Cornel Ilie, solistul trupei VUNK sărbătorește, alături de colegi și fani, 25 de ani de carieră. Trupa a fost mereu cu un pas în afara unei lumi imperfecte, creând universuri și comunități care gândesc altfel, diferit.

La ce concluzie ai ajuns tu după 25 de ani de carieră?

Că sunt foarte norocos, fiindcă mi-am găsit devreme pasiunea. Și asta, pentru că am crescut într-o familie care m-a ajutat și care m-a încurajat tot timpul, orice aș fi făcut. Și tot din familie am primit și pasiunea pentru muzică, fiindcă ai mei ascultau multă muzică, la rândul lor. Tata asculta jazz, muzică country, iar mama muzică ușoară românească. Și ascultam și eu cu ei.

Apoi, fratele meu, care era cu 4 ani mai mare decât mine, a venit într-o seară cu o casetă cu Beatles. Așa a intrat Beatles în viața mea, aveam 8 ani. A urmat o perioadă în care am căutat mult Beatles, ne-am documentat despre ei, mergeam în târguri duminica unde găseam reviste aduse din străinătate, Bild, Stern, Time… Și, dacă găseam o poză cât de mică cu Beatles, sau cu vreunul dintre ei, rupeam pagina, sau cumpăram revista. Și așa am făcut o colecție întreagă de materiale cu Beatles. Plăcându-mi foarte mult, mi-am dat seama că vreau și eu să fac  asta.

Mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte tare să am viața aia, să am o trupă, să am succes. Dar nu succesul care se înțelege azi, ci genul acela care ținea de beatlemania, de oamenii ăia care leșinau, sau urlau. De fapt, asta îmi plăcea, impactul pe care îl aveau asupra oamenilor. Nu știam dacă asta se numește succes, fanatism, popularitate. Habar nu aveam. Asta se întâmpla în 1984 și în 86, sau 87 am pus mâna pe prima chitară. Mama s-a dus la școală, la profesoara de muzică, i-a spus că eu vreau să cânt, a rugat-o să verifice dacă am ureche muzicală sau nu, și de atunci totul a-nceput să funcționeze.

Faci parte dintr-o întreagă generație de artiști care s-au lansat în anii 90 în România. Prolifică generație… Astăzi parcă artiștii nu mai pun accent pe ce vor face în viitor sau dacă acest viitor va mai exista pentru cariera lor. Se bazează pe „hituri tun”.

Da, pe single-uri, pe hituri, pe trenduri. Noi, ca multe alte trupe de prin anii 90, ne-am apucat să cântăm fiindcă… ne plăcea să facem asta. Noi nu aveam la ce să aspirăm, să apărem… unde? Acuma te poți gândi că te poți duce la Vocea României, la Românii au talent, mă duc la X Factor, la o casă de discuri, la un radio, sau mă pun pe Youtube și poate mă vede cineva. Atunci nu aveai nimic! Așa că era o joacă a noastră, ne bucura asta, ne simțeam bine cu noi înșine să facem asta și gata.

Nu aveam o motivație pragmatică. Uitam de noi, de toți atunci când cântam. Nu puteam spera că ne va asculta lumea pe vreun radio vreodată. Și, pentru că am plecat așa în carieră, asta ne-a ținut treji, fiindcă noi știam ce înseamnă să cânți fără nicio așteptare și să nu știe nimeni de tine. Și s-ar fi putut nici să nu știe vreodată cineva. Acuma, de bine de rău, s-ar putea, dacă te pui pe Youtube, să te vadă 1000 de oameni. Afli o părere. Atunci nu aveai nicio așteptare, nu puteai spera să se întâmple ceva cu ce cântam noi. Ne doream, da, dar atât.

Era o perioadă romantică.

Da, era. Și mi-e foarte dor de ea. Am învățat singuri tot ce azi știm să facem. 20 de ani asta am făcut, Nu existau tutoriale pe net, nu vedeam cum se cântă, ascultam piese play stop, play stop, până când învățam să cântăm piesa aia. Am învățat să scriem singuri un text, sau o linie melodică. Am greșit mult, dar nu ne-a păsat. Și nici azi nu ne pasă, ce am putea pierde dacă riscăm în timp ce  suntem încrezători în ceea ce facem?

Pe vremuri, o piesă era compusă de un om. Azi, în compunerea ei sunt mulți oameni implicați, echipe întregi! De ce?

Pentru că nu-și asumă creația. Că un om trebuie să-și asume ceea ce simte, ceea ce transmite. Acuma se adună o armată de oameni și unu simte versul ăla, altu versul celălalt și nu prea funcționează. Astfel de echipe lucrează fix pentru produse de consum. E ca la fast food… unul pune chifla, unul castravetele, unul cartofii, nu e ca un chef care gândește întregul și are grijă și de cum arată, și de arome, și de gust. Acolo e diferența. Aceste echipe de care vorbeam nu-și asumă, vor să ia parte la ceva ce nici ei nu știu ce e. Și interpreților le cad pe mână hituri din astea, dar care nu sunt făcute de radio. Un hit este acel cântec care ajunge în inimile oamenilor care îl cântă și peste ani de zile, și care simt că acel cântec i-a salvat, i-a inspirat, etc. Alea sunt hituri, nu doar contorizarea unor cifre: am stat 40 de săptămâni în top, am avut 70 de milioane de vizualizări.

