Sandra Ecobescu : "Asta a fost și ideea Fundației Calea Victorie: să creăm un „loc de joacă” așa cum nu am avut la școală"

Sandra Ecobescu foto Valentina Balașa Ario

Sandra Ecobescu a înființat și conduce Fundația Calea Victoriei de 15 ani. Muncește fără întrerupere de atunci încoace. I-au trecut pragul în acești ani aproximativ 50 000 de cursanți, iar mentorii pe care îi alege pentru această activitate sunt dintre cei mai remarcabili în domeniile lor.

De la cursuri de istoria artei, la istoria muzicii, de la plimbările organizate prin locuri pline de istorie ale Bucureștilor până la cursuri de istoria religiilor sau de design, bune maniere, gestionarea relațiilor sau bune practici în freelancing.

Cursurile sunt din științele umaniste, clasificate pe anumite domenii, care au ramificații pe multe tematici specifice. Ele au însă un punct comun, o „mantră”: inspiră prin artă și cultură.

Uneori chiar schimbă vieți, Sandra spunându-mi că au fost oameni care și-au dat demisiile din corporații făcând masterate în domeniile care i-au pasionat și începând apoi ceva pe cont propriu.

De curând am prezentat alături de Sandra Ecobescu o carte la librăria Humanitas Cișmigiu, o carte foarte bună, „Viscolul Copiilor” de Melanie Benjamin. Și m-a inspirat dialogul cu ea, așa încât l-am extins într-un interviu.

Am fost curioasă să știu de ce această femeie care are o aparență de alt secol, o frumusețe atemporală, a ales un astfel de drum și o astfel de activitate.

Am aflat multe lucruri pe care nu le-aș fi bănuit…


Sandra, de 15 ani Fundația Calea Victoriei funcționează fără  întrerupere. Felicitări! A mers așa lin timp de 15 ani?

Nu, au fost destule momente în care am vrut să renunț, dar nu am făcut-o. Însă îi înțeleg pe cei care decid să închidă afacerile, pentru că există astfel de momente în care îți vine să pui lacăt pe ușă…

Ești bucureșteancă?

Da.

În ce cartier ai copilărit?

Într-unul cu străzi cu nume de pictori. Un cartier frumos, destul de liniștit al Bucureștiului în care copilăria se trăia frumos. Tatăl meu a fost diplomat și asta a influențat oarecum mediul în care am crescut. Era o lume mai ferită de relele comunismului, deși și noi trăiam în frig și nu aveam apă caldă mereu.

Cu toate astea, nu pot spune că am trecut prin comunism simțind grijile sau fricile cu care acea perioadă era asociată. Mama noastră a avut grijă ca noi să învățăm limbi străine, să vizităm muzee, să mergem la spectacole, să privim orașul și fenomenul cultural al perioadei care era foarte intens, cu ochi avizi de cunoaștere.

Sandra Ecobescu la unul din evenimentele organizate de Fundația Calea Victoriei

Și apoi?

Apoi am ajuns, după Revoluție, la Universitate, la Facultatea de Litere, unde am deschis ochii mai mult asupra lumii și a realității. Am ieșit din bula asta „acasă-școală-acasă”- totul fiind foarte aproape, eu nu prea ieșeam din cartier. De altfel, am aflat mult mai târziu că lumea așa funcționa atunci, „pe cartiere”, așa cum se întâmpla și mai demult, „pe mahalale”:)

Așa că, studentă fiind, am descoperit Bucureștiul vechi, dar am descoperit și oameni din alte orașe aflând astfel cu mirare că realitatea în care trăisem eu nu era și realitatea lor… Lucrul acesta m-a motivat și m-a obligat să evoluez în felul în care am făcut-o mai apoi.

Deci fundația are legătura cu asta?

