Despre Guzel Iahina și cărțile sale nu pot să scriu așa cum aș vrea, pentru că pur și simplu nu poți scrie despre un geniu. Ce cuvinte să alegi?
Voi încerca simplu, ca un om tulburat ce sunt de „Trenul spre Samarkand”, cartea pe care nu am putut s-o las din mâini.
Pe scurt, cartea este despre o călătorie parcursă la propriu și la figurat, ca o metaforă a transformării oamenilor odată ce sistemele sociale și politice se transformă.
După Revoluția Bolșevică și primul Război Mondial, în Rusia anului 1923, s-a instalat haosul, foametea, sărăcia, violența.
Un fel de junglă în care fiecare încerca să trăiască, de fapt să supraviețuiască. Numai că foametea era așa de devastatoarare, încât părinții își abandonau copiii pe care nu-i puteau hrăni, ba unii și-i sufocau cu perna și apoi se sinucideau. În fine, imaginile sunt terifiante, iar scriitura lui Guzel Iahina are o putere divină, aș zice, de a diseca destinele și evenimentele.
Trenul care merge spre Samarkand e plin de copii sănătoși și bolnavi, dar subnutriți cu toții, care sunt duși de Deev și Belaia, comandantul, respectiv comisarul responsabil pentru acești copii din partea partidului bolșevic, spre zone mai calde și mai fertile unde aceștia ar fi putut fi hrăniți.
Rusia trecea și prin război civil, albi contra roșii, iarna era aspră și zăpada multă, spațiile imense, satele pustiite.
E atâta foame în această carte, atâta disperare de a supraviețui, atâta iubire care țâșnește ca un un izvor ținut sub presiune din oamenii aflați la limită, încât simți uneori că este imposibil de dus.
Guzel Iahina spunea într-un interviu pe care i l-a dat lui Marius Constantinescu la Vizual, că o preocupă istoria mare care transformă țări și popoare, dar mai ales istoria mică, a omului care e dus de val, care resimte schimbarea la nivel personal, intim.
Atât „Copiii de pe Volga” cât și „Zuleiha deschide ochii” au mers pe acest drum al preocupărilor sale și de fiecare dată când am terminat câte o carte scrisă de Iahina am înțeles ce dezastru, ce nenorocire și ce satanic a fost acest sistem comunist bolșevic, care s-a răspândit ca o plagă, ca o „pandemie ideologică”.
Într-o noapte, pe când citeam, neputând să adorm, am simțit atât de acut foamea acelor oameni, a acelor copiii care mâncau, pentru a supraviețui, rădăcini de copaci, pisici și câini, șobolani și pământ pur și simplu, încât, după ce am decis totuși să merg spre dormitor, am trecut prin fața frigiderului și l-am deschis. Era plin, prea plin.
Ce s-a întâmplat cu noi în ultima sută de ani de am ajuns azi să vorbim despre cum să nu mai aruncăm mâncarea?
Da, știu răspunsul ar putea fi acela că democrația a adus prosperitate, ceea ce ne-am dorit cu toții și e lucrul pentru care mulțumim în fiecare zi, eu cel puțin asta fac, dar cu toate acestea, de la prosperitate la lăcomie nu e decât un pas…
Iar natura asta umană e atât de schimbătoare, încât e nevoie mereu de cineva sau ceva care să ne aducă pe drumul corect sau cel bun, fie că vorbim despre conștiință, Dumnezeu, câte un dezastru natural sau, mai sigur și mai bine, de câte o carte din asta care să cutremure pământul sub noi…
