Marius Constantinescu : "Eu nu știu pe cineva care să fie imun la orice formă de cultură"

Marius Constantinescu

Marius Constantinescu a început să lucreze din anul întâi de facultate, are studii de Istoria Artei, de Jurnalism, de Relații Publice și de Publicitate. Este realizator de programe culturale la TVR 3, dar scrie și despre joie de vivre, ducându-ne prin lumea parfumurilor, a modei și a călătoriilor. Este un realizator interviuri cu anvergură, acoperind zona muzicii clasice mai bine decât oricine, dar are la activ și interviuri cu mari scriitori, ca Emmanuel Schmitt sau Salman Rushdie.

Marius Constantinescu, cum ai defini tehnica ta de a aborda oamenii, de a face interviuri?

Cred că îi abordez așa cum aș vrea să fiu abordat eu însumi. Știu că există foarte multe modele de a face interviuri, de a obține lucruri bune de la cei intervievați folosindu-te de diferite tactici. Ideea care mă conduce pe mine însă este cea că și celălalt trebuie să câștige ceva de pe urma discuției cu mine, nu numai eu să câștig din discuția cu el. Ca atare, am gândit interviul ca o conversație la care eu să-i ofer celuilalt prin pregătirea mea, dacă se poate, prin încercarea de a ocoli o cale bătută, momente bune, momente pe care să le simtă ca un câștig, momente de care să-și amintească o zi, două, o lună, poate, cu plăcere și să spună „a fost în regulă conversația cu individul acela”. Ce am încercat să fac de-a lungul timpului, a fost să simplific discursul meu, pentru că atunci când faci un interviu cu un om pe care îl admiri foarte mult, un interviu care are o miză mare, dorința ta este, evident, să pregătești un set de întrebări la înalțimea și, de multe ori, cu profunzimea care îl caracterizează pe cel din fața ta. Ori, ceea ce făceam era să gândesc niște întrebări extrem de sofisticate și absconse. Cu timpul mi-am dat seama că, cele mai bune răspunsuri le obțin la întrebările simple. Și asta pentru că ele îl lasă pe cel din față să își dezvolte o poveste pe care tu doar o punctezi și, evident, din umbră, o conduci. Eu cred că trebuie să știi unde vrei să ajungi. Mi-aduc aminte că o foarte mare cântăreață de operă pe care o admir enorm, cu care am stat de vorbă și de care mi-era o frică îngrozitoare, Grace Bumbry, mi-a spus că este „trebuie să știi unde vrei să ajungi, pentru că dacă nu știi, cum îți vei da seama că ai ajuns acolo?”

Asta înseamnă că și în viața de zi cu zi ești un bun ascultător?

Îmi place, în general, mult mai mult să-i ascult pe alții, decât să vorbesc eu. Și, când simt că celălalt din fața mea se deschide, însemană că mă consideră vrednic de încrederea lui și asta mă onorează.

Ce vrei să obții de la cei pe care îi intervievezi?

Povestea.

Mai avem nevoie de povești?

Da, pentru că aduce seducția unui alt tip de imbaj.

Foto Cezarina Hărăbor

Și totuși, tu ești un jurnalist într-un domeniu frustrant.

Și frustrat.

Da, presa culturală. În altă parte presa asta are mai multă audiență, mai multă importanță. La noi nu este așa. A fost vreodată altfel?

Da, cred că da. Nu am fost niciodată în fruntea bucatelor, să fim bine înțeleși. Nici nu cred că locul nostru este acolo. Nimeni nu va deschide un jurnal de știri cu o informație culturală, doar în cazuri rarisime. Este cumva explicabil ce se întâmplă în România, dacă te uiți la imaginea mai largă. Suntem pe ultimul loc la consumul de cultură în Europa, sau pe ultimele locuri din lumea civilizată.

De ce? Suntem noi plictisiți, sau cultura este subțire?

Nu, cultura nu este subțire. Cultura poate fi prost spusă, prost livrată. Noi, dacă suntem plictisiți, plictiseala ne trece, nu putem sta plictisiți tot timpul. Eu nu știu pe cineva care să fie imun la orice formă de cultură. Nu vom găsi, dacă vom căuta, pe cineva care să nu fie interesat nici de muzică, nici de carte, nici de fotografie, nici de modă, nici de teatru, nici de gastonomie, nici de nimic. Nu există așa ceva.

 

Era ora 11 în Londra când am terminat interviul cu Salman Rushdie, ne-am luat rămas bun, ne-am salutat cordial, am plecat de la agenția unde filmasem și ne-am trezit, eu și operatorul, lângă British Museum, iar eu voiam să urlu lumii întregi ce bine ieșise interviul.