Ok, dar peste 3 luni vine un altul care va face același lucru, o să aibă alte cifre, o să stea mai mult în topuri, va avea mai mulți bani să investească în chestia asta. Vor fi alte vremuri, dar tot nu va mai ști nimeni piesa aia. Știi ce e interesant? Noi și alți artiști care au apărut prin 2000 aveam piese pe atunci, care nu erau în online și care au fost urcate mult mai târziu. Sunt piese pe care acuma le știe toată lumea și au câteva sute de mii de vizualizări. Dar piesele astea sunt mai cântate și mai cunoscute decât multe piese care au zeci de milioane de vizualizări. Cifrele astea nu spun nimic. Absolut nimic. Și tot încerc să le demonstrez oamenilor, sau când mergem pe la sponsori și parteneri care să investească în noi, că drumul până la cifre trece prin cuvinte. Toți vor cifre, dar prin cuvinte se ajunge la cifre, dacă nu spui cuvintele potrivite, dacă nu crezi în puterea lor, cifrele alea nu sunt decât niște numere. Și nici măcar alea nu spun nimic.

„VUNK e mai mult decât muzică, noi promovăm un anume mod de a gândi”

Lucrăm acum cu niște cifre. 25 de ani de carieră. Câte albume?

9. Sunt puține pentru o perioadă așa de mare, dar am avut o pauză de 4 ani, între 2005-2009 când ne-am și schimbat din VANK în VUNK… Acest ultim album pe care l-am scos are 16 piese, media noastră fiind de 10 pe album. Noi dăm șansă tuturor pieselor, durata de viață a unei piese fiind de 2, 3 ani.

Fiul meu, care are 13 ani, mă întreabă indignat cum pot asculta ceva de acum 2 ani!!

(râde) Da, acești copii trebuie să simtă mereu ceva nou, ceva proaspăt. Cu toate acestea, sunt foarte ușor de atras de partea ta. Cred că cel mai important este să nu vorbești pe limba lor, mie îmi este oricum imposibil să fac asta…

Care este vârsta fanilor tăi?

Un panel larg, de la 3 la 50, 60 de ani! Noi am căutat, prin campania pe care o facem acum, 25 de povești vunktastice în care să aflăm ce au trăit oamenii pe muzica noastră, sau la concertele noastre… Și am primit de la foarte multe familii, oameni care s-au cunoscut la concertele noastre, sau pe muzica noastră și care acum au copii care ne ascultă, la rândul lor. Și sunt oameni pe care mi i-aș dori de prieteni. Am încercat să facem mici campanii prin care să atragem mai mult tineret, și nu a mers. Ne-am dat seama că, cu cât ești mai natural, mai asumat, cu atât tinerii se vor recunoaște în tine, sau vor fi atrași de ce faci. Uită-te la tinerii care ascultă 5 Gang. S-ar putea ca peste un an să asculte rock. Așa cum sunt tineri care ascultă rock și poate, peste un an vor asculta manele. Sunt foarte influențabili. Și noi încă mai căutăm canale de comunicare care să ducă la ei.

Un hit este acel cântec care ajunge în inimile oamenilor care îl cântă și peste ani de zile și care simt că acel cântec i-a salvat, i-a inspirat.

La ce valori ai ținut în acești 25 de ani de la care nu te-ai abătut?

Decența. Nu ne-am dorit să fim vreodată penibili. Am ținut tot timpul la o discreție anume.

Astăzi un artist, influențează și în afara scenei. Cum ai influențat tu, ce mesaje transmiți, în ce te-ai implicat?

VUNK e mai mult decât muzică și noi promovăm un anume mod de a gândi care înseamnă încredere în alți oameni, încredere în propriile forțe, în ziua de mâine și în inconștiența zilei de azi. Fă că-ți trece azi prin cap, dacă îți trece. Credem în speranță, în toleranță, dar să nu mai credem că suntem mai buni decât alții, să nu-i mai judecăm pe alții…

Ce faceți cu ocazia aniversării a 25 de ani?

Un concert la Sala Polivalentă, lansăm un album, Domnul Portocaliu și Mașina Timpului…

Sună ca titlul unui film în care ar juca Jim Carrey:)

(râde) Sunt fan Jim Carrey… Mai lansăm și o carte care conține biografia trupei. Se numește Deja-vu, 25 de ani de VUNK, împreună cu Curtea Veche și cred că acesta este momentul cel mai important pentru mine, profesional vorbind, din acest an, o carte care nu este o simplă cronologie, ci are și o împachetare artistică. Povestim în ea multe întâmplări, chiar și multe alegeri proaste, pași greșiți, trădare, prietenie extraordinară, frustrările sexuale de la 17, 18 ani… Cartea, pe lângă faptul că este o biografie, e scrisă pe capitole numerotate cum sunt în muzică acordurile muzicale: A#, C#, etc.

