Kira Hagi

Kira Hagi a terminat anul trecut școala de actorie din Los Angeles, o filială a New York Film Academy. A plecat acolo la 18 ani și a stat singură, s-a întreținut și a învățat pe rupte. Este foarte talentată, foarte tânără, foarte frumoasă. I s-a spus că „arta trăiește în ea” de către un profesor de actorie de la Cambridge, un profesor care nu știa a cui fată este și ce înseamnă numele Hagi. Kira are 22 de ani, e timidă în viața de zi cu zi, timiditate care pe scenă îi dispare ca prin farmec.

Seamănă mult cu tatăl ei, are o voință pe care o ghicești dincolo de zâmbetul ei de care te lipești, pur și simplu.

A venit în România fiindcă are un proiect cu o casă mare de producție de film și pentru că va face o piesă de teatru. „Teatrul este sufletul meu, filmul, ambiția mea!”. Așa mi-a spus ultima oară când ne-am văzut la Alex Gâlmeanu în studio, acolo unde am făcut aceste fotografii.

Kira, când mă întâlnesc cu artiști, simt că ei sunt ca niște creuzete care conțin pe lângă personalitatea lor și ceva divin…

Știu, așa cred și eu. Mai cu seamă după o întâmplare… Eram în clasă cu foarte mulți colegi, la Los Angeles și, deodată am tăcut toți mâlc, chiar înainte să ne dăm seama ce se întâmplase. Un bărbat mic de statură a intrat în clasă și, parcă o dată cu el am simțit că a mai intrat cineva… Toată clasa a amuțit chiar înainte să ne dăm seama cine este. Era Al Pacino. Avea o energie și un fel de a capta tot ce era în jur, încât am încremenit cu toții…

Ai terminat de curând un film aici în România. Despre ce este vorba în el?

Despre experimentul Pitești.

Eu sunt din Pitești și știu ce spui…

Da, deci știți ce grozăvie a fost…

„Știi”, nu „știți”… Te rog…

(râde) Da… Știi ce grozăvie a fost…

Am aflat mai târziu, pentru că locuitorii din Pitești treceau cu mașinile pe lângă închisoare și habar nu aveau (mai exact părinții și bunicii noștri) de ce se întâmpla acolo..

Așa îmi povestea și bunicul… Când era foarte mic, locuia în Dobrogea, chiar lângă canal. Și acolo veneau deținuții în fiecare zi și munceau. Și îmi povestea că era teroare acolo… După ce am citit despre experimentul Pitești am crescut brusc cu 20 de ani. Pot spune acum că știu cu adevărat ce este suferința, după ce am citit și după ce mi-a povestit bunicul despre tatăl lui, care a fost deținut la Aiud… Și unchiul bunicii mele din partea mamei a făcut pușcărie la Jilava unde am și filmat de altfel …

Cine a făcut filmul?

Toma Enache. E un om cu o pasiune enormă. Și bunicii lor au suferit. Așa cum toată țara asta a suferit.

Dar generația voastră mai știe aceste lucruri?

Nu prea cred. Eu știam de la bunici, nu mi s-a spus la școală. Din păcate.

Ce rol joci în film?

Eu sunt sora protagonistului care și-a sacrificat viața pentru cei doi frați ai ei. Filmul va apărea în 2019. Acum se află în procesul de montaj.

Câte roluri ai jucat până cum?

Cu tot cu cele din școală, vreo 10.

Ce roluri ai mai avut în filmul românesc?

Mara din „București, te iubesc”- un midi metraj în regia lui Mircea Ghinescu.

Văd că mergi cu filmele din oraș în oraș… „Experimentul Pitești”, „București, te iubesc”..

Ah da! (râde) Nu m-am gândit la asta, dar ai dreptate. Cine știe, poate cu următorul voi ajunge la Sibiu sau în Cluj… Îmi place mult Transilvania…

Povestește-mi despre școala de teatru din America. Cum a fost?

Am făcut 3 ani la „New York Film Academy”. Oamenii sunt foarte deschiși, acolo, chiar naivi uneori, o naivitate pe care noi, europenii, am pierdut-o… Și asta e mai bine pentru ei, într-un fel, dar în alt fel creează și ignoranță. Și asta duce la probleme mai mari pentru ei. În ceea ce privește tehnica de joc sunt diferiți. În Europa ne bazăm pe Stanislavski, acolo pe Strasberg, pe Adler…

Și tu spre ce ești îndreptată?

Stanislavski. „Iubește arta în tine, nu pe tine în artă”. Adică iubește ce creează arta pentru tine, nu superficialul, faima, florile, artificiile… Iubește arta în sine, mesajul pe care îl transmiți oamenilor. Și spre desen. Avem o prietenă de familie foarte bună, care e designer de interior și care îmi folosește lucrările în proiectele ei. Așa am ajuns să și vând artă! Am aproape două sute de lucrări terminate și acum lucrez la un site unde o să expun dintre ele. Partea fantastică la artă e că deja, în cercul acesta foarte mic, am o cotă care a crescut față de anul trecut, de pildă.

