Am ajuns la Monaco, la Monte Carlo, într-o zi în care furtuna amenința tot sudul Franței.
Am ratat intrarea în oraș de pe autostrada muntoasă, firește, părându-ni-se prost semnalizată, ea de fapt fiind o bandă îngustă despre care nu poți crede că e chiar o intrare în oraș.
Multe sunt acolo strânse, înguste, periculos de suprapuse, fiindcă orașul întreg este construit pe stânci, pe înălțimi abrupte, blocuri peste blocuri și case peste case, pentru că terenurile sunt de fapt pantele munților… Nimic plat, nimic generos, totul parcă ostil construcțiilor.
Cu toate acestea, se construiește. Mult. Macarelele sunt peste tot și vederea spre mare a apartamentelor este din ce în ce mai scumpă, bănuiesc.
Am fost la Monte Carlo mulți ani în urmă. Nu mi s-a părut atunci așa de sufocant ca acum, dovadă că și acolo se construiește nebunește, ca peste tot.
Am căutat loc de parcare cam o oră și ceva, am ajuns la Muzeul Oceanografic, sus, în orașul vechi și acolo am și rămas câteva ore, vizitând. Când am coborât în oraș, plimbându-ne prin port, privind ca toți ceilalți „gură cască” acele yachturi spectaculoase, adevărate piese de artă, dacă vreți, înaintând spre cazino și urmând cursul circuitului de F1, (unul dintre tuneluri este chiar sub balconul unui apartament în care nu mi-aș dori să locuiesc:), o mare de nori vineți și furioși a coborât de pe munte.
Nu am luat în seamă amenințarea și rău am făcut. În mai puțin de jumătate de oră, s-a dezlănțuit ceva ce semăna cu un fel de Apocalipsă. Vântul a început să bată frenetic, nisipul plajelor s-a ridicat înecând orașul într-o ceață gri, tăioasă, palmierii păreau jucării pe cale să se rupă. Am început să alergăm, ajungând sub o copertină a unei clădiri unde se strânsese mai multă lume.
Fulgerele, tunetele, ploaia în dușuri reci, electricitatea din aer au durat mai mult de o oră…
În spatele nostru era un intrând închis cu uși de fier forjat, dincolo de care bărbați în uniforme de pază sau cam așa ceva, ne priveau. Mai ieșeau, se mai mirau de furtună, fumau, mai ziceau două vorbe… Eram chiar la cazino, în spatele clădirii…
I-am întrebat pe cei din clădire dacă există posibilitatea de a lua un taxi, mașina noastră fiind parcată în celălalt capăt al orașului. Ne-au spus că am putea, da, numai că nu prea există taxiuri în Monte Carlo, că sunt în jur de 70 și că chiar dacă am găsi unul, nu vin cu limită de timp, adică am putea aștepta… oricât, aglomerația din micul oraș fiind evidentă, iar traficul blocat.
Am fi putut lua un uber (am înțeles că are și elicopter🙂) dar am renunțat și am așteptat privind ploaia, fără umbrele, pelerine sau orice altă protecție…
Când s-a mai potolit puțin, am ocolit clădirea și am intrat în cazino. Unde altundeva? Cel mai frumos și mai spectaculos loc din Monaco, nu-i așa? În hol se adăpostiseră oamenii intrați de pe stradă, fugiți de ploaie și vânt. Priveau și ei cu speranță prin geamuri, așteptând să țâșnească între două rafale, să fugă spre case, să ajungă undeva.
Dar ploaia curgea constant. Tunetele veneau dinspre mare (nu voiam să mă gândesc cum era în larg …)
Am intrat la jocuri. Mi-am zis: de ce nu? Să joc ceva, poate că atâta ploaie aduce noroc… Ce-ar fi dacă…
Timid, am intrat la jocurile mecanice, dar nu am înțeles o iotă din ecranele luminoase pe care unii domni le manevrau plictisiți și rutinați (părea că stau acolo de 20 de ani, de pe vremea când erau tineri), așa că m-am îndreptat către ruletă. Ce mi-am zis? Dacă am văzut atâtea filme cu cazinouri, femei pe tocuri și James Bonzi, oi ști și eu să fac pe deșteapta și să joc, aruncând cu aroganță niște euro pe care eram dispusă să-i pierd, ca o milionară ascunsă și excentrică…
M-a oprit însă o față. Fața unui bărbat a cărui paloare m-a făcut să mă gândesc la boală. Era pe scaun, în fața crupierei pe care nu o privea. Singurele semne pe care le făcea erau ale mâinilor care îi transmiteau fetei să mai tragă niște cărți, să le arunce pe cele de pe masă, să-i dea un jeton.
Fata zâmbea în lumina aia neagră, palidă și ea. Dar bărbatul mi se părea mort, mi se părea că văd un film cu zombi, el fiind unul dintre ei. Că mișcările lui sunt trase de sforile unui demon atârnat de tavan și că nimic din lume nu-l va face să plece de acolo…
M-a luat cu frig, am plecat. Am lăsat milionul ăla de euro care era al meu în mod sigur pe acolo pe undeva și care mă aștepta și am decis să ies în ploaie. Ne-am luat niște umbrele și am mers pe jos tot Monte Carlo până la mașină, coborând paliere ale orașului de pe munți cu lifturi, urcând apoi pe scări spre alte paliere…
Ne-a plouat, ne-a udat, ne-a bătut vântul. Orașul ni s-a părut cam cenușiu, dar și așa, plin de bani, mustind de existența lor… Între ei și milionul meu pe care de data asta l-am pierdut prin neparticipare:)
