Pavel Bartoș : "Sunt Pavel Bartoș, vreau să dau la actorie, dar mi-am uitat banii de înscriere acasă. Mă poate împrumuta cineva dintre dvs cu 5000 de lei?..."

Pavel Bartoș Foto: Sorina Andreica

Pavel a reușit să mă facă să râd și să lăcrimez, empatizând cu el aproape fără să-mi dau seama. Are o poftă de viață și o înțelepciune venite dintr-o copilărie grea, plină de lipsuri. Mi-a spus că în ziua în care a aflat că a luat la facultate, a aflat și că s-a angajat. Cea mai mare bucurie? Că s-a angajat. Putea trimite acasă banii necesari traiului.

Întotdeauna ai vrut să fii actor?

Nu.

Dar ce ai vrut să fii?

Lucrător la Alimentara pe vremea lui Ceaușescu. Eram sigur că dacă voi lucra la Alimentara, voi avea de toate și nu voi mai sta la cozi. Toată copilăria mea am stat la cozi! Eram cel mai mare din familie și stăteam la cozi imense de la 3 dimineața până la 7, că atunci când se trezeau cu toții, trebuia să avem lapte și de toate… Că ai mei lucrau în schimburi: când mama era în schimbul unu, tata era în doi și uneori se întâmpla ca amândoi să fie în trei. Și atunci plecau pe la 11 noaptea și noi, cei 4 copii, rămâneam singuri și dormeam…

Erai cel mai mare?

Da. Și aveam responsabilitatea lor, într-un fel…

Și bunicii?
Au fost oameni simpli. Lucrau la CAP, dar erau departe de noi, nu am avut norocul să stea la două blocuri depărtare… Și mă bucur că nu a fost așa într-un fel, pentru că ei au locuit la țară, iar eu mi-am petrecut vacanțele acolo. Plecam imediat cum se termina școala, a doua zi eram în tren și mă întorceam cu o zi înainte să înceapă școala. Fuga la tuns, curățam palmele galbene de la atâtea nuci… Ce mă bucur că am copilărit la țară…

Și cum a apărut gândul de a face actorie? Cum și-a făcut loc în mintea ta?

Am cochetat oarecum cu acele concursuri care erau pe vremea aceea, pentru că ai mei nu-și permiteau să ne trimită la Năvodari sau nu știu în ce tabere. Nu-și permiteau! Și atunci, dacă te duceai la aceste concursuri de genul Cântarea României sau Brigada Artistică și câștigai locul unu sau doi, aveai șansa să mergi în tabere. Și pentru mine, îți dai seama cum era…

Deci ai avut interes?

Da, din cauza asta am început să fac brigada artistică, m-am apucat de recitat poezii.. dar să știi că nu am fost un bun recitator, nici acuma nu sunt… dar cu brigada artistică câștigam locul unu, doi, și mă bucuram…

Era mai tare ca lucrător la Alimentara?

Da, bine, asta venea după ce la vârsta aceea mică mă întrebam de ce sunt eu asupritul, chiar dacă sunt fratele mai mare, ce caut eu, la 9 – 10 ani la cozile acelea… Bine, după aia evoluezi, mai citești o carte, mai crești, vezi că aștepți altceva de la viață..

Și cum s-a derulat povestea mai departe?

La un moment dat, când eram în clasa 11-a, s-a înființat la Miercurea Ciuc un liceu de Filologie-Istorie. Eu, în clasa a 8-a dădusem examen de admitere la liceu la matematica fizică, la care nu eram bun. Și am picat și am intrat lăcătuș mecanic, și clasa 9-a și a 10-a am stat la lăcătușerie unde una din materiile de bază era Utilajul și Tehnologia Lucrărilor Mecanice. Nici acuma nu pot uita acest lucru.

Știi să repari ceva prin casă?

Nu. Am un principiu: în timp ce altul repară, eu câștig banii să-l plătesc pe cel care repară. Fiecare să-și facă foarte bine treaba… (râde)

Bun, și ai dat după lăcătușerie la filologie istorie?

Da. Și îmi aduc aminte că mi s-a pus o întrebare atunci, de fapt, am fost pus să scriu pe o hârtie ce vreau să devin. Și diriginta, cea care întrebase, mi-a spus să stau și să scriu după ce îmi dau timp de gândire. Și atunci am stat și chiar m-am întrebat oare ce vreau de fapt să fiu? Și atunci am scris: actor. Dar mi-era cumva rușine, că dacă spuneai atunci cuiva asta, te puteai trezi că ești luat în râs și aveai așa… un sentiment de jenă… Și a citit doamna dirigintă care a zis apoi, „ia uite, mă bucur că sunt unii printre voi care au țeluri mai îndrăznețe”… Și se uita la mine! Și acest gând a rămas și a crescut în mintea mea. Dar la un moment dat am decis că e mai bine să le spun tuturor că dau la Drept… Doar diriginta mea mai știa că dau la actorie.

Te-ai pregătit cu cineva?