 

Nu există și totuși presa culturală e la nivelul zero.

Da, este la nivelul zero. Mă tem că nici nu se va ridica la un nivel mai sus în viitorul apropiat, pentru că sunt mai multe răni, în mai multe locuri. Una este școala. Cealaltă este în familie. Alta este în mediul sociopolitic, alta e în faptul că trebuie să joci cum ți se cântă.

Tu reușești să prezinți cultura cu farmec. De ce ești pe canalul TVR3?

Nici măcar nu am o problemă cu asta. Nu mă derajează că sunt pe TVR3, așa cum nu m-a deranjat că am fost atâția ani pe TVR Cultural. Și nu cred că ceea ce fac eu și cei care fac ceea ce fac eu, ar trebui să fie pe TVR 1. Nu. Pe TVR1 ar trebui să fie vârfurile de lance sau moțurile de frișcă, alea care ar trebui să te trimită pe TVR 3 unde să găsești toată prăjitura. Problema nu este asta, ci aceea că vorbim despre un post național care are o identitate fragmentată în continuare, care este privit și din interior ca o ladă de rebuturi. Noi măturăm totul pe TVR3 ca și cum am mătura totul într-un cimitir. Dovadă Festivalul George Enescu, cel mai mare eveniment cultural din România care este și el „măturat” de televiziunea publică pe TVR 3, un post căruia i se refuză emisia HD, resurse tehnice ca să poată fi mai prezent în percepția publicului.

Tu ajuți la restaurarea bunul simț în comunicarea publică…

Mulțumesc, nu m-am gândit niciodată la mine așa, sunt onorat. Așa cum ziceam la început, a fost o cale pe care am știut-o. Apropo de abordarea în interviu, sunt conștient că există și cea incisivă, din scurt, care poate merge sau nu, depinde. Dar nu îmi este proprie. Pot împrumuta din când în când trăsături din ea, asta, da.

Bunul simț a fost acoperit în mediul public de rugozități incisive. Crezi că faci educație?

Nu Nu mi-am pus problema că fac educație. Educația nu se face la televizor. Educația se face acasă și la școală. Ceea ce poți face este să potențezi anumite lucruri din diferite surse și din diferite locuri, fiindcă ai nenumărate locuri de unde să înveți, dar asta depinde de tine, este suficient să te uiți în jurul tău pentru a vedea atât de multe lucruri mișto, instructive, de la care ai de câștigat.

 

Nu m-am gândit dacă înțeleg femeile, e ca și cum m-ai întreba dacă înțeleg oamenii, în general. Nu fac diferența asta. Eu scriu de multe ori despre subiecte fenimine, am scris despre haine, parfumuri, nu scriu despre mașini, că nu mă pricep. Scriu despre artă, călătorii… dar nu m-am gândit la femei altfel.

 

Ai o mulțime de diplome: în istoria artei, în jurnalism, în relații publice. De ce ai ales să studiezi atât? Știu că în felul acesta ai scăpat de armată, dar, totuși, se putea și altfel.

Da (râde). Prin șpagă. Dar nu am reușit așa, chiar dacă am dat-o, să știi.

Ce ai fi făcut în armată, mă întreb?

Habar nu am! Cred că nici la cor nu m-aș fi putut duce, pentru că nu știu notele muzicale. Cred că aș fi ajuns conțopist, sau așa ceva… Ideea este că Istoria Artei a fost prima dragoste. Din cauza ei am pătimit mult, am vrut să dau la Tonitza, bine că nu am dat. M-am îndrăgostit de jurnalism, apoi am deschis ochii asupra publicității. Am adorat publicitatea și o ador și azi. Mi-au plăcut multe lucruri.

Ai crescut pașnic, pare că ai avut o copilărie liniștită, neconflictuală.

Da, copilăria a fost așa, adolescența a fost conflictuală, dar nu mai mult decât a unui adolescent obișnuit.

În momentul în care un interviu îl lasă indiferent chiar pe cel care îl face, înseamnă că degeaba l-a făcut

Care a fost primul tău interviu?

Cu Leontina Văduva.

Nu cu Pavarotti?

Nu, acela a fost în 1999, și a fost un interviu mare, care m-a făcut să tremur și la care am avut mari emoții.

Au fost interviuri care te-au amprentat?

