carieră
La TIFF, unde a avut o retrospectivă omagială, regizorul Corneliu Porumboiu a vorbit deschis despre limitele cinema-ului ca instrument de schimbare, de la filmele despre Holocaust care n-au reușit să schimbe mentalități, la tendințele îngrijorătoare care „revin” azi în lume și a explicat de ce, în ciuda acestui scepticism, continuă să creadă în educație ca singura formă reală de a rupe ciclul.
Corneliu Porumboiu, m-a marcat o întrebare care i-a fost pusă într-un interviu regizorului Iñárritu: „regizorul trebuie să-și trăiască filmele?” Care ar fi răspunsul dvs la această întrebare?
Până la un moment dat, orice film sau altă formă de artă este un dialog cu spectatorii, poate cu alți regizori, sau cu toți aceștia la un loc. Și evident, atunci când creezi, te gândești la cum se vede produsul tău mai târziu. Și asta înseamnă în același timp că-l și trăiești, că te pui într-o situație a filmului, de ce alegi camera aia, unghiul acela, deci e un fel de proiecție a ta ca autor al unui univers… deci da, îl trăiești cumva, trece prin tine…
Cinema-ul românesc are succes peste tot, pentru că, indiferent de set-up, filmele ating niște puncte nevralgice
Ați o retrospectivă omagială aici, la Tiff. Cum au fost primite filmele? Ce reacție ați avut după această retrospectivă?
În primul rând, am fost surprins să văd atât de mulți spectatori tineri pa filmele mele, ceea ce m-a bucurat, pentru că am avut acces la un public la care nici nu m-am gândit atunci când le-am făcut. Evident că orice regizor care face un film vrea ca el să fie văzut de cât mai multă lume, dar eu m-am gândit neapărat la asta…
După difuzarea filmului „Polițist, adjectiv” aici la Tiff, la 12 noaptea m-am dus pentru Q&A și am constatat că nu văzuseră filmul decât vreo doi din sală. Ceilalți erau amuzați, curioși și au pus multe întrebări. Și-i plăcut, așa, să vezi că filmul ăla care-i făcut de vreo 17 ani e primit atât de bine și azi.
Filmele cu super eroi sunt foarte individualiste
Ce-au înțeles dintr-o acțiune care se întâmpla acum 20 de ani?
Eu nu mă mai gândesc la filmele mele după ce le-am făcut, ele au o viață a lor, dar este clar că oricare dintre ele care atinge un aspect al condiției umane, un subiect universal, rămâne în memoria colectivă.
Evident, un film are un set-up al lui și trebuie spus că de aceea cinema-ul românesc are succes peste tot, pentru că, indiferent de acest set-up, filmele ating niște puncte nevralgice.
Că și noi, de exemplu, când vedem un „Taxi Driver”, nu ne interesează că exista un taximetrist din New York în anii 70 și atât, ci ne uităm pentru că ne spune ceva, ne atinge cu ceva…
Așa e și cu filmele cu super eroi care trec proba timpului. De ce? Pentru că ele nu sunt escapism. Eu nu cred asta, ci cred mai degrabă că omul se duce la astfel de filme pentru că vrea să se identifice cu super eroul respectiv, el ar vrea să fie Superman, Batman etc. Filmele cu super eroi sunt foarte individualiste. La limită sunt chiar asociate cu extrema dreaptă. Dar lumea care se duce la astfel de filme, nu se duce numai pentru efecte, ci pentru ideea de dreptate, de a face bine. Și că și tu poți fi acela care face dreptate.
Când fac un film, nu ilustrez numai o poveste, ci sunt interesat să găsesc și o formulă de cinema
Există un film din cariera dvs, care a fost, poate, nu atât de bine înțeles sau nu atât de bine primit cum v-ați fi imaginat?
Poate „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” a fost pe acolo, dar pe altă parte, nu prea îmi place să-mi regândesc filmele. A avut viața lui.
Ați spus la un moment dat că vă interesează felul în care limbajul modelează realitatea. Cum ar arăta, de exemplu, astăzi „Polițist adjectiv”? Cum l-ați face?
Nu l-aș mai face. Atunci m-a interesat, atunci a fost momentul lui, era un policier clasic, aveam niște căutări estetice, pentru că orice film vine și dintr-un filon interior. Când fac un film, nu ilustrez numai o poveste, ci sunt interesat să găsesc și o formulă de cinema.
Și, de exemplu, la „Polițist…”, m-am gândit foarte mult la policier-ul clasic, aveam un concept în spate. Atunci eram foarte legat și de Vaslui, un oraș care, în sine, impune un ritm…
Credeți că astăzi filmele mai schimbă lumea?
Nu. Dacă te uiți la câte filme cu Holocaust s-au făcut…
Da, la asta mă gândeam.
După atâtea stiluri, atâtea cărți, după atâtea documentare, uite că nu se poate spune că s-a schimbat mentalitatea…
E o problemă aici. Asta ce spune despre noi? Ceva rău?
Cred că ne spune doar că istoria umanității este în spirală. Și revin anumite tendințe. Și se repetă într-un același fel și știi deja care e finalul. Și știi că e nasol.
Ambiția de a face o frescă, cred că pentru un regizor poate să fie o mare capcană
Și atunci, ce anume ar putea să schimbe? Ne schimbă ceva?
Din punctul meu de vedere, cred că educație.