Da, are. Fundația este forma mea de împărtăși și altora lucrurile de care eu m-am bucurat foarte mult: cărți, artă, muzică. Eu îmi propun împreună cu colaboratorii și colegele mele să dau celor care ne trec pragul aceste lucruri precum și bucuria asociată lor.

 

Părinții mei biologici au murit când eu eram foarte mică, în urma unui accident aviatic îngrozitor. Am rămas trei surori în urma acestui dezastru, două dintre noi au fost înfiate de familia Ecobescu și a treia de o altă familie.

 

Ai un chip de medalion, o frumusețe care trece așa… peste timp… Cu cine semeni?

Asta este o altă poveste, Cristina. Cu siguranță că semăn cu părinții mei biologici care, din păcate au murit când eu eram foarte mică, în urma unui accident aviatic îngrozitor. Am rămas trei surori singure în urma acestui dezastru, două dintre noi au fost înfiate de familia Ecobescu și a treia de o altă familie.

O poveste dramatică.

Da, este, pare așa, ca de roman… Dar eu semăn, ca să revin, și cu mama și cu tata. Mama avea părul ăsta ondulat pe care îl am și eu. Era foarte frumoasă, aș zice ca un fel de Meryl Streep, dar brunetă. Genul acela de feminitate fragilă, foarte delicată.

Tata, la rândul lui, era un bărbat foarte frumos, cu păr șaten deschis și cu ochii albaștri. El era criminalist, îl chema Alexandru Barciuc și apare într-unul din filmele BD în acțiune🙂 Când apar criminaliștii în film, ei erau chiar profesioniști adevărați. Printre ei și tatăl meu și așa îl pot vedea și eu cum arăta la vârsta aceea. Ei au dispărut în plină tinerețe, la 30 și ceva de ani…

Tiberiu Soare și Sandra Ecobescu

Fundația Calea Victoriei a apărut din nevoia ta de a dărui. Dar e nevoie de management, antreprenoriatul nu cred că se preda la Facultatea de Litere:)

Cu siguranță, nu. Eu am avut mai multe episoade profesionale în viața mea. După terminarea facultății, pentru că știam limba greacă- eu trăind în Grecia doi ani, în clasa a cincea și a șasea, pentru că tata era ambasador acolo- am obținut o bursă Onasis care a inspirat parțial și crearea fundației. Cu această bursă am stat un an în Grecia.

După ce m-am întors, am lucrat la un Centru de Informare al Consiliului Europei, am lucrat și în publicitate la Saatchi and Saatchi, apoi la Ministerul de Externe unde nu m-am potrivit sistemului politizat concentrat pe relații și cumetrii.

Cel mai mult înainte de înființarea fundației, am lucrat 7 ani împreună cu sora mea mai mare, Irina, la o firmă de logistică nemțească, unde am „aterizat” direct pe pământ. Și această fetiță care eram și fusesem, acel copil care nu știa ce voia să se facă în viață, a învățat cum se face un contract, cum se rezistă la stres, cum se coordonează o echipă.

Toate lucrurile astea m-au ajutat să văd ce puncte forte sau slabe am și, după 7 ani, mi-am dat seama că intrasem într-o rutină în care nu mai aveam timp de nimic, nici de fiica mea, nici de viața personală. Trăiam doar în weekenduri, ceea ce nu era în regulă.

 

La noi cursanții vin pentru că vor, pentru că îi atrage un domeniu sau un curs anume

 

Și conceptul fundației care a fost?

Unul intuitiv. Nu am făcut niciun curs, niciun MBA, nimic de felul acesta. Am pus pe hârtie împreună cu Irina, sora mea cea mare, care avea un apartament liber pe Calea Victoriei, ce aveam să facem… Eu atunci citeam „Istoria românilor povestită celor tineri” de Neagu Djuvara, și ascultam multă muzică simfonică.