Și tu ce mesaj vrei să transmiți?

Că lumea e bună și frumoasă și că ar trebui să avem mai multă înțelegere unii pentru alții. Pentru că suntem foarte diferiți. Că experiența mea e foarte diferită de a dvs și a altora. Și că, în orice dialog, există un argument care susține fie o parte, fie cealaltă și că poate exista și o cale de mijloc. În America, atunci când te afli față în față cu celălalt, ești înțeles, ascultat. Dar pe social media se fac generalizări foarte mult, se pierde contactul omenesc și lucrurile acestea ne despart și aduc de cele mai multe ori ură.

Cum ai crescut? Ce fel de copilărie ai avut?

Fără nicio tehnologie. Părinții noștri ne-au spus să ieșim afară, să ne jucăm, să ne cățărăm în copaci, să culegem cireșe…

Unde ai copilărit?

În Turcia. Eu m-am născut în Barcelona și la 6 luni am ajuns în Turcia și acolo am copilărit până la 6 ani când ne-am întors în România.

Când ai conștientizat cine este tata?

La 5 ani când a ieșit pe terenul de fotbal la Galatasaray și strigau foate mulți Hagi! Hagi! Și m-am speriat și am întrebat ce se întâmplă? Mi s-a spus că i se strigă numele pentru că sunt foarte fericiți că-l văd. Dar ce-a făcut, am întrebat? A dat foarte multe goluri! (râde) Atunci am conștientizat puțin cine este, dar până atunci nu, el era doar… tata.

Cum ați fost crescuți?

Foarte obișnuit. Am fost izolați de tot ce înseamnă presa. Nu citeam presa, doar mama avea un album unde aduna poze din ziare cu tata în momentele lui de glorie. Și le ținea acolo și le mai vedeam, că ni-l arăta pe tata cum juca pe vremea când noi încă nu eram…

Ce valori ți s-au transmis acasă?

Să te respecți pe tine, pentru că, dacă te respecți pe tine, îl respecți și pe cel din fața ta. Să fii bun, să nu uiți de unde ai plecat și mai ales de unde a plecat tata, pentru că ne-a învățat ce înseamnă să ai foarte puțin, să înțelegi ce înseamnă să ai 5 lei sau 100 de lei și să nu-i cheltui nesăbuit. Pentru că banii, cu adevărat nu-i ai. Ei vin, îi cheltui, pleacă, deci nu asta contează…

Dar ce contează?

Munca. Puterea de muncă. Dacă îți cunoști profesia foarte bine și muncești, banii nu îți vor lipsi.

Aveați program zilnic?

Da, făceam foarte mult sport când eram mici… Eu făceam balet, atletism, dans. Am făcut și tenis când eram mică, atunci am întâlnit-o și pe Simona (Halep-n.m), cred că aveam 6 ani. Și tata îmi spunea să mă duc și eu la tenis așa de des cum o face ea, dar eu nu aveam această pasiune:) Mie îmi plăcea mai mult să mă uit la tenis, nu să joc tenis.

La voi în casă toată lumea muncește așa serios?

Normal! Dacă nu muncești nu poți să te realizezi!

Și actoria de când vine?

De când mă știu. Eram foarte mică și îmi plăcea să interpretez și să scriu scenarii, să fac scenete și să le joc în fața părinților. Mai ales de Crăciun.

Kira, dar eu văd că ești timidă…

Da, dar când sunt pe scenă nu sunt niciodată timidă. Mă mai încurc când vorbesc liber, mă crispez foarte mult când sunt eu în fața camerei. Dar când sunt în personaj, nu mai am nicio problemă cu nimic. Și tata a zis că dacă îmi place așa de mult teatrul atunci trebuie să-mi spună un profesionist dacă am talent sau nu, nu familia, pentru că ei mă iubesc așa de mult încât sunt subiectivi. Așa că m-am dus în Anglia, la 15 ani, singură, câteva săptămâni și am făcut un curs de actorie la Cambridge și acolo mi-a spus un profesor…

Ce?

”Arta trăiește în tine”- „Arts lives in you”. Așa mi-a zis. Și nu mi-a făcut un compliment, pentru că nu cred că mă plăcea foarte mult acel profesor. Eram foarte timidă și nu înțelegea de ce nu ies din carapacea mea, dar eu nu o făceam dinadins.

Și Ianis e la fel?

Da, e timid. Amândoi suntem, asta până când ne cunoști și devenim mai relaxați. (râde)

Art lives în you… A spus frumos profesorul. Și l-a sunat pe tatăl tău să-i spună asta?

Nuu! Profesorul nici nu știa cine e tata. Eu, oricum, de obicei, când mă prezint spun: numele meu e Kira. Și asta nu pentru că nu-mi place numele meu de familie, sunt mândră de el, dar cred că dacă oamenii află de la început cum mă cheamă sau cine sunt, devin subiectivi… Numele Hagi este un brand! Dar eu vreau să-mi creez propriul drum. Când ți-l creezi tu singur, ai niște împliniri. Și aș vrea să mi-l fac singură, pentru că sunt eu bună. Nu pentru că mă cheamă cum mă cheamă.

Și te gândești să-ți iei un pseudonim?

Nu, pentru că mă mândresc cu numele pe care îl am. Sunt foarte fericită și norocoasă, simt că m-am născut sub o stea norocoasă.

Întotdeauna părinții puternici, cu nume puternice îi determină pe copii să lupte pentru o identitate proprie.

Exact. Da.

Și Ianis e la fel?

La el e de 100 de ori mai greu (râde)… Și-a ales domeniul acesta de mic. De când îl știu e nedezlipit de minge…

Vorbiți des?

Da. Eu i-am spus să mă sune și să vorbim ori de câte ori poate. Sportul este foarte acaparator și nu-i lasă timp. De aceea i-am spus că putem vorbi doar când poate.

Ce visezi tu în ceea ce privește profesia ta?

Să am în fiecare an proiecte. E foarte greu ca actor, ca tânăr actor mai ales, să-ți găsești job.

Cum e industria de film americană? Cum o vezi tu?

Industria americană de film este una cu două fețe. Nu-mi place foarte mult, pentru că ea conferă puteri foarte mari unui om asupra altui om. Și asta e nedrept. Dar sigur, se întâmplă în mai multe domenii, nu numai în cinematografie…

Care sunt cele mai frumoase momente în familie pentru tine?

Momentele în care suntem toți 4 la masă și vorbim despre orice. Bine, nu se poate ca tata să nu vorbească despre fotbal (râde). Și Ianis la fel și pe urmă acaparează toată discuția:). După aceea mama vorbește cu mine despre artă, ce piesă am mai văzut… La noi în casă firescul și naturalul sunt la ordinea zilei. Pentru că astea sunt reale. Cel mai important lucru pentru noi este să ne ținem familia aproape, pentru că ea este cea în care găsești mereu iubire necondiționată.

Gândurile la o faimă viitoare sunt seducătoare pentru tine?

Nu, gândurile astea mă sperie puțin… Pentru că știu care sunt consecințele gloriei. Gloria e frumoasă, dar e frumoasă cum sunt artificiile de pe un tort. Cât ele ard, e frumos, după aceea rămâne fumul…

Nu vreau să trăiesc într-o bulă în care toți judecă exact ca mine. Nu vreau să stau țintuită într-un loc confortabil, iar dacă cineva are o altă părere decât mine, întreb „de ce”.

Ce ți-a plăcut să joci până acum? Ce personaj te-a sedus?

Mi-a plăcut să joc Shakespeare. L-am jucat pe Hamlet.

Tu, Hamlet?

Da. Am avut o profesoară cu IQ 200 la școală. Era extraordinară, avea o minte strălucită. Și am întrebat-o odată de ce nu merge la aeronautică, sau inginerie, sau… Și mi-a spus că nu i-a plăcut să facă altceva în afară de artă. Îmi spunea că face matematică în fiecare zi, dar că arta e ceva ce nu poți atinge, e inefabilă, e magie. O vezi, dar nu o poți atinge. Și când m-a cunoscut, mi-a zis tu o să joci Hamlet. Și așa s-a întâmplat, deși inițial am crezut că glumește! A fost o experiență extraordinară, care m-a schimbat foarte mult.

L-ai înțeles?

L-am înțeles pe Hamlet. Avea o durere. Nu era suficient de iubit.

Tu ai vreo durere?

Nu. După ce am citit despre experimentul Pitești, pot spune că nu, nu am nicio durere.

Am avut la un moment dat un interviu cu David Lipper și mi-a zis că arta actorului vine și din sondarea a ceea ce are el mai adânc… Poate veni chiar din emoții sau situații nerezolvate. Tu ai așa ceva?

Îl cunosc pe David Lipper, am lucrat cu el…. Eu am rădăcini foarte puternice. Și noi am plecat mult prin lume. Și nu ne-am putut adapta la orice spațiu, pe mine, această dezrădăcinare m-a făcut să iubesc tot ce este imperfect. Adică totul. Că totul este imperfect. Iubesc lumea. Tot ce este urât, sau rău, sau bun, sau creativ… vreau doar să iubesc. Ca să nu urăsc. Ura strică. Încerc din răsputeri, deși uneori e greu să iubești chiar tot, dar măcar învăț chiar și din situațiile rele… Și spun așa nu, când văd ceva rău!

Câteodată văd și eu dezumanizarea omului, parcă nu mai gândim cu sufletul, ci cu google-ul. Tehnologia este bună, dar, din păcate ne izolează. Ne face și mai singuri decât suntem.

Cine ți-a fost model?

Pentru mine, ca femeie în devenire, mama. În profesie, profesoara mea, Mary Cobb, cea cu IQ-ul de care vorbeam. Mi-a predat teatru clasic, mi-a fost mentor. Ea înțelegea foarte profund… Se uita la cineva și-i spunea durerile pe care le avea, inhibițiile, fără să îl judece. Și când nu ești judecat, te simți mai bine, mai liber. Ea pricepea tot, tot… Și îmi spunea că o să înnebunească într-o zi. Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate…. A și murit când eu eram în ultimul an. Dar pentru mine, ea nu a murit. Mi se părea că avea o tinerețe pe care o trăia din plin, nu avea nicio limită, creierul ei era rapid, plin de informații… A murit la 78 de ani. Îmi spunea mereu că vede durere în lume. Și sărăcie sufletească. Câteodată văd și eu dezumanizarea omului, parcă nu mai gândim cu sufletul, ci cu google-ul. Tehnologia este bună, dar, din păcate ne izolează. Ne face și mai singuri decât suntem.

Și cei de vârsta ta gândesc la fel?

Nu vreau să trăiesc într-o bulă în care toți judecă exact ca mine. Nu vreau să stau țintuită într-un loc confortabil, iar dacă cineva are o altă părere decât mine, întreb „de ce”. Trebuie să acționăm mai mult decât să vorbim dacă vrem să schimbăm ceva.

Cu ce regizor ai vorbit mai mult din România?

Cu Corneliu Porumboiu. El mi-a dat un teanc de filme pe care trebuia să le văd din neorealismul italian. Și le-am văzut pe toate. Mi-a zis să fac asta ca să îmi dau seama ce înseamnă cinematografia.

Tu ce filme ai recomanda tinerilor ca să-i ajute să se dezvolte emoțional?

Hoții de biciclete, Nașul, Taxi Driver, D-ale carnavalului, Cape Fear, Take, Ianke și Cadîr, Stan și Bran, Charlie Chaplin, Sophie’s Choice... Toate filmele cu Meryl Streep trebuie văzute, e o mare actriță…

Da, deși i s-a spus la început că e urâtă și că nu poate să fie actriță…. Crezi în destin?

Nu cred că totul e prestabilit, cred că ai niște opțiuni în viață și îți poți crea un destin și fiecare are steluța lui pe care dacă o și urmează atunci e bine, o va și ajunge în final… Fiecare își găsește fericirea în drumul lui.

Tatăl tău așa a făcut?

Nu știu, nu cred că a avut timp să se gândească la asta. Nu-l țin minte decât spunând merg înainte, merg înainte. Nu se gândea la ce a făcut, ci la ce va face, pentru că nu poți schimba niciodată trecutul, oricât ai vrea… Are o profesie în care a trebuit să lupte ca să reziste, dar cred că în orice meserie este așa și lupta poate fi de mai multe feluri: emoțională, fizică, psihică…

Cu ce gânduri te trezești dimineața?

Să merg tot înainte.(râde) Mă trezesc fericită pentru că sunt binecuvântă cu părinții pe care îi am. Și că suntem sănătoși.

Cum e viața la 22 de ani?

Călătoresc mult, am o libertatea foarte mare de a merge oriunde. Am fost la o școală internațională, deci am mulți colegi în toată lumea, așa că mă pot duce peste tot. Cel mai mult îmi place însă să merg în Spania, pentru că acolo mă regăsesc, am copilărit acolo, în fiecare vară mergeam în Spania, am avut multe momente frumoase acolo. Spaniolii sunt pasionați de muzică, de mâncare… Ce mai fac? Îmi place foarte mult să dansez. De obicei mergeam la Los Angeles la un restaurant unde toată lumea dansa acolo. Nu conta dacă îți luai doar o cafea, dansai mereu, te lua cineva de mână și dansai!

Ce te poate propulsa în carieră?

Oamenii, publicul și social media. Și rolul, desigur. Un rol în televiziune. Mi-ar plăcea la nebunie să joc în serialul Umbre..

Ce rol ți-ar plăcea să joci?

Mi-ar plăcea să joc ceva în Game of Thrones. E atât de bine scris, încât e irezistibil…

Vorbești o engleză impecabilă! Unde ai învățat-o?

De la un profesor pe care l-am avut în liceu, Mr Kingstone, care venea din Anglia și care vorbea foarte… posh…  Și el ne spunea că limba e ca o melodie, dacă nu o cânți bine, sună urât… Asta punea o mare presiune pe mine, dar m-a ajutat. A funcționat.