Maja Lunde : "Ceea ce unește romanele mele este, pe lângă tema mediului, complexitatea relațiilor umane"

Maja Lunde

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor, este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează  asupra puterii naturii și a spiritului uman.

Povestea se împarte în două perioade de timp, una în 2017, cealaltă nu foarte îndepărtată, în 2041.

2017: Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, „Albastru”, într-o călătorie plină de primejdii  până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă…


Maja Lunde, am citit „Istoria apelor” și  mi-a plăcut. Mult. Dar trebuie să admit că perspectiva pe care o prezentați acolo ne sperie. De fapt ce sentimente ați vrut să scoateți la iveală cu această carte?

Mulțumesc mult. Mă bucur că v-a plăcut cartea. Ca autor, eu scriu pentru a spune povești care să emoționeze cititorii, eu nu le spun acestora ce să facă sau cum să-și trăiască viața. Dar cred că avem nevoie de cărți care să vină ca o completare a activității politicienilor, experților și activiștilor în așa fel încât să putem înțelege cât mai bine lumea din jurul nostru și problemele timpului pe care îl trăim. Așa că sunt fericită și recunoscătoare de fiecare dată când un cititor îmi spune că a fost mișcat/mișcată de una dintre cărțile mele, indiferent dacă asta a însemnat că a luat măsuri sau doar că și-a schimbat perspectiva asupra lumii.

A fi norvegian înseamnă, de asemenea, să crești înconjurat de apă sub orice formă: cascade, zăpadă, ghețari și ocean. Și nu în ultimul rând, înseamnă că poți bea o minunată și proaspătă apă de la robinet, un lux pe care nu mulți îl au în lumea aceasta și la care țin enorm.

 

Ați scris până acum „Istoria albinelor”, „Istoria apelor”, urmează încă o… „istorie”?

Da, dar nu una, ci două care vor completa ceea ce eu numesc „Climate Quartet”. Cel de-al treilea roman al meu,  Przewalski’s Horse, apărut în Norvegia toamna trecută, este o poveste despre oameni, animale și… animalul din om. Cele trei linii ale narațiunii se dezvoltă în jurul unei rase sălbatice de cai din Mongolia despre care cândva s-a crezut că a dispărut. O parte din cel de-al patrulea roman pe care îl scriu, pe lângă faptul că adună  mai multe „fire” din cărțile anterioare, va fi amplasat ca loc al acțiunii la depozitul global de semințe din Svalbard creat pentru a asigura diversitatea biologică. Romanele mele pot fi citite separat, dar ceea ce le unește este, pe lângă tema mediului, faptul că toate sunt istorii despre relațiile noastre cele mai apropiate cum ar fi relațiile dintre părinți și copii.

Ce reacții ați avut din partea cititorilor după apariția cărții?

Au fost și continuă să fie uimitoare și chiar copleșitoare reacțiile cititorilor din întreaga lume cu privire la modul în care s-au regăsit în diferitele aspecte ale poveștii. Citirea cărților mele într-o Australie plină de incendii este cu siguranță o experiență diferită față de citirea lor în Finlanda sau în New York. Cred însă că ceea ce ne leagă pe toți sunt relațiile umane, temerile sau speranțele pe care le împărtășim și care sunt aceleași peste tot în lume. Și mai cred că noi toți ne îngrijorăm pentru copiii noștri și pentru lumea în care vor trăi ei, și cu toții ne străduim să ne împlinim idealurile fie că sunt ale noastre, fie ale celor apropiați nouă.

Cum anume v-ați documentat pentru carte, pentru „Istoria Apelor”? Care au fost etapele documentării?

Fac o mulțime de cercetări, pe de o parte pentru că sunt dornică să obțin corect fiecare detaliu al unui fapt, pe de alta, pentru că îmi place foarte mult să mă adâncesc în subiecte noi. Citesc foarte mult, evident, dar îmi petrec și mult timp vorbind cu experți pe diferite subiecte. Pentru ultimele mele trei cărți, aceste subiecte au variat de la apicultură, la viața de zi cu zi, de la engleza din secolul al XVIII-lea, până la cum se mulge o vacă. Am avut, de asemenea, norocul să pot vizita locuri precum Svalbard, Mongolia și St.Petersburg pentru cercetare.

Prin cărțile dvs., ați găsit o modalitate coerentă și perseverentă de a ajunge la miezul problemei: abuzurile noastre față de natură. Chiar dacă a fost inițial o nișă în literatură, ați reușit să o prezentați și să o faceți globală. Care a fost motivul din spatele deciziei de a scrie despre astfel de subiecte? Și credeți că entuziasmul cu care ele se citesc reprezintă răspunsul oamenilor la un „apel de trezire”?

„Scrie unde arde”, spunem noi în Norvegia. Am crescut cu un afiș împotriva armelor nucleare deasupra mesei din bucătărie și familia mea vorbea regulat despre problemele de mediu și schimbările climatice la cină. Pe măsură ce creșteam, îngrijorarea mea față de planetă nu se diminua, ci dimpotrivă. Iar scrisul, cel puțin pentru mine, este un mod de a gândi mai bine. De multe ori încep să scriu o carte pentru că am întrebări, pentru că simt cum un subiect devine presant pentru mine. În plus, încerc mereu să scriu cărțile pe care aș dori să le citesc eu însămi.

 

Ca mulți părinți de azi, îmi petrec mult timp gândindu-mă și îngrijorându-mă despre cum va arăta lumea atunci când cei trei fii ai mei vor crește. Dar singurul lucru care îmi permite să fiu plină de speranță este tocmai generația lor.

 

Ce a fost mai dificil pentru dvs atunci când ați scris „Blue”, („Istoria apelor”)?

Acest roman a fost de fapt mai ușor de scris decât „Istoria albinelor”, din punctul de vedere al documentării. Una dintre cele două povești are loc în perioada în care părinții mei erau tineri, cealaltă într-un viitor mai apropiat de noi decât povestea din „Istoria albinelor”. Și este o carte despre navigație și apă care a fost întotdeauna elementul meu, am navigat cu tatăl meu când eram doar o fetiță și am petrecut un an pe o barcă în adolescența mea târzie. A fi norvegian înseamnă, de asemenea, să crești înconjurat de apă sub orice formă: cascade, zăpadă, ghețari și ocean. Și nu în ultimul rând, înseamnă că poți bea o minunată și proaspătă apă de la robinet, un lux pe care nu mulți îl au în lumea aceasta și la care țin enorm.

Vă considerați o persoană optimistă? Chiar dacă prin cărțile dvs. prezentați o perspectivă întunecată, nu pot spune că nu simt și o speranță atașată ei…

Sunt fericită sa aud asta. Cred că situația climatică este foarte gravă și îmi este greu să dau un răspuns direct dacă sunt optimistă sau pesimistă, deoarece ar trebui să spun „da” pentru amândouă. Ca mulți părinți de azi, îmi petrec mult timp gândindu-mă și îngrijorându-mă despre cum va arăta lumea atunci când cei trei fii ai mei vor crește. Dar singurul lucru care îmi permite să fiu plină de speranță este tocmai generația lor. Cred că astăzi copiii și tinerii sunt extrem de bine informați și sensibili atunci când vine vorba de abordarea celei mai importante probleme a timpului nostru. Ei sunt generația care va suferi cel mai mult consecințele greșelilor și lipsei de acțiune a părinților și bunicilor lor și, deși au tot dreptul să fie supărați și înspăimântați, ei sunt, de asemenea, cei a căror mentalitate și dorința de a face schimbări reale îmi oferă cea mai mare speranță.

Unul dintre personajele principale din „Blue” („Istoria apelor”), Signe, este o femeie puternică, conștientă de sine și responsabilă. V-a fost dificil să o creați? Care este procesul de creare a personajelor feminine din cărțile dvs, în general?

Signe nu este întotdeauna plăcută, dar am fost profund fascinată de ea pe tot parcursul procesului de scriere. Echilibrul dintre duritate și vulnerabilitate o face un personaj complex și interesant și a fost crucial pentru mine să păstrez acel echilibru pe măsură ce îi dezvăluiam povestea. „Istoria apelor” este, de asemenea, povestea dezvoltării lui Signe, care încearcă să explice cum de a devenit atât de dură, atât de puternică și cum suntem cu toții modelați de experiențele din copilăria noastră. Este una dintre cele mai interesante personaje despre care am scris vreodată. Procesul de creare a unui personaj este același, fie că e de sex feminin sau masculin, mai întâi trebuie să-l cunosc, să cred în el, pentru a deveni astfel real și pentru cititori.

Credeți că planeta noastră se va schimba? Cum o vedeți peste 50 de ani?

Nu sunt om de știință și nu încerc să prezic viitorul omenirii, deoarece alții sunt evident mai bine „echipați” pentru a face acest lucru. Ceea ce încerc să fac în cărțile mele atunci când scriu despre un viitor de peste 50 sau 100 de ani, este să ca pe baza unor profunde cercetări să prezint un rezultat posibil. Singurul lucru asupra căruia cred că putem fi cu toții de acord este că vor exista schimbări majore, schimbări care ne vor obliga să acționăm și să ne facă să ne modificăm modul de viață.

Romanele mele pot fi citite separat, dar ceea ce le unește este, pe lângă tema mediului, faptul că toate sunt istorii despre relațiile noastre cele mai apropiate cum ar fi relațiile dintre părinți și copii.

 

Albinele, apa și alte elemente care susțin viața sunt puse în pericol. Ce viciu uman considerați că a fost cel care ne-a adus în această etapă: lăcomia sau indiferența?

Când scriu, două sunt întrebările care rămân sunt în mintea mea: ce ne-a făcut pe noi, oamenii să devenim specia care să provoace schimbări ca acestea?

Și avem oare ce trebuie pentru a face ca lucrurile să fie din nou corecte, pentru a asigura un viitor mai bun copiilor și nepoților noștri?

Nu sunt sigură dacă lăcomia sau indiferența ne-a creat cele mai multe probleme, mai degrabă cred că este capacitatea noastră de adaptare și comunicare. Dar acestea pot fi și exact acele abilități care ne vor permite să găsim o cale de ieșire din mizeria pe care am creat-o.

 

 

Lasă un comentariu: