Mă bucură și îmi place prezența Danei Rogoz pe Instagram (sau pe alte canale de social media) îmi plac naturelețea, zâmbetul, voința și ambiția cu care și-a făcut o familie frumoasă, o carieră solidă, maturizându-se într-o manieră care o înfrumusețează.
Este una dintre puținele apariții care nu agresează și care, dimpotrivă, aduce o lumină, o armonie, care exprimă fericire autentică și delicatețe.
O admir pe Dana Rogoz și îmi place felul în care comunică în social media: simplu, curat, dar și consistent, în același timp. Nu pune paiete pe realitate și nu țipă ca să fie auzită.
Dana Rogoz, contul tău de Instagram arată o viață echilibrată și senină. Așa și este?
De cele mai multe ori, da. Dar să știi că pe contul meu împărtășesc și momentele fericite și mai puțin fericite, iar de 3 ani am creat un „Jurnal al micilor momente fericite” care a fost mai mult un exercițiu pentru mine, decât un ajutor pentru ceilalți. M-a ajutat să creez sau să caut mici momente de bucurie în fiecare zi, pentru ca la final, trăgând linia, să încerc să îmi concentrez atenția asupra lor.
Asta nu înseamnă că ignor momentele triste sau dificile care există și în viața mea, ca în a oricui, dar acest jurnal este și un jurnal al recunoștinței. Până la urmă, acești ultimi ani au fost cei mai buni din viața mea, deși nu știu dacă au fost chiar așa, sau dacă nu cumva așa am învățat să-i privesc eu! De multe ori depinde de felul în care alegi să privești lucrurile.
Dacă acum un an cineva mi-ar fi spus că, în plină pandemie, voi pleca cu fetița mea, doar cu ea, într-o țară străină, aș fi zis că vorbește despre un scenariu apocaliptic în care familia mea a avut de suferit ceva groaznic.
Dar realitatea mi-a demonstrat că așa am făcut, în plină pandemie am plecat la fimări în Slovacia cu Lia și asta nu a fost nici pe departe sfârșitul lumii, ci una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut ca mamă cu Lia. Deci sigur că ceea ce este pe Instagram pune un „filtru” al realității, dar acolo nu se află totul! Eu sunt destul de sinceră din punctul ăsta de vedere…
Care ar fi cuvântul care definește perioada asta din viața ta?
Armonie. M-am gândit mult, acesta este. Armonia din viața mea, din familia mea și probabil că asta am și transmis, dar am simțit că toată nebunia și toate grijile care au fost înainte de nașterea Liei s-au spulberat într-un timp foarte scurt. E sănătoasă și ne zâmbește, e veselă și noi suntem bine, deci nu am de ce mă plânge!
Opțiunile sunt limitate (în această perioadă) când vine vorba de spirit… dar cititul, da, mă ajută foarte mult.
După acest an de pandemie stăm mai prost cu capul, mulți dintre noi…
Mă încearcă și pe mine uneori astfel de căderi, că nu sunt imună la ele. Uite, eu notez tot ce mi se întâmplă, chiar prietenele mele de școală râd de mine că am acest stil de a hiperanaliza totul, și am tras o linie după acest an și exact când voiam să scriu concluzia, am aflat că unul dintre colegii mei actori, cu care am și jucat la Excelsior, s-a sinucis. Și am simțit că, dacă aș fi scris atunci acest articol, ar fi fost catastrofal fiindcă dacă mai aveam un dubiu că această perioadă ne-a influențat, ei bine, acum sunt sigură că pe unii i-a transformat major! Iar în comunitatea noastră de artiști, de actori, mi se pare că e și mai periculos.
Vorbeam cu prietenele mele, actrițe de data asta, și ne gândeam să facem un grup pe WhatsApp în care să ne întrebăm ce și cum, dacă suntem ok, sau dacă avem nevoie de ajutor.
Oamenii au senzația că noi acum, când nu jucăm, regretăm de fapt aplauzele de la final, sau banii, de parcă… Nu, e o problemă mult mai mare. Înainte de repetiții, de exemplul, noi descărcam foarte mult din emoții, lucrul pentru un rol nou este chiar o terapie, iar acum noi nu ne mai „descărcăm” nicăieri, totul rămâne în noi și mai avem și senzația că nu mai contăm, ne întrebăm dacă oamenii vor mai dori să ne vadă, dacă mai are vreun rost.
De aceea m-am apucat să citesc povești pentru copii live pe internet atunci când a început pandemia, pentru că astfel am căpătat un sens. În primul weekend din lockdown m-am gândit oare eu cum pot să ajut, sunt gravidă în ultimul trimestru, deci nu pot căra ape și mâncare pentru oamenii în vârstă, hai să găsesc o soluție pentru comunitatea mea, să ofer părinților o pauză în timpul zilei în care copiii să stea să asculte povești. Asta mi-a făcut plăcere și mi-a dat un sentiment de utilitate și chiar un reper al zilei, fiindcă nu mai aveam niciun program și așa, ora 16 a devenit un reper al zilei pentru toți trei, pentru mine, Vlad și Radu. Eu nu spun acum că totul este zen, că nu sunt absurdă, sunt o persoană empatică și mă afectează suferința celor din jur.
Trebuie să găsim cu toții căi de a ne face utili
Ce alimentează deciziile tale în aceste zile?
Cred că „plasa mea de siguranță” a fost, în toată perioada asta, familia. Am descoperit că sunt mai curajoasă decât am crezut. Am luat decizii mai mari pentru că am prins curaj, să știi. M-am simțit mai puternică, faptul că am născut singură, că nu a fost Radu lângă mine în momentul ăla, că am plecat cu Lia în străinătate să lucrez…
Îmi plănuisem altfel viața. Mă gândeam că voi avea o bonă la al doilea copil, chiar o bonă internă. Mă gândeam că mă voi elibera de multe sarcini, dar pe urmă a venit pandemia și a trebuit să ne descurcăm doar noi trei și simplul fapt că am putut face asta, că am rezistat (și rezist) cu câteva ore de somn pe noapte, că am reușit să-mi țin jobul, să și repet la teatru, toate astea îmi dau forță și mă împing mai departe și, parcă cu cât fac mai mult, cu atât pot mai mult.
Dacă ar fi să mor mâine, aș zice „stai puțin, nu acum, mai am niște lucruri de făcut:)”
Dar așa funcționez eu. Radu nu este deloc ca mine, el are nevoie de liniște, de timpul lui în care să creeze, eu, cu cât mă sustrag activității, cu atât sunt mai puțin productivă. Dacă îmi dau de lucru în mod continuu și îmi găsesc activități de făcut, mă simt vie și de folos.
Acum (vei zice că sunt nebună) mă preocupă comunitatea de pe strada mea. Mi se pare că nu există comunitate în cartier și aș vrea să cunosc oamenii care îmi sunt vecini, poate că au nevoie să îi ajut cu ceva, să mai stea un copil cu noi dacă vreun părinte este într-o situație grea, sau de ce nu, să facem cumpărături pentru cei care au nevoie.
Mă gândeam să le propun să ne vedem duminica la mine la Moon să bem o cafea. Să vorbim despre strada noastră și despre ce ne supără, despre ce credem că am putea face mai bine! Înainte, când stăteam la bloc, exista un fel de comunitate și acolo, e important să aparții unei comunități, nu?
Cum a pornit gândul ăsta?
În timpul pandemiei, când ne-am gândit că am putea ajuta pe cineva de pe strada noastră… Era o doamnă în casa de lângă noi al cărei soț a murit acum câțiva ani. Când i-am propus să facem cumpărături, dacă are nevoie, a plâns spunându-ne că nu-i vine să creadă de unde îi vine ajutorul! Așa mi-am dat seama că nu există comunitate în cartier și că nu avem un „număr de urgență” la care să sunăm dacă avem probleme.
Când am făcut campania cu copacii de pe strada mea, reușind să replantez copacii care fuseseră tăiați, făcând presiuni la nivelul primăriei, am fost felicitată de vecini. Acum fotografiez toate alveolele goale, sau rădăcinile rămase, trimit fotografii la primărie, vorbesc cu ADP-ul, etc, încerc să mă folosesc de expunerea mea cât să am succes cu scoaterea acestor rădăcini și cu replantarea copacilor. Și am reușit asta pe strada mea, dar acum am planuri și mai mari, și asta este ceva ce-mi dă forță!
Îmi plănuisem altfel viața. Mă gândeam că voi avea o bonă la al doilea copil, chiar o bonă internă. Mă gândeam că mă voi elibera de multe sarcini, dar pe urmă a venit pandemia și a trebuit să ne descurcăm doar noi trei.
Avem nevoie de sens?
Da, absolut. Uite, eu acum repet cu un actor care, în prima parte a zilei, este voluntar la DSP! Trebuie să găsim cu toții căi de a ne face utili.
Proiectul din Slovacia s-a terminat?
Nu, trebuia să plecăm din nou, dar s-a amânat cu o lună, voi pleca la mijlocul lunii aprilie.
Ce film este?
Este un lungmetraj, o comedie de familie, ar trebui să se lanseze la sfîrșitul acestui an, dar nu știu. Este o echipă slovacă, cehă și trei actori români.
Am văzut că ești tu, Pavel Bartoș și…
… și Andreea Vasile, da. Restul sunt actori din Cehia și Slovacia.
În ce limbă joci?
E o nebunie:), fiindcă fiecare actor vorbește în limba lui.
Cum?
Da. cum ziceam, o nebunie. Eu nu am mai trăit asta, dar cei care produc filmul înțeleg că au mai făcut. Filmul se va dubla în limbile țărilor unde va fi distribuit. Deci tot filmul va fi dublat în cehă, slovacă și română.
Eu nu spun acum că totul este zen, că nu sunt absurdă, sunt o persoană empatică și mă afectează suferința celor din jur.
Mi se pare extraordinar!
Da, este într-un fel, este inedit. Eu am jucat în UK în limba engleză, și, deși știu engleză, mi-a fost greu să gândesc sau să joc în această limbă. Acolo m-a ajutat povestea, fiindcă eram o româncă venită în Anglia de mulți ani.
Revenind, la filmările din Slovacia am râs cu toții foarte mult, fiindcă dacă fiecare dădea replica în limba lui, îți dai seama ce amuzant era pentru noi. Echipa a fost extraordinară, oamenii drăguți, s-au purtat minunat și cu mine, și cu Lia, am avut tot timpul camera noastră unde am putut s-o alăptez, Lia avea cinci luni atunci. Cu ea stătea cineva cât eram eu la cadru, dar dacă plângea, sau eu aveam nevoie de pauză, nu era o problemă, mă puteam opri oricând. Au fost oameni înțelegători și m-am atașat de ei.
Am avut parte de o Zi Internațională a Teatrului destul de tristă…
Ideea este că eu înțeleg restricțiile luate și le accept. Cred că oamenii nu ar veni la teatru în perioadele astea de risc, nu am simțit niciodată nevoia de a lupta împotriva acestor restricții. Am repetat cu mască, în străinătate am jucat fără, dar am fost testată de peste 30 de ori.
Dar mi-e dor, mi-e dor de teatru, cum să nu, și m-am gândit să scriu și despre asta și m-am întrebat cum este ziua asta pentru mine și mi-am răspuns că mi-e dor mai ales de culise, de atmosfera aceea extraordinară în care actorii, înainte de spectacol, se uită unii la alții, ochi în ochi, se stâng în brațe, își transmit energia aceea pe care eu nu am mai simțit-o nicăieri transmisă așa… o emoție colectivă pe care nu o pot compara cu nicio altă emoție…
Însă Ziua Internațională a Teatrului a fost și despre construcția Grivița 53, a teatrului independent, că depinde cum alegem să vedem lucrurile. Am fost printre cei 33 de actori care, online, au jucat într-un spectacol care a strâns fonduri pentru ridicarea lui.
Cum ai grijă de spiritul tău?
Mă ajută plimbările în aer liber, mă ajută să o plimb pe Lia cu căruțul, mă ajută să citesc, mă ajută să lucrez în mintea mea diverse personaje și mă ajută mai mult să caut în interior decât în exterior. Opțiunile sunt limitate în această perioadă când vine vorba de spirit… dar cititul, da, mă ajută foarte mult.
Și apropo de citit… Scoatem, în mai (sper!) la Un Teatru în regia lui Andrei și a Andreei Grosu, spectacolul Domnișoara Julia în care eu o joc pe Miss Julie și singurul lucru greu în acest moment nu este nici că ne limitează ora de repetiție, nici Covidul, nici că am repetat pe Zoom noaptea după 10 seara după ce adormeam copiii, până la 2, 3 dimineața, ci problema a fost că am analizat acest text atât de mult, până când am omorât „organicul”, am lucrat rolurile foarte mult la nivel rațional și mai puțin la nivel emoțional, ceea ce a îngreunat tot procesul ăsta în care actorul se aruncă cu tot ce are el mai sensibil în el.
Uneori e bine să te lași dus de emoție, pare o cale mai grea, dar îți dă mai mult sens.
