Saviana Stănescu : "Personajele mele au fost mereu marginalii, proscrișii, discriminații"

Saviana Stănescu Foto Jody Christopherson

Saviana Stănescu este o scriitoare plecată de 18 ani din țară. Scrie teatru independent și este profesor la Ithaca College din New York. Scrie piese pentru Broadway și este foarte apreciată de lumea din industria showului american. La 30 de ani de la Revoluție, Saviana Stănescu a scris o piesă despre acest eveniment, considerând că este timpul să încheiem un ciclu pentru a deschide un altul.

Cum ai ajuns să fii dramaturg pe Broadway?

E o odisee întreagă… Eu am început ca jurnalist și poetă în România, dar sigur că m-a interesat scrisul de mare amploare. Am făcut Liceul de Matematică Fizică „Nicolae Bălcescu” la Pitești și cred că și matematica a contribuit la structura mea ca scriitor și chiar ca dramaturg. Scriitura dramatică are o precizie matematică când o faci meșteșugit. Long story short, lucram la jurnalist după 90 în noua presă liberă, după ce fusesem în stradă ca orice student român la Revoluție. Scriam cronică de film, de teatru, cronică literară, mi-am publicat primele volume de poezie în 94, Amor pe sârmă ghimpată și Sfaturi pentru gospodine și muze și Proscrisa care au fost considerate de critica vremii, ca fiind feministe. Nu erau, de fapt aveau o problematică feminină.

Ești feministă?

În sensul în care cred că vocile femeilor contează și trebuie auzite, dar nu într-un sens extrem… Cred că fiecare are dreptul de a alege: dacă vrei să fii casnică, fii casnică, dacă vrei să fii prostituată, fii prostituată… Dacă vrei să fii scriitor sau jurnalist independent, fii. Asta susțin. Fii tu însăți.

E în mine un mic artivist, pentru că eu chiar cred că arta trebuie să producă o schimbare

Tu ai reușit?

Într-o mare măsură, da…

Cum ai ajuns dramaturg?

Am scris poemul dramatic Proscrisa, care a fost publicat în Colecția poeților din București în 96. S-a făcut apoi un spectacol la Teatrul din Galați după care am primit un telefon de la Teatrul Gerard Philip de Saint Denis din Paris că „Proscrisa” mea a fost selectată să fie prezentată într-o producție din festivalul lor Du Monde Entiere. Am rămas șocată. M-au invitat la Paris 2 săptămâni… Eu mă consideram poetă și jurnalistă, ei au început să mă numească dramaturg. Și am început să cred și eu:) Dar, pentru că eu sunt un life long student, m-am dus în 99 la Academia de Teatru din Germania vreme de câteva luni, pentru a studia sciitura de artă dramatică, fiindcă nu era suficient talentul, trebuie și meșteșug. Și am mers în Germania unde am studiat în engleză cu dramaturga și scriitoarea Phyllis Nagy care este și scenaristă la Hollywood și care, recent, a scris scenariul filmului „Carol” cu Cate Blanchett. Și am studiat și cu David Harrower, un dramaturg scoțian care a luat și un premiu Olivier pentru piesa Black Bird. Deci acești doi dramaturgi de limbă engleză mi-au deschis mie drumul către scriitura de tipul ăsta…

Unde ai învățat engleză?

Mama mea era profesoară de română-engleză și știam engleză din casă, bunica mea s-a născut în America. Noi aveam „rude în America” și țin minte cum, de Crăciun, mereu așteptam pachetul din America cu haine, purtate sau nu, care ni se păreau un vis. Deci aveam o legătură cu spațiul de limbă engleză prin familia mea. Apoi, când am venit aici, în București, am lucrat cu British Council ca și co- curator al Festivalului British and Romanian Contemporary Writing de la Oradea. Și acolo, cu scriitorii britanici am învățat să citesc un poem în engleză în public, iar prezentările de acolo mi-au adus un plus, m-au învățat să prezint scriitura mea în public.