Iar ajungem la asta? E inevitabil și cu oricine vorbesc ajungem la educație.
Nu știu, dar cred că asta e soluția. Adică atâta vreme când tu știi despre niște lucruri care s-au întâmplat la timp trecut și știi deznodământul lor, parcă nu mai ești tentat să le repeți… Dar vedem că în toată lumea e un ciclu d-ăsta care revine acum destul de înspăimântător dacă te gândești și faci raportări la trecut.
Dacă ați face un film despre România 2026, care ar fi tema?
N-aș face asta. „Despre România” este ceva general și mie nu-mi plac generalitățile. Ori descriu o situație care poate să fie sau nu relevantă, ori e un personaj care poate să-ți exprime ceva. Și ambiția asta de a face o frescă, cred că pentru un regizor poate să fie o mare capcană. Dar n-am avut niciodată miza de a face despre ceva la modul general. Adică, ok, lucrurile sunt încadrate într- un anumit context.
„Am fost format ca un sportiv”
Istoria fotbalului e tot în spirală?
În termeni tactici, da, dar acum a căpătat o amploare incredibilă. Mă uit la Premiere League, Champions League…O dată pe săptămână, în weekend văd câte un meci.
Și aveți discuții în familie?
Cu tata mai discut, da, dacă am văzut un gol, o fază, comentează și el, și eu. În Franța am acces la Premier League, mai urmăresc, mă mai sună tata, vorbim…
Ce influență a avut tatăl asupra dvs?
Foarte mare, pentru că noi am fost foarte apropiați. Făceam antrenamente în fiecare zi, cumva a proiectat cred, la un moment dat, că voi fi un fotbalist. Am fost format ca un sportiv, adică și cu școală, dar în același timp, antrenamente până la 16 ani, când am renunțat, antrenamente zilnice, cu meci în weekend, deci, și asta, în timp, cred că m-a ajutat, știi?
Și ce spune despre filmele dvs?
Unele îi plac, unele nu, îmi dă idei de subiecte, îi zic să tacă, ne certăm, îi spun că nu e treaba lui… E show!
Vreau să vorbim despre Netflix și despre cele multe povești de pe acestă platformă și altele. Îmi spunea cineva că se uită o oră, scrollează, ca să vadă doar ce… nu va vedea.
Păi da, dar asta punctează la ei. Adică, cum să spun, pune umărul la Netflix😊
Întotdeauna mi-am asumat riscuri în actul artistic
Dar inflația asta de povești nu omoară povestea? Eu nu mai țin minte ce serial am văzut săptămâna trecută, deși am stat poate patru ore pe zi și am văzut 20 de episoade.
Netflix e o întreprindere, un model economic, care are niște algoritmi. Eu nu mă uit la Netflix, adică mă uit rar, numai atunci când știu că am ceva de văzut.
În Franța am o chestie din asta foarte bună, când caut un film, îmi apare și unde îl pot vedea sau de unde îl pot închiria online. Și dacă e pe Netflix, mă uit pe Netflix, dacă nu, îl închiriez, de exemplu, de pe Canal+ sau alte platforme. Filmele mai vechi se găsesc greu, dar pe celelalte le poți să-l închiria.
V-ați asumat vreo risc artistic vreodată?
Întotdeauna mi-am asumat riscuri în actul artistic. Eu am început să fac film pentru că am mers enorm la cinematecă și am niște repere, am văzut filme și autori mari care mi-au schimbat viața. Evident că la rândul meu acuma e ca un fel de datorie, nu? Cumva trebuie să duc mai departe limbajul ăsta.
Urmăriți cineaști tineri?
Da. Discut cu ei, am prieteni, da. Sunt mulți foarte talentați!
Care sunt temele pe care le atacă?
În România există o diversitate foarte mare în cinematografie. Sunt autori tineri foarte buni! În schimb, dacă te uiți la numărul de filme care se fac pe an…
N-avem săli, nu-i problemă. Și n-avem unde să le vedem.
N-avem unde să le vedem, fac filme cu bugete vai de mama lor. Dar, dacă te uiți de fapt la ce se face în România, ies cam 15 filme pe an care sunt foarte variate!
De exemplu, Iepure sau Borțun sau Cristi Iftime care va apărea cu un film curând și care-mi place foarte mult. Adică, e multă diversitate. Am fost la UNATC chemat fiind de Paul Negoescu să văd un examen de an și am descoperit tineri foarte speciali care explorează mai mult în gen. Au alte referințe, mai stabile, poate. Și îmi place asta.
Mă gândeam, zilele trecute, că dvs: Porumboiu, Puiu, Mungiu, Jude, Muntean și așa mai departe, ați făcut enorm pentru cinema-ul ăsta. Și se vede asta mai cu seamă o dată cu trecerea timpului…De fapt, datorită dvs, a repornit cinematografia romanească. Și mi se pare o gașcă foarte faină căreia cinematografia românească îi datorează mult.
Fiecare și-a făcut treaba în felul lui, ne-am influențat între noi, ne ajutăm, adică… Cristi Puiu e unul dintre cei care au schimbat legea, într-un fel, lui îi datorăm enorm, lui Jude…
La ce lucrați acum?
Am trei proiecte, dar unul e mai aproape. Sper să-l filmez în octombrie. Încă mai am nevoie de niște confirmări.
