Domnica Mărgescu este fashion director la revista Elle și mama a doi copii, Ion și Lia. Am inclus-o în #mamecuclasa pentru că Domnica face parte din categoria celor care au un stil de viață și o decență cum azi nu prea mai întâlnești. Se trage dintr-o familie veche și educată a Bucureștiului.

Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?

Mă crezi că am uitat? Nu mi-a plăcut școala generală atât de mult. Nici măcar în clasa întâi. Mi-a plăcut tot ce s-a întâmplat după ce s-a terminat școala. Totul a devenit extraordinar la Facultatea de Jurnalism, la Masterul în Comunicare, jobul. Tot. Toate cursurile de după școală mi-au plăcut. Primii 4 ani i-am făcut la Școala nr 19 și următorii, inclusiv până în clasa a douăsprezecea, la Liceul German. Revenind la întrebarea ta, nu am amintiri speciale, poate doar că aveam niște pampoane imense pe care le detestam și eu și mama. De aceea mi le punea doar în primele zile și apoi le „pierdeam”…

Cum a fost prima zi de școala a copiilor tăi? Ce ai simțit?

Primele lor zile de școală au fost așa frumoase, ca la carte. Totul frumos aranjat, cu profesori foarte simpatici, cu un discurs al directoarei scurt și civilizat, cu baloane eliberate spre cer… În orice caz, cu totul diferit față de primele mele zile de școală. Fără flori, fără lucrurile cu care eram obișnuiți. Pentru Ion și Lia aceste zile au fost simple, ca de poveste. După ceremonia de deschidere, am fost cu copiii în clasele lor care erau pictate și unde atmosfera era foarte prietenoasă… Dar nici pentru mine, nici pentru copiii mei nu am simțit o emoție ieșită din comun în primele zile de școală. Mi-am spus doar că s-a terminat un ciclu și a început un altul în viața lor și a mea.

Ce relație au copiii tăi cu școala, ce spun despre ea când vin acasă?

Le place. Sunt la o școală privată, recunosc, și abordarea copiilor acolo este mai civilizată, e plină de atenție, comunicarea între copii și profesori e mai bună. Nu e nimic pe picior de ceartă. Nu vin supărați sau stresați de la școală și, mai ales, nu le e frică de școală. Nu le place să ia note proaste, se mobiliează dacă li se întâmplă asta și își revin.

Care au fost așteptările tale legate de educația oferită de școală copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?

Eu nu consider că îți dai copilul la școală și el vine de acolo educat. Educația este un proces continuu acasă și la școală. De aceea valorile școlii și ale familiei trebuie cumva să fie pe aceeași lungime de undă. Ce se întâmplă acasă și ce se întâmplă la școală, trebuie să semene. Noi am ales școala în funcție de acest criteriu: să ni se potrivească atât nouă, ca părinți, cât și copiilor, ca principii, stil, comunicare. În sistemul privat, în ziua de azi comunici mult cu profesorii, ești tot timpul în contact cu ei. Și, de fapt, cred că exact asta am așteptat: să am o bună comunicare cu școala. Îmi place că ei pun mult accent pe citit, ceea ce mi se pare un lucru extraordinar mai ales acum, într-o vreme în care toată lumea stă cu telefonul în mână. Le sunt recomandate cărți care le plac mergând pe ideea că trebuie mai întâi să-i obișnuiască cu plăcerea lecturii. Așa că ei au ajuns să aștepte următorul volum, următoarea carte.

Care sunt temerile tale legate de același subiect?

Că poate în clasele mai mari nu o să mai fie aceeași calitate pe care o regăsesc acum și care îmi place, că niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Asta este și problema cu întreg sistemul de învățământ românesc, indiferent de natura lui: că niciodată nu ești sigur de ziua de mâine, de legea de mâine, de școala de mâine… Și asta este frustrant. Unde se va ajunge? Totul se schimbă în permanență, de cele mai multe ori pe neașteptate… M-am gândit să-i trimitem în străinătate, dar nu înainte de facultate. Mi se pare mai important să le dăm noi ceea ce au nevoie: iubire, atenție, căldură, educație, ajutor în anii aceștia, când sunt mici. E mult mai important ce le oferim noi, decât ce le oferă școala.

Nu e nimic pe picior de ceartă. Nu vin supărați sau stresați de la școală și, mai ales, nu le e frică de școală.

Către ce se îndreaptă copiii tăi, ce talente are, ce materii le fac cu ochiul?

Lui Ion îi place foarte mult româna. Îi place să scrie compuneri, să citească, îi place gramatica… Scrie foarte corect, ceea ce mă bucură, că de aceea am și ales o școală pe sistem românesc. Lia tot spre română se îndreaptă dar, mai ales, spre engleză. Ei oricum fac acasă franceza, le place engleza, deci acestea sunt domeniile care îi atrag.

Cum arată o dimineața înainte de plecare, cum vă pregătiți ieșirea din casă?

Un haos, pentru că ne trezim întodeauna prea târziu, inclusiv eu… Ar trebui să mă trezesc la 6, dar mă trezesc de fapt la 7 și până la 7.45 este un iureș în casă. Pregătim micul dejun, facem ghiozdanele pentru că nimeni nu le face de cu seară! Deci e un haos, dar un haos plăcut cumva, fără nervi… Un haos simpatic.

Ce le pui tu în rucsac, ce-și pun ei? Îi ajuți cu asta? Îi mai întrebi pe drum dacă au uitat ceva?

Ei ar trebui să-și pună totul în rucsac. Dar avem aici mereu o discuție, eu și soțul meu care îmi spune că ar trebui să-i las să-și facă singuri ghizodanele, dar eu nu pot și fac prostia să le pun totul înaintea lor, sau să-i ajut. Știu că greșesc, pentru că sunt destul de mari și ar putea să-și facă singuri rucsacul, dar nu se întâmplă asta.

Cum le explici situațiile ivite la școală? Cum le „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?

În primul rând încerc să aflu de la ei cu lux de amănunte ce s-a întâmplat, care a fost situația, că mai sunt situații cu alți copii sau cu profesorii. Ce am încercat însă cu copiii mei a fost să-i învăț să nu mă mintă, să-mi spună adevărul, indiferent cum sună, bine sau rău, pentru că numai așa îi pot ajuta. Și cred că am reușit, fiindcă îmi povestesc în detaliu totul. Așa că am încredere în ei și ei în mine. Îmi recunosc chiar atunci când au greșit și sunt vinovați, ceea ce declanșează adevărate dezbateri despre ce a fost bine și ce a fost rău în situația dată. De exemplu, ieri în clasa lui Ion profesorul le-a dat un test ad hoc pentru a vedea ce mai știu din matematică. Ion e într-a cincea și profesorul a vrut să-i evalueze. Și m-a sunat copilul mai tîrziu să-mi spună că el a făcut bine, dar că profesorul nu a înțeles, că de fapt știa, dar n-a știut, că nota putea fi mai mare, dar n-a fost… Și atunci am avut o discuție despre faptul că trebuie să-și asume în primul rând ce a făcut, sau mai exact ce n-a făcut. Nu să încerce să se disculpe. Nu l-am certat și nu-l cert pentru note… Dar i-am spus că e un semnal de alarmă și ce m-a bucurat a fost că l-a afectat rezultatul și a înțeles că în clasa a cincea lucrurile sunt mai serioase. Sigur, veșnica discuție despre note. Dacă e una mică și restul mari, poate fi un accident. Dacă sunt mai multe note proaste, e clar că nu a învățat. Încerc că le explic copiilor să fie atenți în clasă, mi se pare că e esențial să înțeleagă lecția atunci când li se predă și acasă să nu o reia ca și cum nu ar fi văzut-o/auzit-o niciodată.

Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?

Am avut, da! Diriginta mea, o doamnă, profesoara de matematică cu care și acum țin legătura. Am avut o relație foarte specială cu dumneaei. Nu mi-a plăcut matematica, eu aveam înclinații către limbile străine și româna, dar doamna a făcut cumva ca eu să trec ușor prin materie, să o înțeleg. Dar repet, nu mi-a plăcut școala, nu m-am dus niciodată cu plăcere. Sigur, exclud partea aceea cu prietenii, cu colegii, liceul a fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea. Dar lecțiile, materiile, nu, nu mi-au plăcut. După liceu a fost altceva.