Și ce a urmat după Paris?

Am scris două piese în română, piesa mea Apocalipsa Gonflabilă a luat premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului în 2000. Am trimis-o cu pseudonim masculin, Olimpiu Dima, numele masculinizat al bunicii mele, Olimpia Dima. Au anunțat-o la gală și au strigat Olimpiu Dima, și am apărut eu cu rochia mea argintie:). A fost interesantă experiența, am câștigat sub pseudonim masculin. Lucrurile apoi au început să se precipite, pentru că Radu Afrim mi-a montat două piese, și el era la începuturi, și aveam un limbaj comun.

Am luat-o de la zero într-o altă cultură, m-am mutat într-o altă limbă… Am pierdut statutul pe care îl aveam aici și l-am recâștigat acolo prin muncă. Te ridici, cazi, te ridici, încerci mereu și mereu, devii din ce în ce mai bun, demonstrezi din ce în ce mai mult, sau cum spun ei you are as good as your next project

Mai exact cum este acest limbaj?

Cel puțin atunci, cel pe care îl aveam în comun cu Radu Arfim era la intersecția dintre poetic, absurd, visceral și puternic vizual.

Și pentru Broadway cum ai ajuns să scrii?

După ce am luat Premiul Uniter aici, am devenit dramaturg de rezidență la Viena, am intrat din nou în zona internațională, British Council mi-a organizat niște lecturi în Marea Britanie și am obținut Bursa Fullbright. Și am devenit din nou studentă în performance studies de la New York University unde am fost luată ca dramaturg în rezidență de către Compania Est Coast Artists.

Ce rol are dramaturgul în spectacol în America?

E prezent încă de la început, de la prima repetiție, este implicat în tot procesul, acolo scriitorul nu stă în mansarda lui de fildeș de unde nu coboară. În America este o cultură puternică de dezvoltare de text nou.

Și pentru Broadway ce ai scris?

În această cultură de text nou, dacă piesele tale au succes și scrie New York Times de tine, teatrele te comisionează. Nu-ți dau o temă, dar îți dau un deadline și niște bani. Și, după ce am lucrat pentru East Coast Artists și am scris o piesă care s-a jucat în teatrul La MaMa din New York, am primit o bursă de dramatic writing. Și atunci agenții, producătorii mi-au descoperit noile piese pe care le-am scris în engleză, Waxing West și Lenin’s Shoe care au fost jucate. Waxing West a luat și premiul de teatru inovator al orașului New York. Acest premiu m-a lansat în zona teatrului experimental. Apoi am devenit indie person of the year, m-au pus și în indie theater hall of fame

„Aliens with extraordinary skills” de Saviana Stănescu cu Jessica Pimentel

Am impresia, ascultându-te, că viața ta te-a luat pur și simplu pe sus.

Da, m-a luat. Și nu am avut timp de viață personală, am mers așa dintr-una în alta…

Trebuia să mergi pe drumul ăsta.

Da, trecea timpul, treceau anii, nu mi-am pus problema să mă întorc în țară, aveam de învățat.

Ce teme abordează teatrul nou?

Și eu, și alții abordăm tema migrării și a emigranților. Aici, în România scriam piese absurde, poetice, acolo nu ai încotro, ești aruncat în vârtejul ăsta al problematicii sociale și identitare. Este imposibil să le ignori. Și eu am avut problema asta, am luat-o de la zero într-o altă cultură, m-am mutat într-o altă limbă… Am pierdut statutul pe care îl aveam aici și l-am recâștigat acolo prin muncă. Acolo cazi, te ridici, cazi, te ridici, încerci mereu și mereu, devii din ce în ce mai bun, demonstrezi din ce în ce mai mult, sau cum spun ei you are as good as your next project. Deci tot timpul trebuie să faci ceva, să arăți că ești bun…

„Waxing West” de Saviana Stănescu cu Kathryn Kates (din Seinfeld)

Când ai ajuns la New York?

