Am un prieten care face tricouri și hanorace. Și pe unul dintre aceste obiecte vestimentare scrie „because all the good stories are stories about love”. Am un astfel de hoodie și lumea mă oprește uneori pe stradă să mă întrebe de unde îl am. De ce? Pentru că mesajul este adevărat: cele mai bune povești sunt poveștile despre dragoste.

De aceea poveștile pe care le descoperim în spectacolele lui Radu Afrim sunt așa de bune, pentru că ele sunt mereu despre iubire.

La câțiva oameni distanță de tine se întâmplă mereu câte ceva. Ai observat? Nici nu știi ce. Mergi pe stradă și, dacă nu ai capul în telefon sau la treburile tale și ești atent la oamenii care trec pe lângă tine, poți vedea poveștile lor întipărite pe fețe sau în priviri. Și toate sunt despre iubire sau despre nevoia de ea.

„La câțiva oameni distanță de tine”, spectacolul în regia lui Radu Afrim după un text de Dan Coman, care a avut premiera de curând la Teatrul Național București, vorbește despre același lucru.

Într-un apartament transparent în care pare că nimeni nu are intimitate și unde pereții sunt (și) din plexiglas, descoperim povestea a două familii, în două părți ale spectacolului, una după alta. Prima te face să râzi plângând- un amestec pe care nu l-am mai testat de mult într-o sală de teatru, iar cea de-a doua îți strânge sufletul într-un sac de tristețe…

Ambele povești sunt despre iubire sau lipsa ei sau… despre nevoia de ea. Povești din Bistrița spuse cu accent de Bistrița. Povești despre iubirea dintre părinți și copii, trăită românește cu mama care face ciorbă de perișoare și cu tatăl violent, cu băiatul bun, dar ratat și cu fata plecată în America, măritată acolo și aparent fericită. Iubirea dintre bărbat și femeie, iubirea de la tinerețe și cea de mai încolo… Iubirea de țară sau ne-mai-iubirea de ea a celor care au ales alta în care să trăiască…

A doua familie este distrusă (nu că prima ar fi rămas întreagă) și fiul încearcă să fie ceea ce niciodată nu poate fi un copil, oricât de mult ar încerca: liantul dintre părinții despărțiți. Între tatăl alcoolic și mama plecată la muncă în străinătate distanța se măsoară în reproșuri și ură, esența acrită a unei iubiri demult uitate.

De altfel, distanțele se măsoară în acest spectacol în lacrimi și cuvinte, în povești și, nu în ultimul rând, în oameni. Sunt distanțe care se măresc și distanțe care se comprimă, așa cum se întâmplă adesea în viața asta pe care o jucăm pe scena zilnică, publică sau nu.

Dar noi nu o facem ca Natalia Călin, care demonstrează încă o dată genialitatea jocului ei și care te face să râzi tare și să plângi cu fața încrețită. Nici ca Marius Bodochi care te face praf doar din voce și priviri, sau ca Marius Manole care nici nu mai spun ce face, că este dincolo de definiție.

Nici ca Mirela Oprișor care pare întotdeauna că ea este chiar personajul de pe scenă și că nu are nicio altă viață în afara ei. De fiecare dată am senzația că se confundă cu personajul până la ADN și nu știu niciodată cum iese din asta… Știu, se cheamă meserie, dar… aici e mai mult decât atât. Cât despre Flavia Giurgiu și Ștefan Iancu nu am de spus decât câteva cuvinte ca: energie, talent și sinceră tinerețe.

Radu Afrim și-a adjudecat o echipă câștigătoare și de data asta, care a ținut sus energia spectacolului și ritmul acestuia- expresii viguroase ale unei căutări adânci în substraturile reci sau calde ale firii omenești.

Mergeți la teatru, pentru că este singura artă care ne demonstrează în doar 2 ore, că nu suntem niciodată singuri și că emoțiile noastre sunt și ale celorlalți, ale oamenilor aflați la câțiva alții distanță de noi.

Foto Nicu Cherciu