O întâlnire cu domnul profesor Dumitru Borțun este o lecție în sine. Vremurile pe care le trăim au nevoie de lămuriri, de explicații, de o privire lucidă a realității. Așa cum anticii apelau la gânditori pentru acest lucru și eu m-am bucurat de un interviu care ține lumina aprinsă asupra lumii.
Domnule profesor Borțun, realitatea de fiecare zi este nouă în fiecare zi și ne uităm la ea ca la un serial de pe Netflix, ale cărui personaje suntem chiar noi… După care, ca după un serial, comentăm pe social media despre ceea ce am văzut. Care este consecința acestui zgomot?
Națiunile predictibile sunt cele care corespund unor reguli. Când actorii politici, sociali, economici nu mai respectă regulile, devin impredictibili. De aici este senzația că realitatea de fiecare zi e alta în fiecare zi.
Iar consecința este că oamenii renunță la modele de bună societate și ajung să se dezică de convingerile democratice. Așa fac cei care îl ridică în slavă pe Ceaușescu, Antonescu sau Zelea Codreanu.
Și asta vine dintr-o lipsă de educație crasă, mă refer la cea politică. Noi, de 35 de ani încoace, avem o democrație mimată, cum spunea Mattei Dogan. El a fost unul dintre cei mai importanți politologi occidentali de origine română, care a scris, în 1946, „Analiza statistică a democrației parlamentare din România”, în care vorbea despre regimul politic din România între 1866- 1946.
Din această lucrare reiese că noi am avut mereu dictaturi și istoria i-a dat dreptate, după apariția cărții, avea să urmeze încă o dictatură, cea a proletariatului.
Avusesem dictatura carlistă, pe cea antonesciană și cea a proletariatului care urma să se încununeze cu totalitarismul ceaușist. Deci noi nu am avut o tradiție democratică.
Iar acele mici interludii interbelice, spune el, au fost de democrație mimată, de vitrină. Adică, sub învelișul unor instituții democratice se întâmplau lucruri nedemocratice. Forme fără fond.
Executivul generează legislativul, în loc să fie invers: legislativul, care reprezintă autoritatea poporului, ar trebui să genereze guvernul. Și multe sunt exemplele din această carte care arată cum se poate șmecheri ideea asta de democrație.
În realitate, azi, vorbim despre un regim birocratic și polițienesc, adică la mâna birocraților care nu au nicio treabă cu valorile umane. Ei rezolvă problemele doar din punct de vedere tehnic, nu și uman…
Și de ce și polițienesc?
Pentru că există și structuri, pe care nu le știm, care trag sforile și fac jocurile.
Iată de ce oamenii resping acest sistem și au perfectă dreptate. Mai ales cei care o fac din revoltă morală și care se uită cu scârbă la ce se întâmplă, pentru că îi văd pe reprezentanții acestuia mincinoși, hoți, manipulatori, ipocriți… Și asta îi face pe unii să-și ia câmpii- adică să plece la modul concret, iar pe ceilalți care rămân să refuze sistemul, alegând, din păcate, ceva care nu are legătură cu democrația. Aleg să se întoarcă la dictatură, la totalitarism…
În acest hău care s-a căscat între sistem și popor intră unii care vor să profite, cum ar fi cei care îi ridică în slăvi pe unii ca Ion Antonescu sau Zelea Codreanu.
Trăim o criză de autoritate cognitivă
Anticii apelau la gânditori pentru a afla adevărul sau pentru a înțelege realitatea în care trăiau. Azi cu toții suntem „gânditori”. Cine deține adevărul?
Nimeni nu-l mai deține. Trăim o criză de autoritate cognitivă. După ce au trecut prin două războaie mondiale în numele unor adevăruri, primul în numele naționalismului, al doilea în numele unor adevăruri ideologice, pe urmă războiul rece tot în numele unor ideologii- comunism și capitalism liberal, oamenii nu mai au încredere în nicio sursă a adevărului.
Fiecare își caută adevărul lui. Așa am ajuns la gândirea deziderativă, adică la acea gândire care ajunge la niște concluzii pe care ni le dorim. Problema adevărului nu și-o mai pune nimeni la modul serios. Oamenii vorbesc toată ziua de adevăr, dreptate, bine. Dar „adevărul” este doar ceea ce vor să audă, este convenabilul, iar „binele” e utilul.
Și se mai vorbește despre ceva: despre Dumnezeu! Toți se bat în piept cu El: de la Trump la Putin, de la Georgescu la Lasconi. Dumnezeu a devenit banner electoral!
Da, este unul dintre păcatele cele mai mari ale creștinismului, după trufie, care este păcatul de dinainte de cel originar. Trufia e păcatul luciferic, pentru că Lucifer s-a vrut egalul Lui Dumnezeu, nu? Un alt păcat este filetismul, adică să pui națiunea pe aceeași poziție de importanță cu Dumnezeu, adică să te rogi la falși dumnezei.
Este prevăzut în Decalog să nu te rogi la dumnezei falși. Și mai este păcatul blasfemiei, adică se ia numele Domnului în deșert. Dumnezeu nu e de înhămat la troașca ta! Nu-l pui pe Dumnezeu să-ți justifice ție lupta pentru putere sau pentru menținerea ei!
E un sacrilegiu! Și, din păcate, acest gen de lucruri au priză la oamenii care nu sunt, în realitate, creștini adevărați, chiar dacă se închină la biserici sau țin un post de Crăciun sau de Paști. Dar ei nu trăiesc conform moralei creștine, asta este marea problemă.
Iar ceea ce fac aceștia duce în derizoriu credința?
Sigur! În plus, cei care au un comportament evident credincios sunt marginalizați, luați peste picior și priviți ca niște ciudați.
Genul acesta de oameni este la butoane în România: amorali, nu au niciun fel de simț al moralei, organul lor moral e atrofiat
Care este motivul pentru care sistemul este numit „ticăloșit”?
Banii. Fundalul acestui sistem este lăcomia cuplată cu egoismul. O ființă umanizată se gândește și la altul, dar aici vorbim de un egoism zoologic, care vede doar propria nevoie. Animalul e așa. Genul acesta de oameni este la butoane în România: amorali, nu au niciun fel de simț al moralei, organul lor moral e atrofiat.
Și asta face ca acest popor să se revolte, pentru că poporul are, totuși, simț moral. Bunul simț este natural și partea componentă a simțului comun. Dacă nu ne educăm științific și filosofic, rămânem doar simpli consumatori de idei ale altora.
Lipsa de educație din sistemul ceaușist și care continuă în acest regim neoceaușist, cum îl numesc eu, este unul dintre obstacolele în calea democrației.
Și cum să facem să gândim cu capul nostru?
Gândirea critică se autoeducă, se auto supraveghează și ajunge la adevăr pe cale proprie, ori noi suntem obișnuiți să luăm ideile de la alții. Lipsa de educație din sistemul ceaușist și care continuă în acest regim neoceaușist, cum îl numesc eu, este unul dintre obstacolele în calea democrației.
Pentru că vă dau o veste proastă: democrația se croiește cu materialul clientului. Dacă îi pui în brațe unui popor un sistem de instituții democratice și el nu are capacitate democratică, este strivit. Sau va încerca să facă ce știe el, nedemocratic, dar în numele democrației.
Se poartă azi întoarcerea la niște rădăcini despre care nu știm mare lucru: dacii, Decebal, geții. De ce avem nevoie de asta?
Psihologic avem nevoie. Dacă ne interesează adevărul, nu avem nevoie. E o mișcare diversionistă, ca să nu înțelegem în ce lume trăim.
Deci psihologicul nu are nicio legătură cu adevărul.
Nu. Psihologicul vrea confort sufletesc, nu vrea adevăr. De multe ori îl respinge tocmai ca să nu-și deranjeze confortul psihic.
„Oamenii ăștia trăiesc în mit, în legende, nu înțeleg istoria”
Și de unde și de ce Decebal și Gerula și toate acest personaje istorice?
De la legendele cu care au crescut oamenii în comunism. Au văzut în copilărie filmele Dacii, Columna, care inoculau ideea unui trecut eroic. Dar și Decebal și Gerula din filmele alea vorbeau exact ca în Programul Partidului Comunist.
Eu știam programul și vedeam cum era el reprodus în filme, dar într-un limbaj arhaic. În Mihai Viteazul, de pildă, îl vezi pe Amza Pellea cu sabia în mână călare pe cal vorbind de „neatârnare”, exact ca în ideologia PCR, dar pusă în artă.
Ei, bine, oamenii aceștia au trăit cu aceste filme. În școală, manualele de istoria ajutau și ele la construirea mitului vârstei de aur.
Vârsta de aur?
Da, asta își are rădăcinile într-un poem al lui Hesiod din antichitatea greacă, „Munci și zile”, în care se vorbește, printre altele, de o vârstă de aur a grecilor înainte de apariția statului. Statul venea cu reglementări și legi, nu-i așa? Pe când în „vârsta de aur” toți erau frați între ei, se iubeau și respectau, ceea ce era total fals😊Mai țineți minte ce scria pe frontispiciul revistei „România Mare”?
Nu cred…
Scria „Vom fi ce-am fost și chiar mai mult decât atât”. Ori asta îi poate înnebuni pe oameni, pentru că ei zic, „da, suntem rău acum, dar putem să ajungem din nou la ceea am fost”.
Așa cred și ăștia cu dacii, sau cei cu interbelicul, sau cei care cred în legionari sau cei vor înapoi la Ceaușescu. Oamenii ăștia trăiesc în mit, în legende, nu înțeleg istoria.
Deci sistemele pe care le cunoaștem cad? Unde ne aflăm?
La începutul marii tranziții către o civilizație informațională. Civilizația industrială e lăsată în urmă și se naște civilizația informațională, în care obiectul muncii devine informația.
Și cine va fi cel puternic?
Cel care va fi la butoane la propriu, nu la figurat, adică cei care vor gestiona inteligența artificială. Am fost de curând la un eveniment cultural deosebit, în care se aniversau 25 de ani de când există Observatorul Cultural. Și acolo am cunoscut mulți tineri, printre care pe unul care avea o firmă de inteligență artificială. Și i-am spus „dvs veți conduce lumea în viitor”, iar el mi-a răspuns: „deja o conducem, domnule profesor”.
Acesta este viitorul: inteligența artificială ca o excrescență a minții umane, așa cum mașina a apărut ca o extensie a forței fizice a omului.
Dar excrescența aceasta despre care vorbiți… poate fi malignă?
Și, și. Poate fi și instrument, și armă. Poate ajuta sau poate distruge, depinde pe mâna cui încape. Cei care ne citesc să vadă filmul „Oppenheimer”, ca să înțeleagă care este drama etică a unui savant care pune la dispoziția puterii rezultatele muncii sale…
„Mama venea acasă cu brațele pline de cărți”
Cine v-a deschis, domnule profesor, calea spre gândire și studiu?
Mama mea era învățătoare, tata era contabil. Și mama nu primea cadouri de 8 martie decât flori. La un moment dat, părinții copiilor au spus că nu se poate să-i dea numai flori și mama le-a răspuns că, dacă doresc să-i facă alte cadouri, să-i ofere cărți.
Așa se face că venea acasă cu brațele pline de cărți pe care le devoram, mai ales că eram cam bolnăvicios. Făceam des amigdalită, așa că, atunci când stăteam acasă, citeam. Deci am avut, în primul rând, această premisă, că aveam cărți în casă. Mama era la rândul ei fiică de învățător, un om școlit, așa cum au fost mulți cei care au intrat în învățământ după reforma școlară a lui Spiru Haret.
Apoi am avut, în gimnaziu, un profesor de gramatică foarte deștept. Era de fapt un profesor de liceu care fusese retrogradat din motive politice, la gimnaziu. Ne obliga să gândim! Pentru că prima materie care te obligă să gândești este Gramatica, abia după aceea vine Logica.
Acest profesor a fost un om providențial pentru mine. Un astfel de om este esențial în educația oricui, dacă nu-l are, atunci poate mai spera la norocul de a întâlni pe cineva care să-i dea un impuls pe drumul profesional. Există astfel de oameni! Eu de aceea mă duc la atâtea podcasturi, țin conferințe, merg peste tot unde sunt invitat, pentru că vreau să fiu un astfel de om pentru cei care nu au avut parte de asta până acum.
Domnule profesor, cine ne ajută la formarea gândirii teoretice?