Nu, că nu am avut cu cine… M-am întâlnit la un moment dat cu un actor din Cluj, dar a fost o întâlnire care nu prea a dat roade. Oricum, eram total nepregătit și mi-am zis că mă voi duce primul an să văd doar cum e. Și după aceea, anul următor, văd eu ce fac. Și m-am dus.

Și?

Și am văzut că trebuia să am un repertoriu. Eu nici nu știam ce e acela un repertoriu. Trebuia să fi pregătit poezie filosofică, baladă, poezie de dragoste, poezie de forță… Eu nici nu știam ce e „poezia de forță”. Adică, mă gândeam eu, iei o poezie și o spui în forță (râde). Și mă uitam la cei care veniseră la admitere și aveau dosare, cu repertoriul pregătit și atunci am scris și eu că la „Poezie” voi recita Flore Albastră, pentru că oricium o pregătisem pentru Bacalaureat, dar din care știam doar 4 strofe. Și mai aveam una singură învățată „Mâhniri de tânăr cărturar”, a lui Tudor Arghezi pe care am trecut-o la poezie de forță (râde). Nu avea nicio treabă cu asta! În fine, mă uitam la ceilalți care aveau în plus pregătit și monolog, Doamne! Eu nu știam nimic, așa că m-am dus cu fișa la secretariat, am depus-o, și apoi am țâșnit direct la bibliotecă unde credeam eu că găsesc monoloagele de-a gata. De unde? A fost un chin, că trebuia să unești fragmente unu de aici, unu de dincolo… Dar intrasem deja în iureșul ăsta și am zis „hai să încerc și să merg mai departe!”
Dar cel mai neplăcut moment a fost când am realizat că… uitasem banii de înscriere acasă… Și atunci nu era ca azi când ți se pot trimite bani instantaneu. Nu! Era nevoie de 2 zile, că veneau prin mandat telegrafic! „Ce mă fac? Că eu vreau să mă înscriu!”. Ceasul arăta ora 1 și un sfert și la 2 se închidea înscrierea! Și, la un moment dat am văzut sala aceea unde se întâlnesc profesorii – cancelaria – și, cu un curaj nebun, m-am dus la ei și le-am spus: „Sunt Pavel Bartoș, vreau să dau la actorie, dar din păcate mi-am uitat banii de înscriere acasă. Așa că, dacă mă poate împrumuta cineva dintre dvs. cu 5.000 de lei… Vi-i dau înapoi în 2 zile”.

Eu cred cu tărie că cea mai mare calitate pe care o am este… soția mea! Ea îmi asigură confortul psihic și fizic pentru ca eu să mă pot manifesta liber.

Nu creeed!

Ba da! Se uitau la mine lung, nu le venea să creadă! Dar cumva eu aveam așa… o sinceritate și s-a instalat o pauză în care mă gândeam: mă dau afară, nu mă dau afară… Și pauza continua, ei se uitau la mine, nici mie nu-mi venea să cred că am avut un asemenea curaj. Acela a fost de departe ceea ce eu numesc „curajul vieții mele!”. Și, la un moment dat, unul dintre profesori zice: „Uite unu’ care vrea bani ca să dea la facultate! Bine. Îți dau eu!”

Cine era?

Profesorul Ionescu de franceză. Săracu’ s-a dus repede, dar știu că ar fi fost mândru. Mai venea să mă vadă și spunea: „cei mai bine investiți 5.000 de lei din viața mea”. Uite și acuma mă furnică…

Și tu ce ai spus când ai auzit că vei primi banii?

Nu-mi venea să cred, îi tot spuneam „să știți că poimâine vi-i dau, că îmi vin de acasă”… Și dacă până în acel moment mă gândeam că doar vreau să încerc să intru la facultate, că e doar o experiență, ei bine, în momentul acela mi-am dat seama că e un semn de la Doamne-Doamne și că trebuie să intru. Că nu mai e de glumă. Și m-am dus, am plătit înscrierea și a urmat examenul. Și am spus prima poezie. Era o poezie la liberă alegere, care te punea în valoare. Așa că am recitat pentru început „Mâhniri de tânăr cărturar”. Unii s-au amuzat mai mult, alții au ridicat din sprâncene…. Apoi m-au întrebat dacă știu o poezie lirică… Nu ai ceva de genul ăsta? – m-a întrebat Vistrian Roman… „Ba da, am!”… am zis eu… dar nu învățasem, că știam că nu ni se cere așa ceva în etapele eliminatorii… „Floare Albastră” – am continuat eu. Eram îngrozit, că știam doar 4 strofe, dar am început să recit… Și virgula era virgulă, și punctul punct, vocala vocală… Cred că am spus-o cu atâta trăire, cu atâta pasiune, gândindu-mă, în același timp că vine momentul în care voi termina cele 4 strofe, încât, cu vreo 2 versuri înainte de final, când am auzit „Perfect, mulțumim!” – am răsuflat ușurat.