Cu două săptămâni înainte de căderea turnurilor! Nici nu am apucat să le vizitez! A fost o atmosferă îngrozitoare atunci, a fost așa un impact, încât după aceea și eu, și colegii mei, cu toții ne-am simțit new yorkeri. De oriunde am fi fost, am simțit că aparținem acestui oraș. Și primul meu proiect a fost să fac fotografii cu steagul american oriunde îl vedeam, pentru că steagul devenise un simbol. Era peste tot, pe umbrele, haine, bijuterii, striga „suntem aici”. Acea problematică a devenit și a mea, apoi a apărut problema imigranților, a vizelor… Eu de aceea nici nu am venit, după 9/11 timp de 5 ani în România, fiindcă nu știam dacă voi mai primi viza, chiar dacă, nu-i așa?, eram dintr-o țară prietenă a Americii… Iar pe lângă solidaritatea pe care o simțeam, se instalase și frica de străini și un fel de suspiciune…

Cu ce te-a ajutat școala din Pitești?

Noi am avut o școală solidă în Pitești, îmi amintesc de profesorul Fulgeanu la română, de Minasian la matematică, oameni de mare calitate. Noi făceam teatru la liceu, poezie, acolo s-a făcut clubul Shakespeare al Steluței Istrătescu, profesoara de engleză…

Personajele mele au fost mereu marginalii, proscrișii, discriminații. Eu am credința că trebuie să-i facem pe cei invizibili, vizibili, pe cei care nu pot fi auziți, să fie auziți.

Ce înveți la scriere? La dramaturgie?

Cum știm, talentul și inspirația contează enorm, Analizezi piesele care au fost montate, analizezi structura aristoteliană care înseamnă: un eveniment care precipită acțiunea, circumstanțe care se agravează, climax, reversal și resolution. Plus ideea cauză-efect. Când scrii deci o piesă, nu arunci așa niște replici fără sens. De fapt, este foarte multă muncă în spate…

Este important cum începe o piesă?

Da, este importantă prima scenă pentru o piesă mai lungă, contează cum stabilești tonul limbajului, al personajelor, cum definești personajele, pentru că așa vor rămâne întreaga piesă. De aceea, după ce scrii primul draft al piesei, te întorci la prima scenă. O poți rescrie știind cum au evoluat personajele.

Nu știi mereu, nu?

Nu. Eu lucrez cu un outline, alții lucrează altfel. Eu am o idee cum evoluează povestea, dar tocmai asta este frumusețea, că povestea te poate surprinde… Și personajele la fel… E foarte frumos, înseamnă că ai creat personaje complexe:)

Care este puterea poveștilor?

Emormă! Noi ca oameni suntem definiți de poveștile pe care le auzim și de poveștile pe care le spunem altora. Povestea poate fi oricum prezentată. Poate fi fragmentată, sau post dramatică, dar tot poveste este.

Ai avut vreodată prejudecăți?

Probabil, pentru că toți avem. Dar încerc continuu să nu am. Tocmai de asta personajele mele au fost mereu marginalii, proscrișii, discriminații. Am credința că trebuie să-i facem pe cei invizibili, vizibili, pe cei care nu pot fi auziți, să fie auziți. E în mine un mic artivist, pentru că eu chiar cred că arta trebuie să producă o schimbare. Nu există teatru în absența societății…

Ce reacții ai avut din partea publicului?

În general bune. Orice subiect am abordat și oricât de grav ar fi fost, am avut grijă să-l livrez cu o pilulă de umor. Dacă vrei să spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, că altfel te omoară- e un citat, atribuit, se pare, lui George Bernard Shaw.

Oamenii trebuie să ajungă la un mod de a gândi în care nimeni să nu se mai creadă deasupra altuia.

Și citatul tău care ar fi?

Ca în România- un ochi râde, unul plânge…

Tu ești și profesor. Cum așa?

