Actrița Maria Ploae a primit la Tiff, anul acesta, Premiul pentru Întreaga Activitate. Despre Maria Ploae nu pot spune decât că emană bucurie și delicatețe. Aceasta este glazura acestui interviu care bucură sufletul.
Doamnă Maria Ploae, bănuiesc că numele dvs s-a pronunțat de multe ori Ploaie. Care este istoria lui?
Da, este o istorie interesantă la mijloc… Eu inițial m-am numit Giugaru, acesta a fost numele de familie, dar înfiată fiind de mătușa mea, sora tatălui meu, m-am numit Ploae, așa cum se numea soțul ei, papa. A lui a fost și ideea de a pleca de la țară și de a deveni copilul lor. Papa se numea Ploae. El provenea din zona Olteniei, dintr-un sat în care mai toți se numeau Ploaie, nume care la început avea un accent înainte de ultima literă. Mai pe urmă el a dispărut și a rămas Ploae, fără i. Uneori mi-au zis oamenii și Ploaie, dar eu nu i-am corectat, i-am lăsat să zică și așa.
Dar a fost predestinat, fiindcă ați avut o ploaie de succese în viață…
Da, așa este😊, mai ales că mă trăgeam de la țară, de la munca câmpului care era foarte grea și avea mereu nevoie de ploaie, de aceea am și primit cu bucurie acest nume.
Cum ați copilărit?
Foarte frumos și copilăria rămâne până la urmă partea cea mai luminoasă a vieții, mai ales că am petrecut-o în sânul naturii și nimic nu este mai frumos decât să stai aproape de izvor, aproape de pădure, aproape de toată frumusețea pe care ne-a dat-o Dumnezeu și de la care ne încărcăm bateriile tot timpul.
Locul copilăriei Dvs s-a schimbat în timp, de când ați plecat?
Nu foarte tare. Este o zonă mai izolată, Dealul Perjului, la 40 de km de Bacău, e mai ocolită, nu e foarte circulată, satul s-a schimbat doar pentru că acolo au rămas mai mult bâtrânii, dintre care mulți s-au dus, cum e și cazul părinților mei. Deci satul e cam părăsit, dar altfel, zona ca atare, relieful, pădurile și tot ce m-a înconjurat pe când eram copil au rămas intacte.
Ce noroc…
Da, când merg acolo, mă regăsesc copilul care am fost…
Ați fost și sunteți o actriță discretă. De ce?
Mă miră că spuneți asta, nu pot spune că am fost discretă, am dat des interviuri și am vorbit despre viața mea în felul meu foarte sincer. Întotdeauna am povestit detalii din ceea ce am trăit. Dar poate că am fost discretă doar în măsura în care nu am vorbit decât atunci când am fost întrebată și nu mi-a plăcut să vorbesc mult, în general. Dar când sunt întrebată, vorbesc cu plăcere despre viața mea care a fost și este foarte frumoasă, mulțumesc Lui Dumnezeu.
Aveți un farmec care umple ecranul și o nuanțare subtilă a jocului… De unde vin? Cum v-ați apropiat de această meserie? De la cine ați învățat-o?
Încă de când eram copil de 5, 6 ani mă urcam pe scena Căminului Cultural, spuneam poezii și jucam în Albă ca Zăpada. Încă de atunci iubeam să fac asta, să fiu pe scenă, iar mama era tare fericită și nu se uita în ochii mei atunci când eu eram pe scenă, de teamă să nu mă facă să uit versurile sau replicile. Dorința de a mă exprima astfel în fața oamenilor a continuat pe perioada liceului și a Școlii Populare de Artă, când am lucrat cu Maria Potra și Paul Stratilat. Am simțit mereu o permanentă nevoie de a mă exprima. Sigur că tainele meseriei mi-au fost dezvăluite de profesorii mei, Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher. Cotescu era un actor extraordinar și avea o carismă fantastică, iar ca profesor era extrem de dăruit și investea foarte mult în studenții lui, iar ceea ce ne-a învățat el a fost să fim autentici. Spunea mereu „ de-adevăratele, Maria, de-adevăratelea!”. El a fost cel care ne-a pregătit în ultimul an de IATC o stagiune formidabilă cu fel de fel de spectacole, cu personaje destul de diferite care, pentru începutul nostru de carieră au fost o carte de vizită fantastică.