Atunci am trăit o maturizare bruscă… A trebuit să devin bărbatul din familie. Și a trebuit să aleg atunci între munca fizică și facultate. Și am fost mult timp, chiar de la 16 ani, salahor.

Și a doua zi?

A doua zi te prezentai dacă primeai acceptul lor că puteai continua. În capul meu era că mă făcusem de mirul lumii, dar când m-am auzit strigat și mi s-a înmânat biletul cu DA, nu mi-a venit să cred! A doua zi aveam proba cu dansul. Și mă întrebau ceilalți dacă mi-am făcut vreo casetă a mea pe care să dansez… Unii veneau acolo cu momente de balet… Dar cum nu aveam, am aflat că voi dansa pe ceva ce mi se va da în concurs. Am intrat după o colegă care dansase balet. Aveam inima cât un purice. M-au întrebat dacă am pregătit ceva și, cum nu aveam nimic, mi-au înmânat o casetă albă, țin minte și acum. Am luat-o cu inima strânsă, dorindu-mi din tot sufletul să nu fie operă sau dans contemporan… Bag caseta și… era Gipsy Kings! Atâta mi-a trebuit. Am dansat, am fost toți Gipsy Kingși din lume! Făceam ca toate alea, cântam la chitară, râdeau și cei din comisie… Și la final m-au întrebat dacă mai vreau să le spun din nou Floare Albastră (râde)… Din ce fericit eram, mi-a căzut fața. Dar am început. Și dă-i iar cu Floare Albastră… Normal că nu mai aveam prospețimea din prima zi, nu m-a mai întrerupt nimeni și așa am ajus la finalul celor 4 strofe pe care le știam. Și am început să tușesc, să mă înroșesc… Ce mai, ăla cred că a fost un act de actorie pură și de improvizație! Și văzându-mă așa, profesorii m-au oprit și am terminat și ziua a doua! Dar am rămas tot cu impresia că m-am făcut de râs. Dar mi-au spus ne vedem la următoarea probă. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în cameră a fost să învăț Floare Abastră (râde). Firește că nu mi-a mai cerut-o nimeni… În fine, astea au fost momentele pe care mi le amintesc din examen… A mai fost poate și proba de improvizație la care am excelat, cred eu… Dar colegii erau uimiți că la mine se râdea mult, chiar unul, Ovidiu Crișan din Cluj, a dezvoltat așa un fel de complex, că intra după mine și din cauza asta a picat examenul și a intrat abia un an mai târziu. El acuma este un actor care face istorie la Cluj și nu numai…

Deci a fost o mare fericire intrarea la Facultate… Dar regretul a fost că…

Că tata nu mai era în viață să mă vadă. El a murit când eu aveam 16 ani… Atunci am trăit o maturizare bruscă… A trebuit să devin bărbatul din familie. Și a trebuit să aleg atunci între munca fizică și facultate. Și am fost mult timp, chiar de la 16 ani, salahor. Căram cu spatele. Am muncit așa 2 ani, pentru că trebuia să ajut familia! Am urât munca fizică și mi-am jurat că nu o voi mai face niciodată. Nu e pentru mine. Asta a fost și problema mea când mă gândeam să dau la facultate… Mă gândeam că o să lipsesc familia de un salar… Numai că m-am întâlnit cu cel mai bun prieten al meu, Puiu (Ioan Ardelean) care era actor la păpuși și care mi-a spus că se caută actori la teatrul de păpuși și… m-am dus la probă. Așa că, exact în ziua în care am aflat că am intrat la facultate, am aflat și că m-am angajat. De aia zic că Doamne-Doamne a avut grijă de mine mereu… Care a fost din cele două cea mai mare bucurie? Că m-am angajat. Așa puteam să trimit o jumătate de salar acasă și eu eram liniștit și puteam să-mi văd de meseria mea.

Pe o scară de la 1 la 10 ce notă ți-ai da azi?

Uf! Vezi? De asta nu mi-a plăcut mie chestia asta cu juriile, cu juriul, cu notele… E greu… Cred că merit un 9. Nota 10 nu, că au fost și lucruri pe care puteam să le fac mai bine. Dar un 9 cred că merit… Dacă mi-aș da 10, ar însemna că sunt prea mulțumit de mine. Deși, odată cu maturitatea profesională și personală, am învățat că trebuie să fii mulțumit cu ce ai. Bucură-te de ce ai și bucură-te acum, nu mâine! De aceea în familia noastră noi ne luăm în brațe, ne spunem mereu că ne iubim și ne încărcăm cu chestia asta. Și mai e ceva. Noi nu mai știm să lăudăm, să spunem cuiva care a făcut ceva bine: bravo! Eu mă bucur acum de ce am. Mă bucur că am trei copii, că soția mea este așa cum este… Eu cred cu tărie că cea mai mare calitate pe care o am este… soția mea! Ea îmi asigură confortul psihic și fizic pentru ca eu să mă pot manifesta liber.

 

Lasă un comentariu: