punea să le memorez, așa se face că am învățat poezii de Eminescu, pastelurile lui Alecsandri, apoi părinții m-au dat de la cinci ani la franceză și de la șapte sau opt ani la engleză. Cu doamna Fanny Vasilescu citeam din clasicii francezi, dar și din revistele mondene pe care le primea de la o nepoată care fugise la Paris.

 Și apoi ați făcut liceul în Buzău.

Da, Liceul Mihai Eminescu din Buzău și apoi Facultatea de Litere în București.

De ce Litere?

In primii ani de liceu eram foarte bună la chimie și, când eram în clasa a zecea, rula la București filmul Love Story și m-am hotărât să iau olimpiada pe oraș la chimie, ca să pot ajunge la etapa finală la București și … să văd filmul! Și așa am făcut, am ajuns la București, dar nu m-a mai interesat olimpiada pe țară, pentru că eu voiam doar să văd filmul.

Rula la cinematograful Patria, țin minte. Dar dincolo de glumă, trăgeau de mine și profesoara de chimie, și de română, și profesorul de latină, iar în clasa a unsprezecea a trebuit să optez pentru real sau uman și m-a convins profesoara de română, doamna Doina Mănoiu. Scriam deja poezii, fusesem publicată în ziarul local. A contat mult și profesorul de latină, domnul Vasile Cojocaru, care m-a ales, alături de alți cinci colegi, să mergem acasă la dânsul de câteva ori pe săptămână pentru a studia mai mult. Pe lângă gramatică latină și traduceri – De Bello Gallico era Biblia noastră! –, încerca să ne îndrepte către o formație enciclopedică, de la română la fizică, de la biologie la geografie etc. În 1973 am intrat prima la Litere, pe atunci i se spunea Filologie.

 Cum ați înflorit ca femeie?

În primul rând, voiam să intru la facultate și să scap de orașul de provincie. Mă îmbolnăvisem de  melancolie, nu mai suportam orașul mic. Mă tot plimbam prin Crâng, o bucățică din Codrul Vlăsiei, în mijlocul căruia era (și este) un lac. Mă împrietenisem cu barcagiul, îi aduceam ce găseam pe acasă de-ale gurii și mă lăsa să iau barca și să stau pe lac cu orele, citind, învățând. Am fost destul de solitară, m-am și îndrăgostit de un băiat mai mare, care era student. Când am intrat în clasa a douăsprezecea, el a fugit în străinătate, ceea ce a declanșat o adevărată dramă. Aveam ochii deschiși asupra realității, vedeam ce se întâmplă în jurul meu.

Jucam teatru la Casa de Cultură din Buzău, unde se făcea o treabă atât de serioasă, încât am luat premiul întâi pe țară la un festival de teatru de amatori. Și am fost trimiși în Berlinul de Vest, la un mare festival de teatru de amatori, „Interdrama 71“, unde am fost marcată de tot ceea ce am văzut: un spectacol Peer Gynt de opt ore, cu trei actori schimbați, un balet incredibil din Tel Aviv… Felul în care oamenii aceia din țările libere vorbeau și polemizau pe mine m-a impresionat profund. Și-apoi, am pipăit Zidul. M-am întors infinit mai bogată, mi-am dat seama exact de ceea ce însemna lagărul socialist, cu toate acestea nu mi-am dorit să plec din țară. Nici când s-a ivit ocazia, atunci când primul meu soț, poet de limbă germană, a rămas în Germania, nu am vrut să-l urmez.

Am avut mereu o libertate interioară pe care nimeni nu mi-a putut-o lua.

Împreună cu colegii mei din trupa de teatru, care erau elevi în cele două mari licee din Buzău, ascultam Europa Liberă, comentam ce auzeam, știam ce trăim, care era adevărul și am tot ascultat emisunile de la Europa Liberă până când unora li s-a înfundat, că a venit un turnător și s-a lăsat cu ședință mare pe oraș și cu sancțiuni. Dar libertatea mea a crescut tocmai din mediul în care eram. Îmi aduc aminte că atunci când a murit Jimmy Hendrix am purtat doliu cu toții, de nu mai pridideau profesorii să ne spună condoleanțe…

Sunteți poetă, mai scrieți poezie?

Destul de rar și cu mare frică.

De ce?

Frica vine din faptul că nu am destul timp și de fiecare dată trebuie să mă opresc pentru treburi administrative, pentru un dealine sau o licitație și atunci scriu mult mai rar, spunându-mi cu îngăduință că „nu-i nimic, mai am timp“, deși s-ar putea ca la un moment dat să nu mai am deloc.😊

Foto Arhiva Denisa Comănescu

Despre DENT ESTET: Denisa Comănescu, creatoarea unui brand atât de puternic cum este „Raftul Denisei”, respectă brandul DENT ESTET construit cu multă forță de către Oana Taban și echipa ei.