(În video, cei doi profesori, marii actori Ovidiu Cotescu și Ovidiu Schumacher, dar și Ion Lucian și Valeria Gagialov)
Aveți 40 de ani de carieră și 40 de lungmetraje. În medie, anul și filmul…
Da, chiar așa. Am fost o răsfățată din punctul ăsta de vedere. Am avut șansa că se făceau destul de multe filme în perioada comunistă. Dar am avut și șansa să continui după aceea și să mă adaptez, reinventez iar această „permanență” pentru un actor este vitală și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că am reușit să fac și teatru, și film, și poezie. Asta mi-a îmbogățit viața.
Dacă reușești să te afirmi, contează foarte mult să rămâi credincios limitelor tale umane, contează să nu te simți urcat pe un piedestal atunci când ai noroc și joci
Dar după atâtea roluri și filme, mai e ceva ce vă poate provoca, uimi?
Noi ne dorim permanent să jucăm și niciodată nu așteptăm să fim scoși la pensie la 60 de ani, fiindcă actorul devine o valoare în sine pe măsură ce trece timpul, cu vârsta el se îmbogățește, fizioniomia i se schimbă, are o altă experiență de viață, poate să dea foarte mult personajelor pe care cine să le joace, dacă nu actorii de vârsta noastră?… Avansată așa în vârstă cum sunt, mă simt foarte bine.
Cum percepe o actriță schimbarea fizionomiei odată cu vârsta?
Eu am perceput-o cu bucurie, mândră fiind de anii pe care îi am, mai ales că viața îți oferă noi feluri de bucurii adaptate vârstei. Am avut o surpriză uluitoare atunci când am devenit bunicuță. Am 6 nepoței și sunt atât de îndrăgostită de ei, că nici nu am cuvinte să vă povestesc. Experiența de iubire totală, diferită, nu mai mică, desigur, dar diferită, față de cea pe care am simțit-o pentru copiii mei m-a umplut de fericire.
Octavian Cotescu era un actor extraordinar și avea o carismă fantastică, iar ca profesor era extrem de dăruit și investea foarte mult în studenții lui și ceea ce ne-a învățat el a fost să fim autentici
Apropo de familie, faptul că sunteți căsătorită cu regizorul Nicolae Mărgineanu, face ca viața dvs personală să fi fost mereu îmbinată cu cea profesională…
Da, și asta a fost încă o bucurie pentru mine, a fost un mare privilegiu să fim împreună în meserie, ceea ce a făcut ca viața noastră să fie mai ușoară, pentru că lucrurile s-au împletit, am putut să discutăm în orice moment acasă, adică am putut să ne pregătim mult mai bine pentru ce aveam de făcut pe scenă sau pe platoul de filmare. A fost o bucurie…
Folosiți mult cuvântul „bucurie”. Este cuvântul vieții Dvs?
Nu știu dacă e așa, dar da, m-am bucurat toată viața, în fiecare clipă, de tot ce mi-a dăruit Dumnezeu. Mi-a dăruit mai mult decât am visat, și am fost o visătoare, credeți-mă, am moștenit-o pe mama care era la fel. Și am păstrat mereu în mine imaginea copilului care am fost, cu toată puterea lui de a se bucura și mira de tot ce e în jur. Și cred că asta e ce ar trebui să facem cu toții, pentru că mare dar este viața!
La Cluj sunteți prezentă cu soțul dvs, regizorul Nicolae Mărgineanu și cu filmul domniei sale, „Cardinalul”. Aveți și dvs un rol în el, cum a fost experiența acestor filmări? Este un film dur, răscolitor, dar necesar, pentru că e vorba despre reconstituirea personalității Cardinalului Hossu, deținut politic la Sighet, erou al acelei perioade.
Rolul meu a fost unul mic de întindere, nu am participat la filmările care au fost la Sighet, sau Doftana. Dar știu cum au fost de la soțul meu, care cunoaște bine universul închisorilor de când face filme de genul acesta, este al treilea, sau al patrulea film pe acest subiect al închisorilor din perioada comunistă. Dar deși el știe atât de bine cum au fost aceste închisori, s-a întors acasă de la filmări marcat. Mai ales că au fost la Sighet și Doftana pe timp de iarnă, iar frigul pe care l-au simțit și fii neamului nostru cei mai buni, cei care au fost închiși acolo, l-au simțit din plin și Nicolae și toată echipa.
Aveți 3 copii și 6 nepoți. Ce sfaturi recurente le-ați dat copiilor dvs de-a lungul timpului?
Ca orice părinte nu am încetat să dau sfaturi, poate uneori prea multe, dar cel mai important lucru, când mă gândesc la ce vor face ei pe viitor, când noi nu vom mai fi, va fi să-și amintească de noi ca de un model. Ne-am străduit să fim un model și eu sper că am reușit.
Modestia e foarte importantă în meseria noastră
V-au urmat în profesie?
Ana este regizor de teatru, am și jucat foarte mult în regia ei, Oana a făcut și ea UNATC dar și-a găsit o altă meserie, este osteopat, iar băiatul a preluat frâiele studioului nostru de dublaj și merge foarte bine. Într-un fel, copiii ne continuă.
Ce amintiri aveți din perioada de început?
Am multe amintiri, ideea este că am simțit dorința de a face teatru și film ca pe o patimă și am multe amintiri legate de pregătirea mea la Școala Populară de artă, de persoanele care mi-au dat aripi…
M-am bucurat toată viața, în fiecare clipă, de tot ce mi-a dăruit Dumnezeu. Mi-a dăruit mai mult decât am visat, și am fost o visătoare, credeți-mă
Una dintre ele este Sergiu Nicolaescu?
Nu, nici vorbă. Am avut un mic rolișor în „Un comisar acuză”, știu că e informația asta pe net, dar este exagerată… Nu, Mircea Veroiu este cel cu care am lucrat cel mai mult, el a fost școala mea de cinematografie, de la el am învățat foarte multe lucruri și, de fapt am învățat să fiu actriță de film, pentru că la institut nu ne învățau asta. Și sigur că am multe amintiri legate de fiecare film pe care l-am făcut, e o viață care nu dispare, este paralelă cu ceea ce vede spectatorul pe ecran, sunt momente teribile, fantastice de la filmări, așa ceva nu se uită.
Ce-l face pe un mare actor să fie un mare actor?
Mi-e greu să vă spun, pentru că depinde de multe, de noroc, de soartă. Am avut colegi foarte talentați care nu au reușit să se afirme, pentru că nu au avut o conjunctură propice. Altfel sigur că, dacă reușești să te afirmi, contează foarte mult să rămâi credincios limitelor tale umane, contează să nu te simți urcat pe un piedestal atunci când ai noroc și joci. Avem un har pentru care trebuie să fim recunoscători și pentru care mulți îl pierd din cauza faptului că se cred buricul pământului. E important să rămâi modest. Modestia e foarte importantă în meseria noastră.
Ce s-a schimbat în ultimii 40 de ani în industria filmului?
Eu am avut șansa să lucrez cu niște fete tinere în domeniu și mi-am făcut o idee de ce înseamnă să lucrezi cu viitorii regizori. Înainte se lucra pe peliculă, și pelicula „curgea”- cum se spunea- și noi, actorii făceam puține duble și de obicei primele erau cele mai bune și este firesc să fie așa. Cu noua tehnică digitală care stă la dispoziție, se cer multe duble, 10, 15, ori asta obosește actorul! Autenticul din noi, trăirea asta pe care se bazează atât teatrul cât și filmul nu se poate repeta în zeci de duble una după alta…
La Cluj primiți Premiul pentru Întreaga Activitate. Cum vă face asta să vă simțiți? E important un premiu în viața unui actor?
Da, sigur că este, pentru că e important să fii recunoscut la un moment dat, dar nu e atât de important încât să-ți imaginezi că e totul pentru tine. E frumos, e îmbucurător.
Cum priviți perioada asta în care lumea e în haos?
Dacă vom fi mai meditativi și responsabili, eu zic că vom ieși bine din asta. Să luăm seama la toate aceste reguli care se impun și să rămânem sănătoși, fiindcă dacă ești sănătos, te poți bucura de viață. E o perioadă foarte dificilă, dar sunt convinsă că va fi bine.
