Dacă tot se vor deschide muzeele, m-am gândit ce-ar fi dacă am merge împreună cu Theo să vedem/ revedem cele 4 tablouri care ne plac, tablouri cu flori, că tot am cumpărat, primit și privit în această perioadă atâtea flori care ne-au făcut viața mai frumoasă nouă, tuturor.
Patru sunt tablourile cu flori de la Muzeul Național de Artă al României pe care le ador:
Primul este unul la care te poți uita ore în șir, fără să poți termina de acoperit detaliile pe care Jan Brueghel cel Bătrân le-a pus sub lupa talentului său: Buchetul cu flori, tablou pictat în secolul al 16-lea, care alătură în buchet nu mai puțin de 40 de specii de flori printre care se ascund 20 de tipuri de insecte.
Brueghel îi scria colecționarului care i-a comandat tabloul că nu știe ca altcineva să fi cuprins într-o pictură atâtea flori, unele noi, abia apărute în Europa, ale căror detalii să fie dezvăluite cu atâta atenție.
Culorile, raportul de volume, alcătuirea acestui imens buchet mi se pare că reprezintă viața în toate dimensiunile și trecerile ei.
Al doilea este al lui Abraham Mignon- Flori într-o grotă
Este un tablou profund creștin, fiindcă are câteva elemente, câteva simboluri hristice: albina, omida și fluturele precum și garoafa- care reprezintă Întruparea, trandafirul- castitatea Fecioarei și crinul – puritatea Ei.
Este un tablou care îmi evocă moartea și viața, lumina și umbra. Partea dreaptă este plină de lumină în timp ce stânga este în penumbră. Are și răceala ruinelor, dar și căldura diafană și aerată a petalelor trandafirii sau albastre.
E și un șarpe acolo strivit de o piatră, cuibul de sticleți e pândit de un șobolan, aluzii transparente cla ispita care îl urmărește pe creștin oriunde. Concluzia că în tot răul e un bine și viceversa, o trag de fiecare dată când văd acest tablou.
Al treilea este Theodor Aman- Flori (Natură moartă)
În prezentarea tabloului stă scris că pentru Theodor Aman niciun obiect din lumea înconjurătoare nu era banal. Realitatea cotidiană este interpretată cu prospețime. Aici avem flori așezate orizontal și cu fața spre noi pe o masă lucioasă, atât de lucioasă, că se comportă ca o oglindă. Pe lângă flori, un evantai, o pereche de mănuși, o sticlă de parfum și două cărți definesc o atmosferă intimă a cuiva anume. Scrisorile din cupă și tot ceea ce se află în cameră vin spre noi din această pictură ca dintr-o fereastră deschisă.
Un alt Theodor, Pallady, de data aceasta, este cel care semnează ultimul tablou cu flori pe care mi-l pregătesc ca răsplată pentru această ieșire din carantino-pandemie-izolare-cumîizice:
Flori la fereastă. Fereastra spre piața Dauphine, acolo unde artistul avea, în mansardă, atelierul.
Fereastra este deschisă, afară e o zi de toamnă ploioasă. Câțiva trecători sub umbrele merg pe stradă, o mașină a anilor `20 virează spre stânga. Geamurile sunt aburite, de parcă acum au fost deschise și frigul de afară abia s-a întâlnit cu căldura casei. Dincolo de balustrada fermă se vede parcă un alt tablou, cel al orașului întins pe marginea Senei.
Îmi place sobrietatea acestei imagini, îmi plac ghiveciul și farfuria lui de porțelan dur. E un fel de melancolie pariziană în stare pură.
Seamănă puțin cu starea de izolare pe care am avut-o în aceste luni, nu-i așa?
Foto MNAR