Da, clar. Multe! În momentul în care un interviu îl lasă indiferent pe cel care îl face, înseamnă că degeaba l-a făcut. Dar, revenind la întrebare, interviurile cu Salman Rushdie. Ambele. L-am făcut pe al doilea, la Londra, când își lansa autobiografia, în 2012, am avut o oră de interviu one to one. Era ora 11 în Londra când am terminat, ne-am luat rămas bun, ne-am salutat cordial, am plecat de la agenția unde filmasem și ne-am trezit, eu și operatorul, lângă British Museum, iar eu voiam să urlu lumii întregi ce bine ieșise interviul. Era singurul interviu de televiziune dat pe Europa Centrală și de Est. Și am sunat-o pe Ioana, pe mama, mi-am sunat producătorul la București, și toți aveau treabă în momentul acela. S-au bucurat pentru mine, dar eu simțeam nevoia să mai spun la vreo 20 de oameni. Și nu aveam cu cine să vorbesc, că toți erau ocupați!

Interviu cu Salman Rushdie, The Wylie Agency, Londra, 2012. Foto: Andrei Coruț
Cu Virginia Zeani în 2015, în West Palm Beach. Foto Andrei Coruț

Sau interviul cu Pavarotti, sau al doilea interviu cu Helene Grimaud, la Festivalul Enescu, că tot vorbeam de el. Un interviu în care realmente simți cum totul e aliniat, cum toate notele sunt reale, interviul cu Andrei Șerban, primul interviu cu Oana Pellea, în care avut grijă să-mi spună că a fost invitată la o emisiune prestigioasă la TVR unde mi-a dat de înțeles că nu a avut o experință prea fericită Mi-a spus înainte de a începe interviul „fii foarte atent, că am avut o experiență la voi foarte urâtă”. În momentul în care ți se spune asta, îngheți. Dar a fost foarte bine, a mers foarte frumos. Și sunt multe.

Ai o bucurie foarte mare de a trăit și îmbini cu farmec călătorii, experiențe… Nu ai nimic ostentativ.

Pentru că e totul foarte sincer. Dacă te vei uita în Rose, una din cărțile mele, mă descriu ca un hedonist cu frâna de mână trasă. Mă bucur de multe lucruri, îmi plac foarte multe. Dar eu sunt un tip timid, mă vezi rar în oraș, sunt destul de auster. Dar dau această imagine paradoxală. Dar dacă mă duc în oraș, mă duc în aceleași locuri de ani de zile, unde mănânc aceleași mâncăruri. Îmi sunt suficiente atâ de puține lucruri ca să mă simt bine, încât am ajuns să mă întreb care sunt eu: cel care nu se mai satură de călătorii, de povestit parfumuri și de gustat bunătățuri, sau cel care, 5 zile din 7, la birou, mănâncă aceleași lucruri, când iese în oraș se duce în același loc, urmează aceiași pași…

De ce faci asta? Ai nevoie de stabilitate?

Da, se vede și în obsesia mea pentru ordine. Lucrurile la mine în casă stau ordonat, farmaceutic. În meseria asta, am învățat de la mama, este foarte ușor să te dezordonezi. Și fizic și intelectual. Dar fiindcă nu vei putea face această meserie singur, măcar tu ai datoria să fii ordonat și meticulos-  asta e lecția de la ea pe care o port mereu cu mine.

Ce muzică asculți?

De cele mai multe ori nu am IPodu cu mine. O să râzi, dar eu îmi cânt mie. Eu, pe drum, că sunt pe jos, sau că sunt în metrou, îmi cânt. Rock, muzică de film, clasică. Dacă am un drum de o oră, atunci îmi dau adevărate recitaluri:)

Îmi sunt suficiente atâ de puține lucruri ca să mă simt bine, încât am ajuns să mă întreb care sunt eu: cel care nu se mai satură de călătorii, de povestit parfumuri și de gustat bunătățuri, sau cel care, 5 zile din 7, la birou, mănâncă aceleași lucruri, când iese în oraș se duce în același loc, urmează aceiași pași…

 

Bulele de social media au explodat de indignare legată de manele. Te-ai indignat și tu?

Nu. Nu m-am indignat nici la Gopo, nici la Neveresea sau Electric Castel. La Gopo am văzut momentul, la celelalte, am auzit despre. Îmi dau seama că atunci când mă iau prea tare în serios, nu e ok. Și recunosc că fac un efort conștient cu mine însumi ca să nu mă iau foarte tare în serios. Discursul meu nu este unul care să se cramponeze de așa zisa sacralitate a unui loc. Ce cred că legitimează acest tip de experiement, este o foarte bună adecvarae a unui context. La Gopo a existat un asemenea context. Pot vedea și exerciții de marketing și imagine în spate, pentru a crea buzz care, știm amîndoi cît este de important.

Intruziunea manelelor ți se pare gravă?