Și mi-am zis ce ar fi să facem un spațiu fără reguli, un loc prietenos unde tinerii care sunt la liceu și chiar la facultate să se poată întâlni cu niște oameni ca Neagu Djuvara, de exemplu… Un fel de mentori, dacă vrei. Și atunci, într-un mod foarte intuitiv, uitându-ne în dreapta și în stânga, ne-am făcut o listă de domenii și de lectori posibili. Și am început să căutăm oamenii, să batem la uși și așa a început…

 

Oamenii vin aici să afle lucruri care îi interesează dintr-un anumit domeniu, dar vin mai ales să socializeze, să descopere și niște mentori și să facă și economie de timp.

 

Tu oferi deci ceva ce vine în contradicție cu sistemul înghețat al învățământului românesc. În toți acești ani te-ai prins care este buba acestui sistem?

Da, asta a și fost ideea, să creăm un „loc de joacă”, un loc pe care noi nu l-am avut la școală. Eu, personal, m-am plictisit foarte tare la școală, cred că nu am învățat mai nimic, îmi pare rău că spun asta. Cu siguranță era și o școală care nu se potrivea cu profilul meu umanist.

Mie îmi plăcea să desenez, să ascult muzică, dar am fost la un liceu industrial unde se punea accent pe matematică și fizică! Eu eram bună la română și la engleză și cam atât.

La noi cursanții vin pentru că vor, pentru că îi atrage un domeniu sau un curs anume, fie că sunt de 16 ani sau de 18, 30 sau 60. Deci vin benevol. Lectorii sunt oameni carismatici și pasionați de ceea ce fac. Așa am și pornit: de la un profil de lector și de la domeniile pe care nu le facem la școală. Chiar mă întreb de ce nu se face la școală un curs de istoria religiilor, în schimb facem atât de multă chimie.

Am pornit de la lacunele din programa școlară tocmai în ideea că, indiferent de vârsta pe care o avem, putem descoperi care sunt chemarea și pasiunea noastră oricând! Eu îl admir foarte mult pe Sir Ken Robinson care spune că trebuie să-ți găsești „elementul”. Și exact asta facem noi la fundație pentru cei care au ratat întâlnirea cu pasiunea lor, prilejuind chiar schimbări în carieră.

Curs la FCV by Miluta Flueras

 

Oamenii vin aici să facă și economie de timp

Deci ați schimbat și vieți prin aceste cursuri?

Da, în primul rând viața mea s-a schimbat! Acum câțiva ani am făcut un master de antropologie pentru că am vrut să îmi petrec mai mult timp cu Vintilă Mihăilescu, fascinantul antropolog care povestea atât de minunat, făcându-mă să îndrăgesc această știință.

În afară de mine au fost mulți oameni care au făcut mastere și au avut curajul de a-și da demisia din corporații și de a începe ceva pe cont propriu.

Care este beneficiul oferit de astfel de cursuri?

Oamenii vin aici să afle lucruri care îi interesează dintr-un anumit domeniu, dar vin mai ales să socializeze, să descopere și niște mentori și să facă și economie de timp.

Am învățat despre modestie, căldură și drăgălășenie de la Neagu Djuvara care putea să stea și două ore să dea autografe sau să vorbească cu fiecare om în parte.

Cum adică economie de timp?

Pentru că, dacă ai vrea să afli ceva despre arhitectură, de exemplu, în loc să iei cursuri de pe net, sau să te înscrii la o facultate, sau să-ți iei 50 de cărți, nevând nici timp, nici disponibilitate pentru asta, vii la Fundație și primești un curs concentrat (cele mai multe sunt introductive) care oferă un cadru și un mentor care să te direcționeze în funcție de interesul și nivelul la care ai vrea să ajungi.

Cum s-au schimbat mentorii în timp?

Ca peste tot, oamenii se schimbă. Sunt mentori care ne sunt alături de 10-15 ani, dar este un rulaj continuu. Inițial sufeream când pleca un mentor, aveam impresia că suntem o familie, între timp însă am înțeles că așa merg lucrurile și că anumiți mentori pleacă pentru că nu mai pot sta, așa cum a fost cu Neagu Djuvara care nu a mai putut preda, pur și simplu la vârsta la care ajunsese.