Gândirea teoretică nu este o aptitudine cu care ne naștem, ci pe care trebuie să ne-o formeze ori Biserica, ori familia, ori școala. Dacă în familie nu ești ridicat la nivel teoretic, dacă copilul nu vede pe nimeni acasă cu o carte în mână, atunci nici nu are un model în acest sens, nu înțelege la ce folosește o carte.
Ce materii nu ar trebui să lipsească niciodată din școală? Din nicio școală?
Morala. Aici ne-am păcălit, ne-am gândit că dacă introducem religia în școală, introducem morala creștină. Teoretic, da, practic însă nu a avut cine să predea, adică cei care au făcut asta nu au avut nici pregătire pedagogică, nici pregătire doctrinară. Nu-i poți spune unui copil că intră în iad dacă nu crede în Dumnezeu, pentru că înseamnă că n-ai ce să cauți la catedra de religie.
Gândirea critică, de fapt analitică, adică acea gândire care te învață să faci diferența dintre minciună și adevăr, dintre fake și autentic. Lucrul acesta îți amplifică bunul simț și-l aduce la nivel de argument. Bunul simț, spuneam, este sâmburele de aur al simțului comun.
Educația civică. Ea nu se predă bine la noi pentru că nici profesorii nu sunt buni cetățeni- sigur, cu excepții. În general, materia este predată de profesori care nu au norma întreagă și atunci li se dau și niște ore de educație civică. Dar ei sunt profesori de geografie, sau mai știu eu ce! Deci, așa cum nu există cadre didactice care să predea religie și care mai rău o strică, nici educația civică nu este pe mâini bune.
Elemente de teoria cunoașterii. Măcar să se învețe o distincție elementară dintre opinie și cunoștință. De aia se ceartă oamenii pe social media, pentru că fiecare confundă opinia cu adevărul.
Eckermann, medicul lui Goethe, îi spune acestuia, într-unul din dialogurile publicate în „Conversații cu Goethe”: „Adevărul, maestre, e la mijloc, nu-i așa? „Nu, dragă, adevărul nu e niciodată la mijloc, la mijloc e o problemă”.
Deci adevărul e undeva deasupra, nu e la niciunul dintre cei care se ceartă, pentru că fiecare vede doar o ipostază parțială a întregului și de aici apar neînțelegerile.
Ar fi util să se învețe la școală, de exemplu, despre „Alegoria peșterii” al lui Platon, în care sunt descriși niște oameni care stau într-o peșteră, legați cu lanțuri și întorși cu fața spre un perete gol al acesteia. Ei văd pe acest perete doar umbrele celor care trec și cred că asta este realitatea.
Românul nu are cunoștință, dar are opinie și e în stare să se arunce în foc pentru ea. Așa se face că vorbim toți și nu ascultă nimeni ajungându-se la o națiune polarizată, în care unii îi disprețuiesc pe alții, ajungând să se urască între ei. Asta este o națiune aflată în mare pericol
Și care e peștera în cazul nostru?
Mass media. Noi vedem niște „umbre” la „televizor”, la fiecare post tv altele. Și suntem convinși că vedem realitatea. Fiecare, în bula lui, crede că știe. Și Platon termină mitul acesta spunând că cei din peșteră au doxa (opinie), dar nu au episteme (cunoștință).
Revenind la noi, românul nu are cunoștință, dar are opinie și e în stare să se arunce în foc pentru ea. Așa se face că vorbim toți și nu ascultă nimeni, ajungându-se la o națiune polarizată, în care unii îi disprețuiesc sau îi urăsc pe alții. Asta este o națiune aflată în mare pericol. Deci pericolul e înăuntru, nu în afară.
Ce stă azi pe prima treaptă a scării valorilor?
Pe prima este contul din bancă, câți bani câștigi. Un om de afaceri sau un profesor? Oamenii vor aprecia un om de afaceri. Înțelegeți de ce un profesor nu este respectat? Pentru că lumea știe cât câștigă. Părinții și societatea disprețuiesc profesorii din acest motiv. Eu le-aș da un venit de patru ori mai mare. Îl merită profesorii azi? Nu, unii nu merită nici salariul de azi, dar în zece ani am avea elite și nici nu s-ar mai pleca din țară…
Iar am ajuns la educație.
Inevitabil. Ea este rădăcina.
