Pe Cristina Cileacu, jurnalist Digi 24, o cunosc de mult timp. Nu ne-am văzut prea des, dar țin minte că, odată, mi-a spus că își dorește mai mult ca orice să facă emisiuni de politică internațională. Pe atunci era o tânără ucenică într-ale meseriei, dar avea o privire în care citeai ambiția, curiozitatea, dorința de a munci.
Și a făcut asta, devenind o personalitate Tv.
Cristina Cileacu este din Vaslui. Tatăl a murit când ea avea 5 ani, fiind crescută de mama sa, cadru militar serios și riguros, și de unchiul ei, fratele mamei. Cu acesta, deseori, făcea concursuri de genul „cine știe, câștigă!” de recunoaștere a steagurilor și capitalelor lumii.
Cristina Cileacu, te pregătești pentru un nou drum în teritoriile periculoase din Israel?
Nu, nu cred că voi pleca în viitorul prea apropiat pentru că este o deplasare destul de costisitoare… În ceea ce privește pericolul… asta este meseria mea și am demonstrat, chiar și cu celebrul video, că știu să mă protejez destul de bine.
Nu intru în panică, știu ce am de făcut în caz de atac, nu forțez nota. La război trebuie să știi să-ți păstrezi calmul pentru că, dincolo de bombe, mai sunt milioane de alte situații pe care, dacă nu le tratezi cu calm, nu le poți depăși.
Te-a durut comentariul făcut de acel politican român legat de felul în care ai reacționat atunci când, în direct, ai auzit alarma?
Nu, pentru că am o regulă: dacă nu am nicio treabă cu tine și nu ne-am întâlnit niciodată, nu văd de ce mi-ar păsa de părerea ta. Și nu mă bat cu gura lumii, adică nu mă bat cu internetul, asta, așa, din principiu. Ce nu am înțeles, dar nu-mi bat capul foarte tare cu asta, este ce l-a apucat pe Victor Ponta de a făcut ce a făcut… Însă asta este problema lui, nu a mea.
Eu știu sigur că am urmat regula de la fața locului, mai departe, fiecare să facă ce vrea și încă o dată le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis mesaje de susținere.
A fost un val de ură contracarat cu un val de susținere, o paritate pe care doar eu am simțit-o. Am primit mesaje de peste tot din lume în care eram întrebată ce este prostia asta, ce s-a întâmplat… pe de altă parte am primit mesaje pe telefon, de la oameni pe care nici măcar nu-i aveam în agendă care îmi transmiteau susținerea lor.
Overall, eu sunt bine, ceea ce cred că este cel mai important. Păcat că ajungem să ridiculizăm subiecte care sunt chiar importante. Oamenii mor acolo sau trăiesc sub o presiune incredibilă și noi stăm să ne distrăm pe internet de ce a făcut o fată de la Digi…
Știrile externe sunt despre altceva, nu despre urși panda, sau prezentări de modă
Ce te-a atras pe tine la politica externă? Nu avem prea mulți specialiști, domeniul este complicat, stufos, anevoios, necesită mult studiu…
Aș putea începe din copilărie, dar mă voi referi doar la atacurile din 11 septembrie. Colaboram la emisiunea Danei Deac de la Antena 1, pe atunci care se numea „Cafeaua cu sare” și în ziua aceea am venit la redacție fiind luată prin surprindere de știri. Nu știam ce este Al Qaeda și mi-am dat seama că nu este ok deloc. Dacă ești ziarist trebuie să știi lucrurile astea, mi-am spus, și de atunci m-am apucat de citit, de aflat, de studiat, etc.
Apoi vedeam cât de puține știri externe erau în presa la noi, cu excepția urșilor panda sau prezentărilor de modă internaționale (care îmi plac și mie, dar care nu intră la categoria știri externe). Știrile externe sunt despre altceva, așa că a fost o dorință personală de a mă dezvolta în acest domeniu.
Așa încât, atunci când am venit la Digi 24, cei de acolo m-au lăsat să fac Pașaport Diplomatic. Am făcut acest proiect, desigur, am și alte proiecte cu Digi 24, dar „Pașaportul” a fost o nebunie care a fost înțeleasă și pe care cineva a susținut-o.
Și faptul că am adus în emisiune, ca picătura chinezească, ambasadori străini, șefi de stat și de guvern, miniștri de externe, analiști, jurnaliști de politică externă foarte cunoscuți, a contat mult pentru experiența mea. Adaugă la asta o bibliotecă de specialitate și investiții personale în cursuri legate de politică externă- destul de costisitoare- care definesc formarea mea profesională.
Ai un program disciplinat, în general?
Da și nu. Sunt zile în care, dacă sunt într-o deplasare cum a fost cea din Israel, dorm cam 4 ore pe noapte, apoi ajung acasă și două zile nu se înțelege nimeni cu mine, pentru că am nevoie să mă odihnesc. Asta înseamnă că trebuie să spun și „nu” la invitațiile prietenilor de a ieși, pentru că, pur și simplu nu pot merge…
Și timpul liber?
Îl împart între prieteni, familie, cărți și somn, dacă se mai poate. Dar viața mea este de regulă liniștită, nu merg la evenimente, nici la petreceri, prefer să fiu low profile. Călătoresc în schimb destul de mult, pentru că am prieteni în toată lumea…
Întotdeauna, când discut cu un om despre o temă sensibilă, încerc mai întâi să-i înțeleg opinia și să nu-l judec
Ai un fost un copil liniștit, cuminte?
Nu știu, asta este o întrebare pentru mama😊 Am fost un copil normal, aș zice… dar ce făceam foarte des era că aveam o hartă și un atlas geografic școlar și distracția mare era să fac concursuri cu unchiul meu, fratele mamei, pe capitale și steaguri. Era cea mai mare plăcere a mea…
Cu cine semeni?
Cu mama.
Ce profesie a avut?
A fost militar de carieră, o femeie foarte ordonată, serioasă și respectată cu care nu e bine să te pui😊
Și tatăl?
Tatăl meu a murit când aveam 5 ani. Am crescut cu mama și cu fratele meu, care este cu 5 ani mai mare ca mine.
Legat de emisiunile tale, de Pașaportul Diplomatic și de întâlnirile tale cu acești oameni foarte importanți, ambasadori de exemplu, despre care știi că nu vor spune nimic, sau vor vorbi mult fără să spună mare lucru. Cum îi faci să vorbească și altceva decât platitudini?
În primul rând le ară că știu multe despre țara lor. E important să construiești încrederea. Invitatul meu trebuie să aibă încredere în mine și să știe că nu fac emisiunea ca să dau eu bine la televizor lângă un om important. Dacă te uiți bine, în Pașaport Diplomatic, eu mă văd cel mai puțin, 4 minute din 20. Deci nu este despre mine!
Subiectul este invitatul meu, nu eu. Întotdeauna, când discut cu un om despre o temă sensibilă, încerc mai întâi să-i înțeleg opinia și să nu-l judec. Dacă vorbim despre o situație din Turcia, trebuie să înțeleg opinia omului din fața mea, felul în care vede el lucrurile, pentru că eu nu trăiesc în Turcia, nu vorbesc limba, nu sunt turcoaică.
Ca atare, trebuie să înțeleg perspectiva omului cu care vorbesc, să înțeleg de ce un anume argument pe care eu îl consider normal, nu este la fel de simplu de acceptat sau de înțeles pentru cineva care nu trăiește în același spațiu cultural ca mine. Este deci important să ascult, să pun întrebări când nu înțeleg ceva și, repet, să nu judec interlocutorul.
Apoi încep cu adevărat interviul și singura regulă este că eu nu trimit niciodată întrebările înainte. Fiind diplomați, răspunsurile lor vor fi în cazul acesta bine fabricate, oamenii sunt diplomați de carieră, sunt profesioniști, nu-i așa? Dar le trimit temele de discuție, asta da, desigur.
Unele interviuri ar putea afecta cariera cuiva.
Da, este adevărat, de aceea eu am o altă regulă: nu voi afecta niciodată cariera unui diplomat. Am avut o situație în care nu am difuzat un interviu tocmai pentru că omul respectiv și-a dat seama că a spus ceva grav. Nu acesta este scopul unui interviu, nu se face așa ceva și nu ajută nimănui.
Asta nu înseamnă că lucrez pentru vreo ambasada, sau că asta mă face mai puțin jurnalist. Cred că e bine să fii echilibrat în orice profesie ai avea și, ca atare, dacă nu folosește la ceva un interviu, dacă oamenii nu rămân cu ceva după un interviu, mai bine nu-l mai faci.
Eu cred că oamenii, dacă înțeleg, află informații și gândesc cu capul lor știind despre ce este vorba, pot avea o influență benefică, pot aduce chiar pacea
Ai înțeles ce e cu terorismul modern?
Nu este simplu de înțeles la nivel de fenomen. De aceea eu am o „rețea”, să spun așa, de oameni mult mai deștepți decât mine la care apelez atunci când nu găsesc răspunsurile în cărți. Întotdeauna este bine să-ți verifici cunoștințele.
Știi? Noi credem că teroriști ajung de regulă oamenii persecutați, care nu mai au nicio șansă și atunci pun mâna pe armă- ei bine, sunt niște cărți despre psihologia terorismului din care poți afla că nu este chiar așa. După ce a apărut Bin Laden printre noi și care, din fericire, nu mai este, terorismul a devenit o adevărată corporație.
Adică o grupare care nu mai luptă local, ci la nivel global, împotriva altor state. Avem de-a face cu o religie prost înțeleasă, cu frustrări de toate felurile, cu foamea de putere.
Cei mai mari lideri teroriști din lume locuiesc bine mersi în condiții luxoase, iar executanții sunt cei săraci, care nu au trăit prea bine și cărora li s-a picurat în urechi o ideologie în numele căreia se poate justifica orice. Și asta se poate întâmpla sau poate apărea oriunde, să știi…
Cred că e bine să fii echilibrat în orice profesie ai avea și, ca atare, dacă nu folosește la ceva un interviu, dacă oamenii nu rămân cu ceva după un interviu, mai bine nu-l mai faci.
Lumea se schimbă complet, iar pacea nu se întrevede la orizont…
Da, lumea se schimbă, asta e clar, dar atâta vreme cât oamenii nu termină de vorbit între ei, mărturie stau deplasările liderilor lumii în zonele afectate de război, implicare, negocieri, etc, nu putem vorbi de vreun război global, așa cum s-a vehiculat până acum.
Țin cu pacea, mereu am ținut cu pacea și am învățat de-a lungul timpului de la diplomații pe care i-am întâlnit că pacea trebuie să fie principalul scop în toate demersurile diplomatice internaționale din orice loc ar fi. Și dacă nu reușesc azi sau mâine, sigur vor reuși într-un viitor oarecare…
În ce țară ți-ar plăcea să trăiești?
Oh, am o listă. Mie îmi plăcea foarte tare și la Tel Aviv unde am mers de 15 ori! Dar ultima dată când am ajuns acolo, a fost și prima dată când am vrut să plec. Presiunea era foarte greu de îndurat…
Îmi mai plac mult Amsterdam, Londra… Până una alta îmi place foarte mult și la București, nu am nicio problemă.
Sunt și interviuri de unde plec confuză, dezamăgită, pentru că dau de niște oameni care nu par a fi doritori de pace. Însă, de cele mai multe ori, interviurile pe care le fac îmi aduc bucurie
Ce te motivează când îți faci meseria?
Să înțeleg eu în primul rând și apoi să explic cât pot eu de bine și celorlalți. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac, de aceea nici nu simt oboseala așa că, de câte ori sunt chemată ca invitat la discuții despre o anume temă cu implicații la nivel internațional, mă duc cu bucurie, chiar dacă poate în ziua aceea am avut 7 întâlniri de serviciu grele sau mai puțin grele.
Și eu cred că oamenii, dacă înțeleg, află informații, gândesc cu capul lor, știind despre ce este vorba, pot avea o influență benefică, pot aduce chiar pacea.
Pentru că eu iubesc pacea- sună clișeistic, dar chiar iubesc pacea, și sunt sigură că ea va învinge întotdeauna.
Cum pleci de la întâlnirile cu oamenii aceștia importanți?
În primul rând eu încerc să obțin de la ei cât mai multe informații. Deci pot spune că plec un pic mai informată decât oamenii care nu fac acest efort de a afla mai mult. Dar nu pot spune că plec cu cheia omenirii în buzunar. Uneori plec încântată că am cunoscut oameni așa de luminați.
Sunt și interviuri de unde plec confuză, dezamăgită, pentru că dau și de niște oameni care nu par a fi doritori de pace. Însă de cele mai multe ori interviurile pe care le fac îmi aduc bucurie. Cum a fost cel cu fostul Secretar de Stat în administrația Obama, John Kerry (foto mai sus). Interviul a durat 10 minute, dar am mai rămas să vorbim încă 20, doar pentru că am avut o chimie foarte bună! Mă simt norocoasă de cele mai multe ori.
Ai fost mereu așa de calmă și stăpânită?
Nuuu…. Asta am învățat, e ceva antrenat. Pentru că am avut șansa de a lucra cu oameni mai buni ca mine și am putu să învăț de la ei. Astfel am reușit să-mi exersez răbdarea, să-mi înțeleg locul.
Ce fel de om ești?
Nu cred că sunt un om special, aș zice că mai degrabă sunt un om absolut obișnuit.