Eu nu o văd ca pe o intruziune. Lumea ascultă manele și, la câte paranghelii nu am fost la care la început am fost cu nasturii închiși la cămașă și am terminat într-un alt registru?

Presa culturală are audiențe zero, iar indignarea e la cote uriașe. Nu e ipocrizie?

Absolut. Pentru noi a fost un duș rece momentul în care s-a desființat TVR Cultural. Atunci ne-am găsit vreo 200 de speriați în fața Ateneului Român să protestăm. Realmente, vreo 200. A fost un protest la care, noi, ca angajați, nu aveam voie să participăm. Dar noi, echipa de la Cultural, am făcut reportaj de la protestul… pentru noi. Faptul că la acel protest au venit 200 de oameni dintre care persoane publice ale vieții culturale efervescente românești au fost cât să numeri pe degetele de la o singură mână, a arătat o nepăsare și o lipsă de coeziune în fața unei cauze care tind să devină definitorii pentru noi. Dacă nu erau ultimii ani de Piața Victoriei, chiar credeam că nu știm să ne unim pentru o idee și că vom alege confortul călduț al adăpostului din care nu ne auzim, nu ne vedem. Dar acel protest mi-a arătat ipocrizie, și un fel de misecuvinism unilateral. Atâta timp cât sunt în capul bucatelor e ok, dar după ce nu te mai interesez, mă mături ca și cum nu aș fi existat. La acel protest nu a venit niciun director de teatu, de operă, sau de filarmonică. Toți oameni care, până în urmă cu o săptămână, sunau și spuneau am o premieră, nu mă mai chemi și pe mine la jurnal? sau îmi vine un oaspete important…

Văd un serial care se numește The loudest voice pe HBO și e despre Roger Aisle, findatorul Fox News. El spunea că, dacă ai pe scenă doi oameni și unul spune că are soluția pentru criza din Orientul Mijlociu, iar celălalt cade sub scenă între scaunele orchestrei, pe cine credeți ce vor da la știrile de seară? Tu vorbești despre cei care au soluția crizei. Cum îi atragi pe spectatorii celui care cade?

Întotdeauna am dorit să fac lucrurile care țin de meseria mea, gândite să mă convingă pe mine. Eu mă iau pe mine ca reper doar la nivel de vârstă, interese și preocupări. Lucrurile pe care le-am făcut, le-am dorit a fi semnificative pentru niște oameni din rândul cărora mă revendicam, care aveau aceeași vârstă ca a mea, sau o vârstă asemănătoare, care aveau un spectru de preocupări care vibrau la multe lucruri la care vibrez și eu. Dacă eu, deci, sunt convins de un anume fel de a spune lucrurile, le voi spune la fel pentru cei cu care sper să semăn. Și, deși mă interesează toți oamenii, nu-i voi cuceri cu vreun compromis în meseria mea, nu voi face pentru ei rabat de la ea. Mai cu seamă că e vorba de cultură, care în doar câteva clicuri, poate deveni atât de neatractivă.

De ce e așa?

Pentru că e prezentată plicticos, greoi, ermentic.

 

Dacă nu erau ultimii ani de Piața Victoriei, chiar credeam că nu știm să ne unim pentru o idee și că vom alege confortul călduț al adăpostului din care nu ne auzim, nu ne vedem.

 

Ce feedback ai în urma textelor din Elle?

Bun. Scrisul a intervenit în viața mea relativ devreme, pentru că am tot scris, indiferent ce făceam, tot la scris mă opream. La un anumit moment dat, a început să-mi și placă. Iar azi, dat fiind că am ales în urmă cu un an să fac o triere a tuturor locurilor unde scriam, acum scriu unde îmi place, iar la Elle îmi place foarte mult. E un loc în care mica mea contribuție contează, unde mi se spune o vorbă bună mereu, ceea ce contează atât de mult.

Nu degeaba te-am întrebat despre Elle. Ai o o soție, o fetiță. Înțelegi femeile?

Nu știu. Pot spune că mereu am fost înconjurat de femei. Nu m-am gândit dacă înțeleg femeile, e ca și cum m-ai întreba dacă înțeleg oamenii, în general. Nu fac diferența asta. Eu scriu de multe ori despre subiecte fenimine, am scris despre haine, parfumuri, nu scriu despre mașini, că nu mă pricep. Scriu despre artă, călătorii… dar nu m-am gândit la femei altfel.

În ce fel de război te-ai duce în linia întâi și cu ce armă?

M-aș duce într-un război al ideilor și m-aș duce cu capul meu și cu ce am adunat până acum în el.

Lasă un comentariu: