Angela Gheorghiu: “Din păcate, constat că astăzi ești privit drept «dificil» atunci când nu accepți orice ți se cere”

O cunosc pe Angela Gheorghiu de peste 15 ani. O „cunosc” e mult spus, mai bine zis am întâlnit-o de trei ori pentru interviuri și am văzut-o la Londra, la Royal Opera House în „Traviata”, după care am ieșit la masă împreună cu echipa ei. 

Mi se pare fascinantă și, de fiecare dată când o aud cântând, înțeleg de ce face parte din categoria superstarurilor. Abia aștept să o ascult din nou pe scena Sălii Palatului în decembrie, în concertul „Noblețea sunetului”.

Angela Gheorghiu, ce mai înseamnă azi o divă de operă? Cum e diva modernă?

“La Diva” sau “Diva” vine de la divin și a fost, în istorie mai ales, asociat cântărețelor de operă. Pentru mine este onorant faptul că publicul iubește această adresare. În același timp, sunt și mulți sau multe care se declară anti-dive, dar asta este o falsă modestie, cred. Noi avem smereniile noastre, conștiință și o mare responsabilitate o viață întreagă, pentru profesie și pentru public. Pe scenă însă un artist nu se urcă pentru a-și cere scuze.

Sunt o mare cinefilă și o iubitoare de teatru.

Femeile pe care le vedeam în tinerețea mea pe scenele românești sau în filmele străine sau românești m-au influențat foarte mult. Acum câteva zile, una dintre actrițele italiene pe care le ador, Sophia Loren, m-a invitat la Roma la împlinirea vârstei de 90 de ani, cu prieteni apropiați într-un cadru restrâns și trebuie să spun că arată impecabil!

Așa cred și eu, că este foarte important cum apari pe scenă și în afara ei, așa am fost educată de mică, în acest spirit, de mama mea. Când apari pe scenă trebuie să păstrezi și lucruri nespuse, să porți cu tine un mister.

În orice Operă vei merge, în toate sălile de spectacol, în foaierele mari și mici, vei simți un freamăt, o nerăbdare, un parfum special, o energie care te electrizează și asta se întâmplă tocmai datorită artiștilor care urcă pe scenă. Oamenii vin într-o sală de spectacol ca să viseze împreună cu noi, iar eu muncesc la asta de când m-am născut.

Din păcate, constat că astăzi ești privit drept “dificil” atunci când nu accepți orice ți se cere

Îmi aduc aminte de un interviu pe care vi l-am luat acum mulți ani în care prima întrebare era legată de multele spectacole pe care le-ați refuzat, erați tratată drept una dintre divele de operă „dificile”.

Stilul acesta de a fi catalogată deja din întrebare mi se pare, evident, nepotrivit, ca să nu zic nedrept. Da, am refuzat mai mult de jumătate din propunerile de spectacole, mai ales cele moderne. Nu am nimic cu ele dacă respectă povestea, libretul, dar dacă modernismul acesta devine aberant, nu vreau să iau parte la el.

Am mai refuzat și oferte de roluri care nu mi se potriveau. Din păcate, constat că astăzi ești privit drept “dificil” atunci când nu accepți orice ți se cere,  când ai verticalitate și principii, când impui limite și respect, atât pentru tine cât și pentru arta pe care o profesezi și pe care eu o protejez, o apăr, dintotdeauna.

Eu respect partitura compozitorului care a muncit enorm și care a ales povestea (scrisă de un alt maestru), pe care a pus-o pe note… Datorită acestor genii, că se cheamă Verdi sau Puccini, Bizet etc. stăm noi de vorbă azi și avem cu toții o profesie.

Aș vrea să vă întreb despre montările exagerate, ca de pildă „Tosca” din Munchen, cu femei goale în scena în care Cavaradossi ar fi trebuit să picteze în Biserica Sant Andrea della Valle. În noua producție el nu este pictor, ci fotograf, iar scena nu mai e în biserică, ci într-un studio… Nu înțeleg… De ce?

Eu am văzut un Rigoletto în care Ducele di Mantua era o maimuță, maimuță am văzut și într-o „Carmen”. La Paris, acțiunea din „La Boheme” era pe Marte… Acesta este un trend german care vine chiar înainte de a-mi începe eu cariera. Se numește Regietheater.

Ca și marii dirijori cu mari personalități și cultură și marii regizori cu care am avut fericirea de a lucra, și eu am respect total față de partitura unui compozitor. Din 1992 încoace sunt probabil unica artistă care a refuzat acest tip de producții. Nu resping modernitatea per se.

Dar o resping dacă distruge. Mai mult, discut cu colegii mei, care îmi dau dreptate și îmi spun că sunt de acord să ne retragem din respectiva producție. Eu o fac și aflu apoi că ei au acceptat… Se pare că nu toată lumea are curajul să pună în practică ceea ce spune.

Ce este important pentru dvs?

Rezultatul. Mereu rezultatul. Am fost conștientă că tot ce am făcut pe scenă, creat de cele mai multe ori pentru mine și în jurul personalității mele și tot ce am realizat din punct de vedere discografic și cinematografic, va rămâne de referință.

“Pasiunile” de pe social media la care vă referiți vin și de la un titlu bine ales si nimeni nu se mai obosește să citească conținutul sau materialul integral

Ați devenit, într-o oarecare măsură, o personalitate care stârnește adevărate „pasiuni” pe social media. Cum s-a întâmplat asta?

Prin faptul că multe dintre afirmațiile mele legate de anumiți artiști români au fost înțelese greșit sau trunchiat. Ce am spus era că noi, românii, suntem mult mai bogați decât ne închipuim, în materie de artă și artiști.

În plus, cred că din 1980, de când studiez muzică, dar și înainte de asta, cum s-a întâmplat în cazul multor materii din școli, și în muzică, dar mai ales in muzica clasică, au existat exagerări și distorsionări.

S-a făcut multă propagandă, promovându-se legende, bazate pe personalități care nu sunt așa de mari pe cât ni le închipuim noi în România. “Pasiunile” de pe social media la care vă referiți vin și de la un titlu bine ales si nimeni nu se mai obosește să citească conținutul sau materialul integral.

Eu nu am spus că nu-mi place un artist sau altul, pe fiecare îl apreciez după rezultat și după adevărul creației sale. Dar cred cu tărie că, prin eliminarea altor artiști din discursul public, facem o mare nedreptate.

Trăiesc în ultimii 34 de ani în afara României, pentru a-mi face cariera. Iubitorii de muzică clasică, muzicienii, criticii de muzică din afara țării, cunosc multe alte nume de artiști români despre care noi nu vorbim aici, în țară. Așa cum se știe pretutindeni de Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Zamfir, în muzica clasică sunt foarte cunoscute numele Clara Haskil, Radu Lupu, Sergiu Celibidache, Dinu Lipatti, Jonel (Ionel) Perlea, Nicolae Bretan, Pascal Bentoiu, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaș, Hariclea Darclee…

Eu am rostit aceste nume de la început, dar nimeni nici măcar nu le-a menționat sau preluat. Nația română este foarte bogată din acest punct de vedere, am fi mai câștigați dacă am înțelege asta și în țară.

Nu am acceptat roluri care mi-ar fi putut afecta vocea, așa cum au făcut mulți care au ajuns, după un rol greu care i-a depășit, la medic cu corzile vocale afectate

Ați trăit mult în afara României, v-ați făcut cariera afară. Și este o carieră strălucitoare…

Da, am locuit în afara României, pentru că o mare carieră se face doar călătorind, indiferent de naționalitate. Dar asta nu înseamnă că aceia care au rămas aici sunt mai prejos cu ceva, mai ales cei care au fost forțați să rămână, în timpul comunismului. Când eram la Conservator, nu ratam niciun spectacol cu Eugenia Moldoveanu sau Nicolae Herlea. Ambii au rămas în România și asta nu i-a făcut mai puțin valoroși.

Din 1990 nu mai este dificil pentru nici un tânăr să plece din țară pentru studii sau o carieră. Importante sunt talentul, determinarea, dar și norocul.  În plus, eu revin în România în fiecare an, aici am familia și prietenii.

Ce părere aveți despre muzica populară românească?

Profesoara mea de canto, Mia Barbu, a predat și muzică populară la Liceul de Artă din București, unde eu studiam canto clasic de la 14 ani. Deci știu să cânt și muzică populară, toate stilurile și din toate zonele. La bisurile din concertele de pe toate continentele, am cântat și cântece populare românești, reorchestrate pentru mine de Andrei Tudor.

O ador pe Maria Lătărețu, inimitabilă în autenticitatea ei, ador multe interprete și interpreți de muzică populară, până astăzi, și în aceeași măsură pe mulți lăutari care au un talent ieșit din comun. De altfel, și Luciano Pavarotti cânta cu toată lumea diferite stiluri muzicale, mult crossover, asta îl bucura foarte mult…

Simt că este despre mine, despre faptul că „muzica e toata viața mea si tot ce am visat”

Iosif Sava, într-un interviu, îmi spunea (despre Luciano Pavarotti) că se prostește…

Da, pentru că cei care iubesc cu patimă muzica clasică sunt foarte duri cu artiștii acestui gen, mai ales atunci când ei merg spre acest crossover. Am simțit-o pe propria-mi piele, cu toate că succesul unui astfel de demers este fulminant.

Și, așa cum Luciano cânta de fiecare dată „O, sole mio”, sau Jose Carreras „Granada”, eu am cântat de sute de ori „Muzica” de George Grigoriu, piesă pe care eu o consider imnul meu. O cânt în românește și lumea simte că vibrez altfel atunci când cânt în limba mea. De aceea mă întreabă despre ce vorbesc versurile acestui cântec… Simt că este despre mine, despre faptul că „muzica e toata viața mea si tot ce am visat”.

Vorbiți-mi despre Mysterium, albumul dvs de arii sacre, realizat cu Madrigalul…

Este unul dintre cele mai importante discuri ale mele, și sunt subiectivă, pentru că am cântat cu Madrigalul. Deși puteam să am alături de mine orice cor din Londra, l-am preferat pe cel românesc pentru piesele românești, dar și pentru cele străine, și am reușit să-i conving pe cei de la Decca să înregistrăm cu ei.

Este mai ușor să cânți, român fiind, în altă limbă. Invers, dacă ești englez, de exemplu și vrei să cânți în română, se simte prea tare accentul, pronunția e diferită, mai ales pe consoane.

Prin urmare, Decca a plătit 2 săptămâni pentru ca Madrigalul să stea la Londra și să facem împreună acest disc de o mare sensibilitate.  A ieșit ceva la care țin mult!
Fiul lui Marin Constantin, Ion Marin a dirijat atunci London Philharmonic Orchestra și Madrigalul. Marin Constantin, împreună cu mama mea și cu Mia Barbu au fost publicul nostru la acele înregistrări.

Povestiți-mi despre întamplarea recentă cu bisul din Seul. Trebuia să fie? Să nu fie? A fost bine? A fost rău?

Cânt în Coreea de 24 de ani încoace. În 34 de ani de carieră, alături de toți colegii mei, am avut un principiu, o coloană vertebrală și un respect față de operă. Spectacolul de operă trebuie să aibă cursivitate. În teatru, un actor nu repetă un monolog într-o reprezentație, pentru că se strică, imediat, cursul poveștii.

Pentru mine, cel mai important lucru în operă este povestea. Opera este o piesă de teatru cântată și nu trebuie întreruptă. Au existat dirijori mari, care nu permiteau nici măcar aplauzele în timpul unui spectacol și vorbim aici despre Arturo Toscanini, Herbert von Karajan, Georg Solti, Lorin Maazel, Zubin Mehta sau James Levine care nu au admis și care nu concepeau bisuri în timpul unui spectacol.

În muzică există nuanțe și limite. Aceste bisuri sunt ușor de plănuit… Noi, artiștii de pe scenă, cu o singură privire sau un gest, comunicăm cu dirijorul.

În Coreea, am fost întrebată de dirijor înaintea actului doi dacă aș dori să  fac bis la aria mea, “Vissi d’arte”, iar răspunsul a fost categoric împotrivă. Și eu am avut aplauze imense la “Vissi d’arte”, dar principiul artistic mi l-am respectat până la capăt.

Am discutat înaintea acestor spectacole chiar despre acest lucru și am convenit cu echipa de producție și cu dirijorul că nu se vor face bisuri. Tehnic vorbind, eu intru în scenă imediat după aria colegului meu, am de făcut un pas, ori, dacă el bisează, trebuie mă retrag în culise, fac pasul înapoi ca să-l aștept pe el.

La Viena, m-am dus chiar în cabină, pentru că era aproape de scenă, numai că, după bisul colegului meu – tenorul pe care l-am ajutat mult în carieră de-a lungul timpului, și care îmi spusese la repetiții că nu va accepta bisuri 🙂– nu au mai fost aplauze. Deloc.

Așa că a trebuit să alerg din cabină ca să intru pe scenă. Dirijorul, sau în aceste cazuri dirijorul împreună cu tenorul, decide dacă reia aria.

Iar reacțiile nu au fost spontane, ci programate de dinainte.  În plus, să vă mai spun un secret: un bis nu sună niciodată mai bine decât prima dată când ai cântat aria. Într-un concert personal, pe care ești invitat să îl faci doar dacă ești un mare nume, poți face oricâte bisuri dorești, e concertul tău. Dar într-un spectacol, respecți partitura.

De remarcat e și faptul că acești tenori nu au mai făcut niciodată bisuri pe scenă în timpul unor spectacole de operă, decât în acestea în care au cântat alături de mine.

De ce?

Nu știu, întrebați-i pe ei… 😊

Cum a fost în pandemie? Cum v-ați decis să veniți în ajutorul orchestrei și angajaților de la Metropolitan Opera din New York?

A fost greu. Gândiți-vă că, atunci, membrii orchestrei Metropolitan Opera, dar și ceilalți angajați, nu erau plătiți, iar colegii mei care cântau online, angajați de Met, își primeau fee-urile.

Nu judec pe nimeni, dar ceea ce vreau să spun este că noi, marile staruri sau ce suntem, fără orchestră și cor, nu suntem nimic! Noi, fără un teatru, nu suntem nimic! Și atunci am sunat la Metropolitan Orchestra și i-am întrebat: „ce pot face pentru voi? Nu cer niciun ban, vreau doar să ajut!”

Văzusem online bucătăriile sau casele artiștilor, nu am nimic cu nimeni, dar noi trebuie să menținem un mister, pentru că altfel lumea poate să piardă magia operei. Așa că am propus să cânt în sala Ateneului Român și, prin legăturile tehnice, am făcut un duplex cu ei, ceva minunat!

Oamenii au fost încântați, am sunat și la sponsori pentru ei, amintindu-le că arta trebuie ținută în viață cu orice preț. Înțeleg mulți colegi de-ai mei care au credite, au cheltuieli mari, copii, toată lumea are probleme, dar dacă avem posibilitatea, trebuie să ajutăm, necondiționat!

Azi multă lume are acces la operă prin intermediul social media. Și numărul comentariilor s-a înmulțit. Unii își dau cu părerea pentru că știu, alții, chiar dacă nu știu… Vă uitați la aceste comentarii?

Nu, deloc, nu citesc nimic. Răspunsul meu este doar ce fac pe scenă. Atât. Acolo sunt eu. Tot ce am filmat vreodată, tot ce am înregistrat reprezintă o mărturie a ceea ce sunt eu: un artist care s-a născut pentru scenă, pentru operă, un om care, toată viața lui, și-a construit cariera fără niciun compromis.

Și, pentru că am ajuns la înregistrări, aș vrea să vă spun că lumea aceasta a înregistrărilor nu mai există, din păcate…

Școala poate să ne invite să le cântăm elevilor. Artiștii – instrumentiști, cântăreți – pot să meargă spre ei. Spectacolele open air sunt esențiale, eu am avut mereu astfel de ieșiri către publicul larg. Dar școala trebuie să-i atragă pe tineri. Elevul, liceanul, studentul care ascultă operă live vor simți acea emoție care nu poate fi trăită altfel!

Cum adică?

Nu se mai fac înregistrări în cele mai mari și mai bune săli de înregistrări. Sunt angajate doar orchestre ieftine, în studiouri mai puțin performante. Discurile nu se mai vând astăzi în muzica clasică.

Artiștii care au semnat contracte de exclusivitate cu casele de discuri, își pot pune contractele în rame

De ce nu se mai vând?

Din cauza internetului. Artiștii care ai semnat contracte de exclusivitate cu casele de discuri, își pot pune contractele în rame. Nu mai există așa ceva…

În ultimii ani, când fac un disc, a doua zi el poate fi ascultat online gratis. Iar volumul de înregistrări și de opere disponibil online este imens. Sunt sute și sute de producții postate online, iar oamenii nu mai știu cum să discearnă ce e bun și ce nu este…

Se muncea enorm în trecut: se căuta cea mai bună sală pentru înregistrarea unui titlu, cea mai bună orchestră, cel mai bun dirijor, nu orice sală era potrivită pentru orice compozitor sau artist invitat.

Fiecare detaliu conta! Alegeam sala și orchestra în funcție de partitură. Albumele se făceau cu staruri, cu artiști care nu erau angajați ai teatrelor. Ei trăiau din aceste înregistrări, pentru că primeau, chiar în avans, royalties și onorarii. Este un subiect pentru care am putea realiza un alt interviu.

Artiștii și arta lor trebuie protejate cu orice mijloace

Și cine poate apăra drepturile artiștilor?

Politicul, Parlamentul European, alte instituții internaționale, prin legi date pentru marile platforme online și, mai nou, pentru inteligența artificială. Artiștii și arta lor trebuie protejate cu orice mijloace.

Cum i-ați chema pe tineri la operă?

În primul rând, le-aș spune să închidă puțin telefonul, să fie curioși, să asculte muzica… Școala poate să ne invite să le cântăm elevilor. Artiștii – instrumentiști, cântăreți – pot să meargă spre ei. Spectacolele open air sunt esențiale, eu am avut mereu astfel de ieșiri către publicul larg. Dar școala trebuie să-i atragă pe tineri. Elevul, liceanul, studentul care ascultă operă live vor simți acea emoție care nu poate fi trăită altfel!

Mai mult, operele sunt traduse fie pe ecranul de deasupra scenei, fie în fața fiecărui scaun, deci nu există scuza lipsei de înțelegere a textului. Iar curiozitatea elevilor poate fi întreținută de profesori, de mass-media.

Avem nevoie de o sală de spectacole în România…

Da, știu, am vorbit cu autoritățile de multe ori, mi-au arătat și terenul unde va fi construită, dar am obținut doar promisiuni.

„Am știut mereu ce vreau pe termen lung”

Când ați luat o hotărâre legată de cariera dvs, ați avut îndoieli vreodată?

Am știut mereu ce vreau pe termen lung. Mi-am cunoscut capacitatea, mi-am cunoscut limitele. Am fost un om responsabil și cu putere de decizie. Nu am acceptat roluri care mi-ar fi putut afecta vocea, așa cum au făcut mulți care au ajuns, după un rol greu care i-a depășit, la medic cu corzile vocale afectate.

Eu nu am fost cu corzile mele vocale niciodată la medic. Asta se poate traduce prin tehnică vocală foarte bună, dar și prin faptul că am spus “Nu” unor roluri nepotrivite pentru vocea mea.

Se poate cânta plângând?

Da, fără nicio problemă. Să te ferească Dumnezeu de o criză de râs😊 Atunci nu mai poți face nimic.

Cum priviți noua generație de cântăreți?

În ultima vreme am constatat că doamnele și domnii nu mai vor să fie „doamne și domni”, ci „fată” sau „băiat” până la 60 de ani, dacă ar putea! Asta este o problemă. Nu trebuie să ne fie teamă să fim ceea ce suntem, pentru că fiecare zi care trece adaugă ceva pe chipul nostru.

Pe fața mea se vede că am râs și am plâns, că am fost tristă sau veselă, cum am trăit.  Eu sunt recunoscătoare pentru ceea ce sunt și că sunt și mai ales pentru ca sunt înconjurată de familie, prieteni și colegi pe care îi iubesc și care mă iubesc, mă înțeleg, mă admira și mă susțin.