Pe parcursul scrierii cărții, mi-am dat seama că am făcut niște lucruri, fără să le conștientizez, am încercat tot timpul să ne creăm comunități, noi nu ne-am găsit locul nici pe radio, nici pe tv, nici în presă. Nu am forțat asta, nu suntem ăia care să ne purtăm ca și cum am vrea să fim în centrul atenție. Tot timpul am încercat să ne creăm o altă comunitate, o altă lume, o lume a noastră. Țin minte că eu aveam o cameră video și, prin anii 90, filmam un fel de talent show. Eram 4 băieți, ne puneam la masă, eram juriul și, fiecare dintre noi prezentam un număr celorlalți: dans, cântat, poezii.

Dar totul era ca o parodie, aveam 14 ani, îți dai seama? Parodiam știrile, ce avea să facă Divertis mai târziu, ne-am creat un radio pirat unde să dăm ce muzică voiam noi, apoi am creat „Orașul Minunilor” care era o comunitate care nu arunca lucruri pe geamul mașinilor, nu claxona, oamenii se respectau unii pe alții. Orașul acesta a fost creat tot pentru că nouă nu ne plăcea ce vedeam în jurul nostru. Toate titlurile noastre sunt de fapt, definiții ale altor lumi. Tot ce am făcut a fost să evadăm din prezentul ăsta. Câteodată ne-am dus mult înainte și am inovat foarte mult, câteodată, ca acum, mergem înapoi, luând-o din 1984 pentru a ne spune povestea. Cred că e o terapie. E ca o eliberare, și facem loc unui alt prezent. Cred că mai avem o doză de copilărie, ceea ce mă face mândru. Noi încă ne mai intimidăm dacă vine cineva să ne asculte la repetiții. Ne e mai greu să cântăm în fața unui om decât a 10 000 de oameni.

Cum e viața unei trupe care trăiește atît de mulți ani? Cum se trăiește într-o trupă?

E delicat… Contează mult și vârsta la care faci asta. Să ai o trupă la 40 de ani, nu seamănă cu a avea o trupă la 20. La 20, după ce se termină concertul, abia aștepți să te duci în club, să bei, să agăți, să te întâlnești cu femei, să vii la 6 acasă și să pleci la 7 în alt oraș. La 40 de ani așa ceva nu se poate întâmpla. Dar atunci, să ții o trupă de puști teribiliști, cu personalități diferite, să stai umăr la umăr atâția ani, că am stat împreună mai mult decât am stat cu familiile, ei bine, trebuie să fii făcut pentru stilul ăsta de viață, mai ales pentru stilul ăsta de viață din România. Nu e ușor să cânți într-o trupă atâta timp. Noi am început pe când nici măcar nu aveam instrumente, nici bani să le cumpărăm. Am avut noroc că am luat niște instrumente pe care Fanfara Militară le dădea la casat, o chitară pe care o făcuse cineva, n-aveam căști și foloseam unele de pilot pe care le găsisem undeva, microfonul era legat cu o cracă… Am documentat toate astea din 1988 și am făcut un documentar, „Jur să spun adevărul!” pe care l-am prezentat și la Tiff.

Se confundă  deseori popularitatea cu succesul. E o diferență între ele, că popular a fost și Dragnea și nu e ok.

Pe cine vreți să influențați?

O dată cu documentarul și cu această carte, VUNK demonstrează că este pretextul unei povești în care fiecare om se poate regăsi. De fapt, acel om care are o pasiune și luptă pentru ea. Și trece peste piedici, nu doarme, caută drumuri, soluții.

Care sunt provocările celor tineri?

Prima este răbdarea. Răbdarea, pentru că ritmul vieții îți cere imediat rezultat: reacția la o postare, la un clip. Numai că nu poți să sari niște etape, că dacă le sari, nu trebuie să te aștepți să ai un rezultat de durată. Vei avea succesul de-o zi.

Azi succesul înseamnă bani?

E o percepție. Succesul, pentru mine, este că trăiesc de 20 de ani făcând ceea ce-mi place. Suntem 4 băieți care trăim doar din asta, și în jurul nostru mai  sunt încă 10 care trăiesc din ce facem noi, pe lângă asta, fiecare își întreține, la rândul lui o familie. Acesta este succesul, de fapt. Că nu suntem pe prima copertă, sau pe locul întâi la radio, astea nu sunt dovada unui insucces. Se confundă  deseori popularitatea cu succesul. E o diferență între ele, că popular a fost și Dragnea și nu e ok. Ca să fii cunoscut acum, e cel mai ușor, e cel mai simplu. Să faci ce-ți place și să fii serios, consecvent și constant, e mai dificil. Și nu mai găsim asta nici la oamenii mari, darămite la tineri.