Dar există și nucleul tare în care este Tiberiu Soare, care a fost cu noi de la început și a ținut niște cursuri muzicale minunate din care au ieșit și două cărți ”Pentru ce mergem la Operă” și „9 povești muzicale”, sau doamna Filitti care este cu noi de 15 ani…

Bunul simț cred că este calitatea cea mai importantă a unui om

 

Cultura pare, pentru mulți, ceva obositor și plictisitor. Și nu-i poți judeca sau condamna, pentru că ne lipsește cumva marketingul în domeniul acesta…

Da. Este foarte important cum comunicăm în acest domeniu. Uite, m-a impresionat foarte mult când am fost la Paris și am văzut la metrou reclamele cu expozițiile de picturî din muzee. Deci promovarea asta a culturii trebuie adusă la zi pentru publicul de acum. Că degeaba ai tu o montare diferită sau o capodoperă de spectacol, dacă nu ai și un afiș modern sau o promovare potrivită timpurilor.

Noi am fost foarte atenți la felul în care ne-am scris comunicatele adaptate fiecărei teme și la cât de prietenoși suntem, dincolo de comunicare. Pentru că ne puteam lua o morgă din asta de instituție culturală, așa cum se întâmpla când eram studentă și mergeam la diverse biblioteci unde doamnele de acolo erau foarte acre și te făceau să te simți vinovat de cum intrai.

Noi ne purtăm civilizat, îi întâmpinăm pe cei care vin la noi cu zâmbetul pe buze, eu stau deseori la intrare atunci când avem un eveniment sau un curs și îi primesc cu bucurie pe cei care vin. Mă port ca un om normal.

Curs La Fundație by Miluta Flueras

Suntem suma întâlnirilor pe care le-am avut în viață, asta e clar. Ce au format sau ce au schimbat în tine întâlnirile pe care le-ai avut cu mentorii sau chiar cu cursanții?

Oh, foarte multe! În primul rând au fost niște lecții extraordinare- pe care le intuiam, dar pe care nu le învățasem la școală- despre generozitate, despre atenția la detalii și conținut. Cea mai bună reclamă a noastră a fost atenția pentru public și pentru ceea ce oferim. De regulă, atunci când mergeam la un eveniment, sau la un concert, mereu eram atentă la ceea ce nu-mi plăcea, tocmai ca să nu fac și eu la fel.

Am învățat despre modestie, căldură și drăgălășenie de la Neagu Djuvara care putea să stea și două ore să dea autografe sau să vorbească cu fiecare om în parte. Sau de la Vintilă Mihăilescu care mergea pe teren și vorbea cu oamenii tot cu generozitate și gingășie. Și asta este și ceea ce cultiv la mine: răbdarea și drăgălășenia pe care încerc să le transmit și colegilor mele și celor care vin la noi.

Ce calitate prețuiești la oameni?

Bunul simț cred că este calitatea cea mai importantă a unui om. Și el are legătură cu un fel smerenie bine înțeleasă și cu generozitate.

În ce stadiu ești acum cu mintea și cu sufletul?

Eu mă consider un om foarte norocos, să știi. Și sunt foarte fericită că pot împărtăși cu alții ceea ce descopăr eu că este valoros.

Ce fel de mamă ești?

O mamă tolerantă, unii zic că excesiv de tolerantă, numai că eu așa am simțit că trebuie să fiu. Și îmi încurajez fiica să facă lucrurile pe care ea vrea să le facă. Încerc pe cât posibil să fiu un model pentru ea în anumite privințe, pentru că eu așa am înțeles și am citit în cărți: copiii fac nu ceea ce le spunem noi, ci ceea ce facem noi.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.