Din teatru nu poți face prea mulți bani, trebuie să faci și alte lucruri. Unii se duc în Los Angeles și scriu pentru televiziune, mulți dintre amicii mei dramaturgi fac asta, alții au day jobs, iar unii mai norocoși printre care mă număr, predau. Am început să predau la New York University din 2004, câte un curs, două, am predat cursuri de scriere, de tehnică actoricească, de dezvoltare a textului cu totul. Apoi am acceptat postul la Ithaca College pentru că mi s-a părut că e momentul de a fi profesor plin. Și am devenit profesor de scriere dramatică și teatru contemporan și anul trecut am luat… cum ar fi în România, un fel de titularizare, dar pentru asta m-au torturat 6 ani cu rapoarte, reviews, au venit la ore… Dar după ce te titularizezi ți se un semestru sabatic care este plătit de universitate.

Cum ai regăsit teatrul din România?

Am vrut să vin în România tocmai pentru că sunt 30 de ani de la Revoluție. Am vrut să mă scufund din nou în mediul românesc, să scriu în limba română, nu am mai scris demult.

În ce limbă gândești?

Într-o combinată.

Oamenii nu pot exista fără alți oameni și fără poveștile lor văzute în oglinda proprie.

Și ce proiect faci aici?

Dezvolt cu actorii un spectacol despre Revoluția Română, ceea ce este dificil, pentru că e atâta material, e ușor să cazi în patetism, dar cred că am reușit înr-o oarecare măsură să-l fac bine. Are și puțin umor, culmea, dar și tragismul de care avem nevoie. De asta și partea centrală a piesei este bazată pe certitudinea pe care o avem: că au murit oameni. Le spunem numele și vârsta celor ce nu mai sunt. Și am avut succes cu acest spectacol pe care l-am prezentat la Arcub, un spectacol lectură… Stere Gulea, Gabriela Adameșteanu, Radu Afrim și mulți regizori au venit să-mi spună cât de important este să facem, și cât de impact, un spectacol la 30 de ani de la Revoluție… E ca un closure. Și pentru mine este. Să încheiem un ciclu și să-l începem pe următorul, eu așa văd lucrurile.

Ai simțit că ai fost urmărită de noroc?

Da, foarte des, Deși am avut și ghinioane.

Educația rămâne singura șansă pentru omenire, nu?

Absolut. Oamenii trebuie să ajungă la un mod de a gândi în care nimeni să nu se mai creadă deasupra altuia. Și să acceptăm diferențele.

Ce te întreabă colegii tăi despre România?

Inițial m-au întrebat chestiile clasice, Nadia, Dracula… M-au înnebunit cu Dracula! Îmi vine să scriu ceva, o piesă, că… E o obsesie cu Dracula! Apoi m-au întrebat de Ceaușescu, iar proiectul meu cu Revoluția este și pentru că cea mai cunoscută și cea mai jucată piesă despre Revoluția Română este Mad Forest a unei autoare britanice, Caryl Churchill. Ea a venit în București în 90 cu un regizor, cu câțiva studenți actori și s-a documentat. Dacă zici Revoluția Română în teatru, zici Mad Forest. Și atunci ambiția mea a fost să scriu și eu o piesă despre acest subiect, nuanțând discuția despre Revoluție în teatru.

Și ce vei face cu această piesă în România?

Încă niște spectacole lectură-dezbatere și sper că o va lua un teatru care să o producă. Dar o ducem la NY, cei de la Institutul Cultural sunt foarte interesați și voi scrie și o variantă în engleză.

Se poate trăi fără teatru?

Eu nu pot. În general, la nivel bazal, se poate trăi, dar dacă vorbim de următorul strat, nu se poate trăi,  pentru că avem nevoie de povești, de oameni care le interpretează și de alții care să-i privească. Oamenii au și dimensiunea asta de a se raporta la ceilalți, noi învățăm de la ceilalți, oamenii nu pot exista fără alți oameni și fără poveștile lor văzute în oglinda proprie.

Lasă un comentariu: